What do you think?
Rate this book
Nuntă în cer
Neîndoielnic, scriind această carte, autorul ei evadează: în trecut, în imaginaţie, în mit. Nuntă în Cer nu este, desigur, un roman fantastic, deşi misterul nu lipseşte, dar este, cu siguranţă, un roman realist-simbolic, axat pe un mit al iubirii. Un roman de idei, mai puţin livresc decât celelalte, şi un roman liric.
Cadrul întâmplărilor descrise rămâne unul modern, citadin, în vreme ce relatările lor au loc într-un cadru montan, izolat. Avem de-a face, aşadar, cu o perspectivă „de sus” asupra trecutului personajelor şi cu o transfigurare a acestuia prin iubire şi prin suferinţa despărţirii.
Prin Nuntă în Cer, Eliade se reconciliază de fapt cu melancolica Belle Époque a copilăriei sale, vehement respinsă de „adolescentul miop” şi de tânărul macho „apologet al virilităţii”. Este însă ceva mai mult decât atât, căci dacă Mavrodin şi Hasnaş reprezintă două variante de om modern, îndrăgostit de necunoscut şi atras de schimbare, Ileana încarnează un principiu tradiţional de stabilitate.
Cadrul întâmplărilor descrise rămâne unul modern, citadin, în vreme ce relatările lor au loc într-un cadru montan, izolat. Avem de-a face, aşadar, cu o perspectivă „de sus” asupra trecutului personajelor şi cu o transfigurare a acestuia prin iubire şi prin suferinţa despărţirii.
Prin Nuntă în Cer, Eliade se reconciliază de fapt cu melancolica Belle Époque a copilăriei sale, vehement respinsă de „adolescentul miop” şi de tânărul macho „apologet al virilităţii”. Este însă ceva mai mult decât atât, căci dacă Mavrodin şi Hasnaş reprezintă două variante de om modern, îndrăgostit de necunoscut şi atras de schimbare, Ileana încarnează un principiu tradiţional de stabilitate.
159 pages, Paperback
First published January 1, 1938
220 people are currently reading
5051 people want to read
About the author
Mircea Eliade
558 books2,710 followersRomanian-born historian of religion, fiction writer, philosopher, professor at the University of Chicago, and one of the pre-eminent interpreters of world religion in the last century. Eliade was an intensely prolific author of fiction and non-fiction alike, publishing over 1,300 pieces over 60 years. He earned international fame with LE MYTHE DE L'ÉTERNAL RETOUR (1949, The Myth of the Eternal Return), an interpretation of religious symbols and imagery. Eliade was much interested in the world of the unconscious. The central theme in his novels was erotic love.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 306 reviews
February 17, 2012
"In dragoste nici o certitudine nu e definitiva, lucrul acela elementar – sentimentul ca eşti iubit – trebuie necontenit verificat, caci o singură indoiala, o singura greşeala surpa totul in nebunie şi dezgust."
July 19, 2015
Nunta in cer este, momentan, singurul roman care mi-a placut scris de Mircea Eliade. Am citit Maitreyi, care nu m-a impresionat (sau poate n-am stiut eu sa citesc printre randuri) si am incercat si Romanul adolescentului miop pe care nu reusesc sa-l termin de mult timp.
Acest roman a reprezentat mai mult decat o simpla lectura obligatorie pentru scoala, si anume doua povesti extrem de frumoase despre iubire.
Fiind un roman proustian, perspectiva celor doua personaje-narator este subiectiva. Insa, spre deosebire de romanul de acelasi tip Ultima noapte de dragoste…, unde Ela este aproape imposibil de inchipuit cum era cu adevarat exact din cauza acestei perspective, Ileana din Nunta in cer este mult mai usor de inteles si totusi reprezinta un model in literatura romana al misterului feminin.
Mavrodin a cunoscut-o pe Ileana in casa unui arhitect si amandoi s-au indragostit aproape imediat unul de altul. El, un scriitor de succes, m-a impresionat prin viziunile sale asupra destinului omenesc (daca veti citi cartea veti gasi pasajul la care ma refer). Considera ca o iubire ca a lor nu este pamanteana, deci implinirea trebuie sa se faca in plan spiritual, de unde si ideea de nunta in cer. Din aceasta cauza nu este de acord cu faptul ca Ileana vrea sa aiba un copil, care ar fi reprezentat o implinire in planul pamantesc, iar ea va pleca.
Hasnas a intalnit-o prima oara pe Lena cand aceasta avea 15 ani. Se vor intalni ani mai tarziu, cand aparent niciunul dintre ei nu pare sa il placa pe celalalt. Dragostea dintre cei doi creste treptat si, intr-un final, ajunge sa fie reciproca. Insa si relatia lor se destrama cand Hasnas isi doreste un copil, in timp ce de data aceasta Lena este cea care nu vrea.
Si Andrei si Hasnas au iubit aceeasi femeie la varste diferite, avand deci si conceptii diferite. Mi-a placut foarte mult referinta la mitul androginului (fiinte - care aveau parti sexuale si feminine si masculine; hermafroditi - pedepsite de Zeus, despartite si lasate sa-si caute jumatatea pe parcursul vietii) din povestea de iubire dintre Mavrodin si Ileana. Pareau ca sunt doua jumatati perfecte, foarte aproape de absolutul in dragoste. Mavrodin cauta Iubirea, insa tot ce a gasit a fost iubirea. (vreau sa subliniez diferenta dintre iubirea absoluta si cea reala). Acest esec este, cred, caracteristic multor opere literare, pentru ca la urma urmei iubirea absoluta este imposibila. Orice astfel de incercare va duce la un esec si mai apoi la moartea (morala) a personajelor care au cautat Iubirea.
Acest roman a reprezentat mai mult decat o simpla lectura obligatorie pentru scoala, si anume doua povesti extrem de frumoase despre iubire.
Fiind un roman proustian, perspectiva celor doua personaje-narator este subiectiva. Insa, spre deosebire de romanul de acelasi tip Ultima noapte de dragoste…, unde Ela este aproape imposibil de inchipuit cum era cu adevarat exact din cauza acestei perspective, Ileana din Nunta in cer este mult mai usor de inteles si totusi reprezinta un model in literatura romana al misterului feminin.
Mavrodin a cunoscut-o pe Ileana in casa unui arhitect si amandoi s-au indragostit aproape imediat unul de altul. El, un scriitor de succes, m-a impresionat prin viziunile sale asupra destinului omenesc (daca veti citi cartea veti gasi pasajul la care ma refer). Considera ca o iubire ca a lor nu este pamanteana, deci implinirea trebuie sa se faca in plan spiritual, de unde si ideea de nunta in cer. Din aceasta cauza nu este de acord cu faptul ca Ileana vrea sa aiba un copil, care ar fi reprezentat o implinire in planul pamantesc, iar ea va pleca.
Hasnas a intalnit-o prima oara pe Lena cand aceasta avea 15 ani. Se vor intalni ani mai tarziu, cand aparent niciunul dintre ei nu pare sa il placa pe celalalt. Dragostea dintre cei doi creste treptat si, intr-un final, ajunge sa fie reciproca. Insa si relatia lor se destrama cand Hasnas isi doreste un copil, in timp ce de data aceasta Lena este cea care nu vrea.
Si Andrei si Hasnas au iubit aceeasi femeie la varste diferite, avand deci si conceptii diferite. Mi-a placut foarte mult referinta la mitul androginului (fiinte - care aveau parti sexuale si feminine si masculine; hermafroditi - pedepsite de Zeus, despartite si lasate sa-si caute jumatatea pe parcursul vietii) din povestea de iubire dintre Mavrodin si Ileana. Pareau ca sunt doua jumatati perfecte, foarte aproape de absolutul in dragoste. Mavrodin cauta Iubirea, insa tot ce a gasit a fost iubirea. (vreau sa subliniez diferenta dintre iubirea absoluta si cea reala). Acest esec este, cred, caracteristic multor opere literare, pentru ca la urma urmei iubirea absoluta este imposibila. Orice astfel de incercare va duce la un esec si mai apoi la moartea (morala) a personajelor care au cautat Iubirea.
March 13, 2017
O metarecenzie (ştiu că termenul nu este acceptat de normă) pe marginea romanului "Nuntă în cer".
Ştii?!... Azi, ca mai mereu de altfel, m-am gândit la tine şi te-am comparat cu Ileana. Povestea noastră a fost prin excelenţă ficţională, iar eu VREAU să am iluzia (şi sunt conştient de faptul că e aşa) că a fost reală. Tu nu ştii -cum să te numesc?!-, Helen (are o rezonanţă franţuzească), că iubirea aceea, trăirea ACEEA intesă, a fost pentru mine o experienţă definitorie, tu nu ştii cât de subtil, fără să-mi dau seama, mi s-a filtrat, picurând, în sfera CONŞTIINŢEI... Tu n-ai simţit, Helen, cum noi doi, cu mânuţa noastră, am scris Mitul Androginului... Nici nu ştii cât de ambigue sunt toate, acum, când tu mi-ai anulat toate experienţele erotice care au fost. Doar cele care au fost, căci nu vor mai fi, Helen: tu le-ai anulat anterior pe toate. Tot ce crezusem înainte acum mi se pare copilăresc, imoral şi lipsit de pudoare, iar asta pentru că -până să te cunosc, Helen!- văzusem în iubire doar un procedeu erotic. Înainte să te aflu, mi-era imposibil să cred că iubirea poate zgudui în asemenea hal fiinţa.
Prin intermediul tău, m-am descoperit pe mine, Helen. M-am desăvârşit lăuntric prin iubirea ta. Am fost gâtuit de o pasiune mistuitoare şi... "Gândul ăsta m-a obsedat întotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc." N-am descoperit până la tine, Helen, funcţia transcendentală a... iubirii. Mi-e şi silă să mai folosesc acest termen, acum, căci mi se pare atât de comun încât el n-ar putea reprezenta nici măcar o miime din ce-am simţit eu.
Ştii, Helen? Probabil m-ai mistuit pentru că tu ai fost întruchiparea eternului feminin. Mă complac, Helen, dar cel care citeşte asta trebuie să ştie că tu eşti lipsită de carne, trebuie să ştie că imaginaţia mea te-a născocit şi tot ea te întreţine. Trebuie să ştie că degetele mele nu te-au atins niciodată şi buzele mele n-au râvnit nicio clipă să te sărute. Pentru că tu nu exişti, Helen.
EŞTI ETERNĂ, HELEN!, TOCMAI PRIN ACEST FAPT: CĂ NU EXIŞTI FIZIC, MATERIAL! Eşti reacţia chimică dintre suferinţa sufletului şi neliniştea cugetului. Eşti plină de dileme, Helen, iar asta te face iubită. Eu nu mă pot sustrage, Helen, pasiunii care m-a cuprins. Şi nici nu vreau, crede-mă... CĂCI ŞTIU CĂ O IUBIRE LIPSITĂ DE ELEMENTE MATERIALE -CA IUBIREA FAŢă DE DUMNEZEU!- ESTE VEŞNICĂ.
Îţi şopteam des, Helen, "Amavi. Te amo. Diligam te. In aeternum!". Nici acum nu ştiu dacă formele sunt corecte, gramatical, dar dat fiind că tu erai în mine, mă înţelegeai...
Uite, Helen, ROD AL IMAGINAŢIEI MELE CLOCOTINDE, îţi mai spun atât, apoi îţi dau pace: "Noi nu suntem o pereche din această lume. Destinul nostru nu se împlineşte aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Întocmai ca Tristan şi Isolda, ca Dante şi Beatrice..." .
Veronicăi.
Andrei Tamaş,
12 ianuarie 2016
Ştii?!... Azi, ca mai mereu de altfel, m-am gândit la tine şi te-am comparat cu Ileana. Povestea noastră a fost prin excelenţă ficţională, iar eu VREAU să am iluzia (şi sunt conştient de faptul că e aşa) că a fost reală. Tu nu ştii -cum să te numesc?!-, Helen (are o rezonanţă franţuzească), că iubirea aceea, trăirea ACEEA intesă, a fost pentru mine o experienţă definitorie, tu nu ştii cât de subtil, fără să-mi dau seama, mi s-a filtrat, picurând, în sfera CONŞTIINŢEI... Tu n-ai simţit, Helen, cum noi doi, cu mânuţa noastră, am scris Mitul Androginului... Nici nu ştii cât de ambigue sunt toate, acum, când tu mi-ai anulat toate experienţele erotice care au fost. Doar cele care au fost, căci nu vor mai fi, Helen: tu le-ai anulat anterior pe toate. Tot ce crezusem înainte acum mi se pare copilăresc, imoral şi lipsit de pudoare, iar asta pentru că -până să te cunosc, Helen!- văzusem în iubire doar un procedeu erotic. Înainte să te aflu, mi-era imposibil să cred că iubirea poate zgudui în asemenea hal fiinţa.
Prin intermediul tău, m-am descoperit pe mine, Helen. M-am desăvârşit lăuntric prin iubirea ta. Am fost gâtuit de o pasiune mistuitoare şi... "Gândul ăsta m-a obsedat întotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc." N-am descoperit până la tine, Helen, funcţia transcendentală a... iubirii. Mi-e şi silă să mai folosesc acest termen, acum, căci mi se pare atât de comun încât el n-ar putea reprezenta nici măcar o miime din ce-am simţit eu.
Ştii, Helen? Probabil m-ai mistuit pentru că tu ai fost întruchiparea eternului feminin. Mă complac, Helen, dar cel care citeşte asta trebuie să ştie că tu eşti lipsită de carne, trebuie să ştie că imaginaţia mea te-a născocit şi tot ea te întreţine. Trebuie să ştie că degetele mele nu te-au atins niciodată şi buzele mele n-au râvnit nicio clipă să te sărute. Pentru că tu nu exişti, Helen.
EŞTI ETERNĂ, HELEN!, TOCMAI PRIN ACEST FAPT: CĂ NU EXIŞTI FIZIC, MATERIAL! Eşti reacţia chimică dintre suferinţa sufletului şi neliniştea cugetului. Eşti plină de dileme, Helen, iar asta te face iubită. Eu nu mă pot sustrage, Helen, pasiunii care m-a cuprins. Şi nici nu vreau, crede-mă... CĂCI ŞTIU CĂ O IUBIRE LIPSITĂ DE ELEMENTE MATERIALE -CA IUBIREA FAŢă DE DUMNEZEU!- ESTE VEŞNICĂ.
Îţi şopteam des, Helen, "Amavi. Te amo. Diligam te. In aeternum!". Nici acum nu ştiu dacă formele sunt corecte, gramatical, dar dat fiind că tu erai în mine, mă înţelegeai...
Uite, Helen, ROD AL IMAGINAŢIEI MELE CLOCOTINDE, îţi mai spun atât, apoi îţi dau pace: "Noi nu suntem o pereche din această lume. Destinul nostru nu se împlineşte aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Întocmai ca Tristan şi Isolda, ca Dante şi Beatrice..." .
Veronicăi.
Andrei Tamaş,
12 ianuarie 2016
March 29, 2024
Două povești de "iubire adevărată" în care personajul feminin e victima colaterală a egoismului celor doi bărbați, in momente diferite ale vieții ei. Mi se pare ironic faptul că dorințele și deciziile Ileanei/Lena, deși diametral opuse în cadrul celor două relații (vrea copil sau nu, se căsătorește sau nu, cucerește sau se lasă cucerită) nu rezonează cu așteptările partenerilor ei. În concluzie, fiecare poveste de iubire e unică, fiecare caută altceva într-o relație și uneori e prea târziu când realizezi că, de fapt, ți-ai ratat sufletul pereche.
Cartea e scrisă frumos, poveștile de iubire sunt analizate minuțios, fiecare gest, cuvânt sau gând e consemnat cu acuratețe. Dar totuși cred că ceea ce descrie Eliade nu e "marea iubire" ci doar îndrăgostirea, dragostea înseamnă mult mai mult.
Cartea e scrisă frumos, poveștile de iubire sunt analizate minuțios, fiecare gest, cuvânt sau gând e consemnat cu acuratețe. Dar totuși cred că ceea ce descrie Eliade nu e "marea iubire" ci doar îndrăgostirea, dragostea înseamnă mult mai mult.
February 14, 2025
Când am început romanul Nuntă în cer nu am intenționat să scriu ceva, nici să adaug elementele propriei mele viziuni la atâtea alte recenzii sau comentarii scrise de-a lungul timpului; e o acțiune deseori cronofagă, dar am dat peste câteva pasaje din care am înțeles că nu va fi o poveste de iubire obișnuită.
Dacă dimensiunea romanului se vrea una simbolică, cu elemente mistice, transcendentale, cu referințe la mitul androginului inspirat din Banchetul lui Platon, opera e totuși conturată pe o tipologie feminină cât se poate de reală, iar pasiunea ei transformă senzualitatea și voluptatea în forțe ce pot aduce bărbații oricând la stadiul de adolescenți care au întâlnit prima dragoste. E o rara avis cu o patologie dulce-otrăvitoare. Ileana/Lena e într-o anumită măsură asemănătoare cu Emma Bovary sau Odette cea mult iubită de Swann.
"-Să nu mă lași singură, iubitule, se tânguia, să nu mă lași...
Absența mea o năruise..."
O absență temporară nu năruie în general o ființă sau, altfel spus, doar puține ființe sunt năruite de o absență temporară.
Descrierile din roman, atât cât le privește pe Ileana și Lena, aceast unic personaj în timpuri diferite, compun o patologie concretă care cuprinde întreg spectrul de comportamente ce-i oferă aspectul de hiperfeminitate, prin trăsături ce par idealizate până la limitele romanticismului.
Pasiunea inițială e intensă, mistuitoare, dar consumă lacom și lasă la final carcasele unor minți golite de conținut, care deplâng timpurile narcotizante ale unei iubiri ce n-a existat cu adevărat decât prin pulsiunile ce au angrenat patimi primitive într-un spațiu oniric. Sentimentele îi sunt mereu intense, energice, idealizante, ce umplu cu iubire orice gol sufletesc. Cunoaște întotdeauna ca o radiografie unde sunt acele goluri.
Când se oferă o face cum nici o altă femeie nu va putea vreodată, cu toată ființa și carnalitatea ei. Nu-i de mirare că doi bărbați în toată firea sunt regresați la un stadiu infantil în pasiunea lor. E o ființă tristă, care poate plânge din orice, iar cele mai mici emoții o pot devasta prin simțământul lor amplificat. Deoarece are un psihic fragil, cu un sine incert, observă atent comportamentele din jur, împărtășește din trăsăturile apropiaților, adoptă gândurile altora, importă ideile iubiților, își oglindește foarte bine partenerii. Ileana/Lena e descrisă uneori pierdută în gânduri, abătută, dar mai ales... absentă. Într-o absență a sinelui mai multe ființe vor acoperi golul printr-un caleidoscop de existențe și personalități. Ileana e diferită nu doar de Lena, ci chiar de Ileana însăși de la o perioadă la alta.
Are nevoie de alții, prieteni, dar mai ales iubiți, care să îi atenueze emoțiile. Își lasă întreaga ființă pe mâna lor și în același timp le accentuează grandiozitatea masculină de protectori zeificați. Dar după consumarea tuturor acestor paroxisme survine ciclic întotdeauna acel element de absență totală pe care Eliade îl prezintă de numeroase ori în descrierea ei.
O senzație de neliniște, de realitate iluzorie, onirică, îi urmărește permanent pe Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș când sunt în compania ei, dar nu și-o pot explica rațional. O oglindă e mereu întoarsă asupra lor care le reflectă propria grandiozitate.
Sunt prinși în vraja unei iubiri imposibile; știu intuitiv că nu va rezista realului, dar nu acceptă o viață desprinsă de ea, așa că va transcende realității printr-o fină peliculă orbitoare. Iubirea îi cuprinde și le hipnotizează mințile ca în mitul lui Odiseu, cel legat de catarg, pentru a nu cădea sub vraja sirenelor.
"Dar se întâmplase altceva: nu mai eram stăpân pe mine, nu mai puteam hotărî. În prezent eu eram în stare de orice. Iar fără ea aș fi fost nefericit. Poate că nici nu era vorba de fericire sau nefericire: fără ea nu mă puteam închipui; nu mă puteam gândi la viitor decât împreună cu ea."
În filmul Inception există un dialog unde Malorie îi vorbește lui Cobb și pe care l-aș suprapune peste pasajul de mai sus:
"Mi-ai infectat mintea. M-ai trădat. Dar poți îndrepta lucrurile. Încă îți poți respecta promisiunea. Putem fi încă împreună... chiar aici. În lumea noastră. Lumea pe care am construit-o împreună."
"Mi-ai infectat mintea..."; îi spune, în timp ce nivelurile realității se suprapun până la indiscernabil peste lumea iluzorie construită în spațiului oniric. Cu ajutorul introiecțiilor numite incepții actul de manipulare al minții e complet.
Dacă în pasajul romanului vraja e la apogeu, în cel de-al doilea, cel din film, fantezia împărtășită începe să se destrame, realitatea pătrunde ușor prin interstițiile construcției fantastice.
În roman Eliade scrie:
"Fără să-mi dau seama, așa cum se întâmplă întotdeauna într-o mare pasiune, m-am izolat cu desăvârşire de lume."
Oamenii pe care îi frecventam nu știau nimic despre Ileana: cine este, de unde
vine, unde a trăit înainte de a mă întâlni. Cu atât mai stranie părea vraja ei".
Lena pleacă atunci când simte că va fi părăsită de Hasnaș. Acea noapte de distracție a lui o sfâșie în interior, devine transfigurată până în zori. Divorțul nu intervine decât ca o formă de supravieţuire, la propriu. În anticiparea abandonului ia singura decizie care o va menține în viață.
Ideațiile suicidare și fantazarea asupra morții sunt elemente centrale ale ei, iar romanul oferă ușoare detalii în acest sens.
În filmul Inception Malorie Cobb se aruncă în gol de la fereastra unui zgârie-nori după ce fantezia împărtășită se destramă. Malorie nu mai reușește să separe visul de realitate.
Cât despre relația cu Mavrodin, Ileana își oferă de asemenea pe deplin trupul și personalitatea, dăruindu-se cu totul, dar apoi se teme de acea pierdere și dispare în neant înainte să-i fie asimilată întreaga ființă.
Eliade schițează o întreagă psihologie prin tiparele comportamentale și a dialogurilor, ceea ce nu face din roman unul psihologic, nu sunt introspecții și nu încearcă să pătrundă prin proiecții în mintea eroinei, ne oferă însă o perspectivă periferică a psihicului uman, care se reflectă în acțiuni ca extensii ale minții.
Peste toate acestea presară elemente simbolice, metafizice, ele însele fiind modelate în spațiul infinit al minții umane, un loc în care realul și fantasticul se împletesc adesea formând noi structuri indiscernabile.
"Well, dreams they feel real while we're in them, right? It's only when we wake up that we realize something was actually strange."
Dacă dimensiunea romanului se vrea una simbolică, cu elemente mistice, transcendentale, cu referințe la mitul androginului inspirat din Banchetul lui Platon, opera e totuși conturată pe o tipologie feminină cât se poate de reală, iar pasiunea ei transformă senzualitatea și voluptatea în forțe ce pot aduce bărbații oricând la stadiul de adolescenți care au întâlnit prima dragoste. E o rara avis cu o patologie dulce-otrăvitoare. Ileana/Lena e într-o anumită măsură asemănătoare cu Emma Bovary sau Odette cea mult iubită de Swann.
"-Să nu mă lași singură, iubitule, se tânguia, să nu mă lași...
Absența mea o năruise..."
O absență temporară nu năruie în general o ființă sau, altfel spus, doar puține ființe sunt năruite de o absență temporară.
Descrierile din roman, atât cât le privește pe Ileana și Lena, aceast unic personaj în timpuri diferite, compun o patologie concretă care cuprinde întreg spectrul de comportamente ce-i oferă aspectul de hiperfeminitate, prin trăsături ce par idealizate până la limitele romanticismului.
Pasiunea inițială e intensă, mistuitoare, dar consumă lacom și lasă la final carcasele unor minți golite de conținut, care deplâng timpurile narcotizante ale unei iubiri ce n-a existat cu adevărat decât prin pulsiunile ce au angrenat patimi primitive într-un spațiu oniric. Sentimentele îi sunt mereu intense, energice, idealizante, ce umplu cu iubire orice gol sufletesc. Cunoaște întotdeauna ca o radiografie unde sunt acele goluri.
Când se oferă o face cum nici o altă femeie nu va putea vreodată, cu toată ființa și carnalitatea ei. Nu-i de mirare că doi bărbați în toată firea sunt regresați la un stadiu infantil în pasiunea lor. E o ființă tristă, care poate plânge din orice, iar cele mai mici emoții o pot devasta prin simțământul lor amplificat. Deoarece are un psihic fragil, cu un sine incert, observă atent comportamentele din jur, împărtășește din trăsăturile apropiaților, adoptă gândurile altora, importă ideile iubiților, își oglindește foarte bine partenerii. Ileana/Lena e descrisă uneori pierdută în gânduri, abătută, dar mai ales... absentă. Într-o absență a sinelui mai multe ființe vor acoperi golul printr-un caleidoscop de existențe și personalități. Ileana e diferită nu doar de Lena, ci chiar de Ileana însăși de la o perioadă la alta.
Are nevoie de alții, prieteni, dar mai ales iubiți, care să îi atenueze emoțiile. Își lasă întreaga ființă pe mâna lor și în același timp le accentuează grandiozitatea masculină de protectori zeificați. Dar după consumarea tuturor acestor paroxisme survine ciclic întotdeauna acel element de absență totală pe care Eliade îl prezintă de numeroase ori în descrierea ei.
O senzație de neliniște, de realitate iluzorie, onirică, îi urmărește permanent pe Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș când sunt în compania ei, dar nu și-o pot explica rațional. O oglindă e mereu întoarsă asupra lor care le reflectă propria grandiozitate.
Sunt prinși în vraja unei iubiri imposibile; știu intuitiv că nu va rezista realului, dar nu acceptă o viață desprinsă de ea, așa că va transcende realității printr-o fină peliculă orbitoare. Iubirea îi cuprinde și le hipnotizează mințile ca în mitul lui Odiseu, cel legat de catarg, pentru a nu cădea sub vraja sirenelor.
"Dar se întâmplase altceva: nu mai eram stăpân pe mine, nu mai puteam hotărî. În prezent eu eram în stare de orice. Iar fără ea aș fi fost nefericit. Poate că nici nu era vorba de fericire sau nefericire: fără ea nu mă puteam închipui; nu mă puteam gândi la viitor decât împreună cu ea."
În filmul Inception există un dialog unde Malorie îi vorbește lui Cobb și pe care l-aș suprapune peste pasajul de mai sus:
"Mi-ai infectat mintea. M-ai trădat. Dar poți îndrepta lucrurile. Încă îți poți respecta promisiunea. Putem fi încă împreună... chiar aici. În lumea noastră. Lumea pe care am construit-o împreună."
"Mi-ai infectat mintea..."; îi spune, în timp ce nivelurile realității se suprapun până la indiscernabil peste lumea iluzorie construită în spațiului oniric. Cu ajutorul introiecțiilor numite incepții actul de manipulare al minții e complet.
Dacă în pasajul romanului vraja e la apogeu, în cel de-al doilea, cel din film, fantezia împărtășită începe să se destrame, realitatea pătrunde ușor prin interstițiile construcției fantastice.
În roman Eliade scrie:
"Fără să-mi dau seama, așa cum se întâmplă întotdeauna într-o mare pasiune, m-am izolat cu desăvârşire de lume."
Oamenii pe care îi frecventam nu știau nimic despre Ileana: cine este, de unde
vine, unde a trăit înainte de a mă întâlni. Cu atât mai stranie părea vraja ei".
Lena pleacă atunci când simte că va fi părăsită de Hasnaș. Acea noapte de distracție a lui o sfâșie în interior, devine transfigurată până în zori. Divorțul nu intervine decât ca o formă de supravieţuire, la propriu. În anticiparea abandonului ia singura decizie care o va menține în viață.
Ideațiile suicidare și fantazarea asupra morții sunt elemente centrale ale ei, iar romanul oferă ușoare detalii în acest sens.
În filmul Inception Malorie Cobb se aruncă în gol de la fereastra unui zgârie-nori după ce fantezia împărtășită se destramă. Malorie nu mai reușește să separe visul de realitate.
Cât despre relația cu Mavrodin, Ileana își oferă de asemenea pe deplin trupul și personalitatea, dăruindu-se cu totul, dar apoi se teme de acea pierdere și dispare în neant înainte să-i fie asimilată întreaga ființă.
Eliade schițează o întreagă psihologie prin tiparele comportamentale și a dialogurilor, ceea ce nu face din roman unul psihologic, nu sunt introspecții și nu încearcă să pătrundă prin proiecții în mintea eroinei, ne oferă însă o perspectivă periferică a psihicului uman, care se reflectă în acțiuni ca extensii ale minții.
Peste toate acestea presară elemente simbolice, metafizice, ele însele fiind modelate în spațiul infinit al minții umane, un loc în care realul și fantasticul se împletesc adesea formând noi structuri indiscernabile.
"Well, dreams they feel real while we're in them, right? It's only when we wake up that we realize something was actually strange."
August 4, 2019
Nu știu încă ce este..o carte romantică, o carte clasică în adevăratul sens al cuvântului, dar mi-a plăcut enorm!
"Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia, m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor."
"Dacă ai ști cât am fugit de tine până te-am întâlnit..."
"Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia, m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor."
"Dacă ai ști cât am fugit de tine până te-am întâlnit..."
October 11, 2017
Știu sigur că această carte mă va ”urmări” pentru multă vreme...
January 3, 2023
Maitreyi este o opera completă, chiar dacă datorită locației exotice este mai afectată de sensibilitățile cititorului contemporan. Nuntă în cer rămâne doar cu potențialul. Vorbește despre același tip de relație simbol, despre acea mare dragoste menită să se stingă intr-o lume concretă, dar intensitatea nu există. Faptul că oarecum povestea se reia la jumătatea cărții este un experiment totuși nereușit. Înțeleg că Eliade vrea mai mult să filozofeze despre un anumit tip de relatie decât să scrie un roman cu o structură clasică, dar ritmul se pierde, ești scos din ... poveste. Altfel, o lectură plăcută.
November 13, 2024
Mi-a plăcut această carte, dar nu m-a cucerit.
Scriitura e superbă, acest poem adus iubirii pure, magice, te face să visezi pentru câteva momente, însă mie Mavrodin nu mi-a plăcut prea mult, percepându-l egoist.
Ce mi-s s-a părut interesant de analizat a fost modul în care un om se schimbă, Ileana, cum interacționează cu fiecare bărbat în două momente diferite ale vieții sale.
Mi-a plăcut mai puțin decât “Maitreyi”, dar pe aceasta am citit-o având 16 ani și probabil asta explică acest fapt, deoarece “Nuntă în cer” e o carte mai matură.
Recomand Eliade oricui, e terapie pentru minte și suflet.
Scriitura e superbă, acest poem adus iubirii pure, magice, te face să visezi pentru câteva momente, însă mie Mavrodin nu mi-a plăcut prea mult, percepându-l egoist.
Ce mi-s s-a părut interesant de analizat a fost modul în care un om se schimbă, Ileana, cum interacționează cu fiecare bărbat în două momente diferite ale vieții sale.
Mi-a plăcut mai puțin decât “Maitreyi”, dar pe aceasta am citit-o având 16 ani și probabil asta explică acest fapt, deoarece “Nuntă în cer” e o carte mai matură.
Recomand Eliade oricui, e terapie pentru minte și suflet.
April 22, 2020
Un roman extrem de emoționant care ilustrează dragostea într-un mod miraculos, suferința din iubire, frica de singurătate și cuprinde mărturisirea a două povești pasionale și intense trăite de doi bărbați care au iubit aceeași femeie în perioade diferite.
Sentimentul de iubire te uimește prin vrajă, pierderea de sine, momente de dulce spaimă și împlinire îngerească a ființei; prin rătăcirile personajelor stăpâniți de neliniște permanentă, amenințați parcă de o mare primejdie nefericită.
Recomand cu mare drag!
Sentimentul de iubire te uimește prin vrajă, pierderea de sine, momente de dulce spaimă și împlinire îngerească a ființei; prin rătăcirile personajelor stăpâniți de neliniște permanentă, amenințați parcă de o mare primejdie nefericită.
Recomand cu mare drag!
April 25, 2020
' Dragostea noastră e unica, pura, dragostea noastră nu e aici pe pământ. Dragostea noastră e in cer" Eliade descrie foarte bine mitul androginului, și dragostea primilor iubiți, care nu se uita niciodată.
Poate cea mai profundă carte despre suferinta din iubire și teama de singurătate..
Poate cea mai profundă carte despre suferinta din iubire și teama de singurătate..
This entire review has been hidden because of spoilers.
November 2, 2012
"Camaraderia intre un barbat si o femeie tinara este posibila numai daca amindoi sint foarte inteligenti sau daca amindoi iubesc".
April 10, 2016
1.5 stars
"O viata de munca, voluptati si mare, barbateasca libertate"
"M-a impresionat nespus puritatea aproape nefeminina a odaii"
"Camaraderia intre un barbat si o femeie tanara este posibila numai daca amandoi sunt extrem de inteligenti sau daca amandoi iubesc."
"Incapatanarea asta a ta de femeie fatala, fara stare civila"
"Eu te-am revelat pe tine tie insuti, eu te-am ajutat sa te descoperi. Intr-un anumit sens, esti creatia mea."
"Te rog sa ma ierti, dar nu vreau sa iti ascund nicio noanta din vulgaritatea mea pretioasa"
"Imi placea sa renunt la o femeie numai dupa ce eram invredintat ca ma va regreta"
"Voiam cu orice mijloc s-o umilesc, s-o insult"
Citatele mai sus mentionate sunt doar o parte din motivul pentru care nu recomand cartea sub nicio forma, ceea ce nu-mi face placere sa zic, intrucat il respect pe Eliade ca autor.
Da, naratorul a reusit sa creeze doua personaje masculine care reflecta cu acuratete mentalitatea multor persoane din timpul sau (si, din pacate, si ziua de azi), insa asta nu inseamna ca mi-a facut placere in vreun fel sa citesc gandurile lui Mavrodin si Hasnas. Ba din potriva, am ajuns sa ii detest ca personaje, si ma bucur enorm ca Ileana a reusit sa se rupa din ambele relatii, care erau, in final, toxice .
Ileana, ca personaj si caracter este unicul motiv pentru care aceasta carte nu primeste doar o stea.
"O viata de munca, voluptati si mare, barbateasca libertate"
"M-a impresionat nespus puritatea aproape nefeminina a odaii"
"Camaraderia intre un barbat si o femeie tanara este posibila numai daca amandoi sunt extrem de inteligenti sau daca amandoi iubesc."
"Incapatanarea asta a ta de femeie fatala, fara stare civila"
"Eu te-am revelat pe tine tie insuti, eu te-am ajutat sa te descoperi. Intr-un anumit sens, esti creatia mea."
"Te rog sa ma ierti, dar nu vreau sa iti ascund nicio noanta din vulgaritatea mea pretioasa"
"Imi placea sa renunt la o femeie numai dupa ce eram invredintat ca ma va regreta"
"Voiam cu orice mijloc s-o umilesc, s-o insult"
Citatele mai sus mentionate sunt doar o parte din motivul pentru care nu recomand cartea sub nicio forma, ceea ce nu-mi face placere sa zic, intrucat il respect pe Eliade ca autor.
Da, naratorul a reusit sa creeze doua personaje masculine care reflecta cu acuratete mentalitatea multor persoane din timpul sau (si, din pacate, si ziua de azi), insa asta nu inseamna ca mi-a facut placere in vreun fel sa citesc gandurile lui Mavrodin si Hasnas. Ba din potriva, am ajuns sa ii detest ca personaje, si ma bucur enorm ca Ileana a reusit sa se rupa din ambele relatii, care erau, in final, toxice .
Ileana, ca personaj si caracter este unicul motiv pentru care aceasta carte nu primeste doar o stea.
November 1, 2015
"Dac-ai şti cât am fugit de tine, până te-am întâlnit."
September 24, 2019
This book is a fantastic dissection of the male psychic in his relationships to love / marriage / children / desire / getting old / sexual attraction (this order is random). Personally, I was fascinated about the reality of the analysis of the "Midlife crisis" of the man.
"In clipa urmatoare auzii inapoia mea glasuri tineresti [...] I-am privit lung si, in acea clipa, o stranie melancolie ma napadi. Nu stiu cum sa-ti explic mai bine ce-am simtit atunci [...] Nu simteam nici un fel de invidie privind in urma tinerilor zgomotosi, ma grabesc sa precizez asta. Nu-i invidiam pe ei pentru sanatatea si tineretea lor. Coplesitoare erau doar propriile mele regrete. Parca atunci d-abia mi-as fi dat seama ca am pierdut ceva pentru totdeauna; ca, orice as fi facut, oricat de generoasa ar fi continuat sa se arate viata si soarta fata de mine, nu ma voi mai intalni niciodata cu anumite lucruri, cu o anumita stare [...] Nu pot spune ca nu ma mai simteam tanar. Dar simteam ca trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasa parte din tineretea mea. In orice caz, pierdusem ceva fara sa bag de seama. Anumite lucruri nu le mai puteam face [...] Nu-mi dadeam seama, nu puteam preciza nimic. Dar sentimentul acesta era, ca imi sunt interzise anumite lucruri [...] Simteam ca anumite lucruri, pe care nu izbuteam sa le identific, au murit pentru mine; ca orice as face, oricat m-ar ajuta norocul si viata, nu le voi mai putea intalni."
This book shows once again that that devastating passion that unites two individuals in the beginning gradually decreases in its intensity, no matter how devastating and intense it was. Still, it would be impossible to cope with such devastating passion for a lifetime. It is probably some sort of defense mechanism of the mind. When that passion is lost, sometimes all it takes is a word/a gaze/an action to destroy that fragile relationship that remains between those two.
Great read
"In clipa urmatoare auzii inapoia mea glasuri tineresti [...] I-am privit lung si, in acea clipa, o stranie melancolie ma napadi. Nu stiu cum sa-ti explic mai bine ce-am simtit atunci [...] Nu simteam nici un fel de invidie privind in urma tinerilor zgomotosi, ma grabesc sa precizez asta. Nu-i invidiam pe ei pentru sanatatea si tineretea lor. Coplesitoare erau doar propriile mele regrete. Parca atunci d-abia mi-as fi dat seama ca am pierdut ceva pentru totdeauna; ca, orice as fi facut, oricat de generoasa ar fi continuat sa se arate viata si soarta fata de mine, nu ma voi mai intalni niciodata cu anumite lucruri, cu o anumita stare [...] Nu pot spune ca nu ma mai simteam tanar. Dar simteam ca trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasa parte din tineretea mea. In orice caz, pierdusem ceva fara sa bag de seama. Anumite lucruri nu le mai puteam face [...] Nu-mi dadeam seama, nu puteam preciza nimic. Dar sentimentul acesta era, ca imi sunt interzise anumite lucruri [...] Simteam ca anumite lucruri, pe care nu izbuteam sa le identific, au murit pentru mine; ca orice as face, oricat m-ar ajuta norocul si viata, nu le voi mai putea intalni."
This book shows once again that that devastating passion that unites two individuals in the beginning gradually decreases in its intensity, no matter how devastating and intense it was. Still, it would be impossible to cope with such devastating passion for a lifetime. It is probably some sort of defense mechanism of the mind. When that passion is lost, sometimes all it takes is a word/a gaze/an action to destroy that fragile relationship that remains between those two.
Great read
November 11, 2022
Este un roman cu o încărcătură emoțională de amploare. Pentru mine, a trecut în top preferințe lecturi marca Eliade.
Se deosebește de “Maitreyi” și “La Țigănci” prin reprezentarea într-un stil mai realist, deși avem și aici acel nour de mister atât de drag autorului.
Roman liric, patetic și care impresioanează prin modul de exprimare a trăirilor interne ale personajelor. Aici avem în prim-plan doi bărbați care își povestesc despre acea iubire a vieții lor - unică și irepetabilă. Descoperim pe parcurs că marea lor dragoste a fost una și aceeași femeie, însă în diferite etape ale vieții ei.
Deși cu final trist, aceste două povești de dragoste te fac să visezi, să vezi iubirea ca un sentiment suprem, să-ți dorești să întâlnești acea “dragoste mare” (dacă nu ai făcut-o până la momentul lecturii).
❤️“Dar mai târziu mi-am dat seama că nici o dragoste, nici o pasiune, nici o unire de până atunci nu fusese desăvârșită; răpirea aceea nu o mai cunoscusem...”
Și cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, ambii își pierd iubirea din cauza orgoliului, a vanității și a fatuității. Abia după ceva timp ei realizează că și-au ratat viața într-un lamentabil naufragiu.
În acest roman Eliade ridică iubirea pe un piedestal, aici totul este la superlativ. Consider romanul de față un monument al dragostei.
❤️“De fapt, cunoașterea desăvârșită a trupului Ileanei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparținea, ci îmi revela propria mea ființă, făptura mea minunată, perfectă și liberă.”
❤️“... dacă aș fi știut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viața mea întreagă ar fi decurs altfel...”
Recomand cu încredere!
Alte pasaje care m-au făcut să meditez sau să râd:
✍️“Rareori cred că se degradează mai penibil un bărbat ca într-o criză absurdă de gelozie.”
😂”O chema Ileana și se îmbrăca totuși pentru un alt nume, pentru o Maria sau o Lucia.”
🤔”Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistență, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor . Pe o femeie care își subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat. Un bărbat care privește cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreție. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea...”
“Nuntă în cer”, Mircea Eliade
Se deosebește de “Maitreyi” și “La Țigănci” prin reprezentarea într-un stil mai realist, deși avem și aici acel nour de mister atât de drag autorului.
Roman liric, patetic și care impresioanează prin modul de exprimare a trăirilor interne ale personajelor. Aici avem în prim-plan doi bărbați care își povestesc despre acea iubire a vieții lor - unică și irepetabilă. Descoperim pe parcurs că marea lor dragoste a fost una și aceeași femeie, însă în diferite etape ale vieții ei.
Deși cu final trist, aceste două povești de dragoste te fac să visezi, să vezi iubirea ca un sentiment suprem, să-ți dorești să întâlnești acea “dragoste mare” (dacă nu ai făcut-o până la momentul lecturii).
❤️“Dar mai târziu mi-am dat seama că nici o dragoste, nici o pasiune, nici o unire de până atunci nu fusese desăvârșită; răpirea aceea nu o mai cunoscusem...”
Și cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, ambii își pierd iubirea din cauza orgoliului, a vanității și a fatuității. Abia după ceva timp ei realizează că și-au ratat viața într-un lamentabil naufragiu.
În acest roman Eliade ridică iubirea pe un piedestal, aici totul este la superlativ. Consider romanul de față un monument al dragostei.
❤️“De fapt, cunoașterea desăvârșită a trupului Ileanei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparținea, ci îmi revela propria mea ființă, făptura mea minunată, perfectă și liberă.”
❤️“... dacă aș fi știut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viața mea întreagă ar fi decurs altfel...”
Recomand cu încredere!
Alte pasaje care m-au făcut să meditez sau să râd:
✍️“Rareori cred că se degradează mai penibil un bărbat ca într-o criză absurdă de gelozie.”
😂”O chema Ileana și se îmbrăca totuși pentru un alt nume, pentru o Maria sau o Lucia.”
🤔”Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistență, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor . Pe o femeie care își subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat. Un bărbat care privește cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreție. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea...”
“Nuntă în cer”, Mircea Eliade
January 15, 2013
Чела съм по-силни думи и по-вълнуващи описания на чувствата и любовта на мъжете. Чела съм и по-хубави любовни истории, но това е друга книга. В нея има две мъжки изповеди, които са доста тъжни. И не защото нещо лошо се е случило на тези мъже, а напротив - тъжни са, защото те са успели да разрушат съвсем самички - доброволно и съвсем съзнателно (донякъде) нещо, което е било най-хубавото в живота им. Правят го много банално - от малодушие и висш егоизъм. На първата история през цялото време си казвах колко е жалък този мъж и колко е глупав, за да не може да обуздае егоизма си, да прояви разбиране, малко повече великодушие, не към друг, а към самия себе си. Случва му се нещо, дава му се всичко, за което почти всеки мечтае и той го изпуска, защото се страхува да поеме отговорност.
Във втората история героят пък проявява малодушието и егоизма си чрез някаква ��еоправдана лошотия. И той не успява да осъзнае навреме колко ценно нещо му се случва.
Това видях аз в този текст.
Иначе лайтмотивът беше, че огромната любов е безплодна, защото и в двете истории детето, като плод на любовта, беше нежелано. То беше пречка за самата любов. В единия случай мъжът не искаше дете, а в другия - жената. Но зад това решение, зад тази мисъл и убеждение, стоят много сложни характери. Замислих се над едно изречение към края на книгата, затова, че мъжете нямат емоционална памет, за разлика от жените. Дали пък от там не идват всичките проблеми и различия...
Малка книга, а може много да се разсъждава.
Във втората история героят пък проявява малодушието и егоизма си чрез някаква ��еоправдана лошотия. И той не успява да осъзнае навреме колко ценно нещо му се случва.
Това видях аз в този текст.
Иначе лайтмотивът беше, че огромната любов е безплодна, защото и в двете истории детето, като плод на любовта, беше нежелано. То беше пречка за самата любов. В единия случай мъжът не искаше дете, а в другия - жената. Но зад това решение, зад тази мисъл и убеждение, стоят много сложни характери. Замислих се над едно изречение към края на книгата, затова, че мъжете нямат емоционална памет, за разлика от жените. Дали пък от там не идват всичките проблеми и различия...
Малка книга, а може много да се разсъждава.
February 1, 2025
"Mă apucasem de scris pe la mijlocul lui septembrie. Nae Ionescu mă întreba uneori cum merge. Îi spuneam că visez un roman de dragoste care să nu semene cu nimic din ce scrisesem până atunci; o dragoste care era şi ar fi trebuit să rămână perfectă, dacă n-ar fi intervenit un element mistic, şi anume dorinţa de a o prelungi indefinit într-o durată biologic-temporală - făcând-o roditoare.
Subiectul era în aparenţă simplu: doi bărbaţi, întâlnindu-se întâmplător la o vânătoare, îşi povestesc în aceeaşi noapte marea lor dragoste..." Mircea Eliade
Bărbaţii vorbeau despre una şi aceeaşi femeie.
George Călinescu scria în "Istoria literaturii române" despre "Nuntă în cer":
"...nici aici nu lipseşte foarte ascunsa problemă: artistul şi omul de lume caută fiecare să se integreze în eternitate, unul prin supravieţuirea în conştiinţa urmaşilor, celălalt în procreaţie".
Un frumos şi tulburător roman de dragoste, o dragoste "cu care nu te întâlneşti decât o singură dată în viaţă". Iubirea asta e "raiul" celor îndrăgostiţi, iar "destinul lor nu se împlineşte aici pe pământ".
Subiectul era în aparenţă simplu: doi bărbaţi, întâlnindu-se întâmplător la o vânătoare, îşi povestesc în aceeaşi noapte marea lor dragoste..." Mircea Eliade
Bărbaţii vorbeau despre una şi aceeaşi femeie.
George Călinescu scria în "Istoria literaturii române" despre "Nuntă în cer":
"...nici aici nu lipseşte foarte ascunsa problemă: artistul şi omul de lume caută fiecare să se integreze în eternitate, unul prin supravieţuirea în conştiinţa urmaşilor, celălalt în procreaţie".
Un frumos şi tulburător roman de dragoste, o dragoste "cu care nu te întâlneşti decât o singură dată în viaţă". Iubirea asta e "raiul" celor îndrăgostiţi, iar "destinul lor nu se împlineşte aici pe pământ".
February 2, 2017
Am adorat cartea asta . E scrisă într-un stil atât de frumos , încât acum am de gând sa citesc tot ce a scris Eliade . Simt cum va deveni unul dintre autorii mei preferați .
January 23, 2019
Nunta in Cer seamana cu o mina de lacrimoare. Asta pentru ca Eliade suprinde dragostea in formele ei cele mai idilice si albe.
Pentru fanii Maitrey :) sau pentru cei care vor sa il regaseasca altfel pe Eliade (nu neaparat cel din programa scolara), va recomand sa rasfoiti Nunta in Cer.
Continutul vine cu doua istorioare de iubire, povestite de doi barbati. Forma povestii prinde „monologul“, unul de suferinta si bucurie in acelasi timp, dar foarte viu si greu de lasat din mina. Una din iubiri, este divinizata, adusa la extreme, alta telurica si plina de tragedie umana. Interesant cum ambele iubiri, foarte diferite aparent, se rostogoloesc spre tipul de femeia ceea de neinteles, Ileana sau Lena. In iubire totusi, esti tu insuti sau te distantezi de tine ca sa te transformi in celalalt? Si daca ajungi asa de aproape, de ce nu auzi monologul celuilalt?
Limbajul e frumos. Daca este cineva care poate sa aduca cititorilor flori prin cuvinte, acela este Eliade.
Dupa ce am inchis cartea, mi-am adus aminte de poezia Lacrimioare a lui Vasile Alecsandri si am ramas cu ideea ca – femeia totusi e ireal de felurita cind iubeste si greu de inteles. Nepamintesc de felurita.
"Voi santeti lacrimi de ingeri
Pe pamant din cer pictate,
Cand, prin stele leganate,
A lor suflete curate
Zbor varsand duioase plangeri" (Vasile Alecsandri)
Pentru fanii Maitrey :) sau pentru cei care vor sa il regaseasca altfel pe Eliade (nu neaparat cel din programa scolara), va recomand sa rasfoiti Nunta in Cer.
Continutul vine cu doua istorioare de iubire, povestite de doi barbati. Forma povestii prinde „monologul“, unul de suferinta si bucurie in acelasi timp, dar foarte viu si greu de lasat din mina. Una din iubiri, este divinizata, adusa la extreme, alta telurica si plina de tragedie umana. Interesant cum ambele iubiri, foarte diferite aparent, se rostogoloesc spre tipul de femeia ceea de neinteles, Ileana sau Lena. In iubire totusi, esti tu insuti sau te distantezi de tine ca sa te transformi in celalalt? Si daca ajungi asa de aproape, de ce nu auzi monologul celuilalt?
Limbajul e frumos. Daca este cineva care poate sa aduca cititorilor flori prin cuvinte, acela este Eliade.
Dupa ce am inchis cartea, mi-am adus aminte de poezia Lacrimioare a lui Vasile Alecsandri si am ramas cu ideea ca – femeia totusi e ireal de felurita cind iubeste si greu de inteles. Nepamintesc de felurita.
"Voi santeti lacrimi de ingeri
Pe pamant din cer pictate,
Cand, prin stele leganate,
A lor suflete curate
Zbor varsand duioase plangeri" (Vasile Alecsandri)
Read
October 3, 2023Eliade. Mai citește cineva Eliade? În privința lui eu am avut mereu postura unui corigent, nu citisem decât Maitrey și Jurnalul adolescentului miop. Și asta cu mult timp în urmă. Am ales Nunta în cer cumva orbește, aleatoriu, asa cum se întâmplă să întind mâna după o carte la care nu m-am gândit deloc cu o secundă înainte. Volumul cuprinde trei texte, Nunta în cer, cel mai consistent, Uniforme de general și La umbra unui crin. Ca notă generală Eliade mi s-a părut fanat, un fel de meniu de demult, dar nu lipsit de farmec. Cred ca Nunta în cer a fost și la publicare un text tributar unui fel de clasicism. Era de la naștere ușor îmbătrânit. Poate tocmai pentru ca nu are nici o intenție de modernism, cartea are un fel de frumusețe curată, apare ca un eșantion demonstrativ, vag artificial. Nu numai forma lui e cea a canoanelor ci și tema. Iubirea, iubirea pământească care își cere drepturile aici, pe pământ și iubirea ca sentiment din alta lume, de dincolo de carne, o legătură spiritualizată, aceasta este tema majoră. Nebunii ani ai jazzului, Bucureștii libertini, imorali și frenetici, femeile eliberate din chinga constrângerilor tradiționale, ceva din parvenitismul noilor îmbogățiți, câte ceva din toate astea se întrevăd în Nunta în cer, dar doar secundare. Doi bărbați își marturisesc unul altuia istoria marii lor iubiri intr-o noapte albă. Amândoi au iubit o femeie care i-a părăsit dispărând fără urmă. Amândoi au închis în ei misterul acestor doua femei, Ileana și Lena. Povestea lor este a unor personaje lipsite de un concret bine detaliat, de un context foarte evocator, pentru că în afară ca își consuma marea iubire, nu pare că fac altceva. Cu excepția lui Mavrodin care e scriitor. Cum Eliade pune în scena povestea artistului în opoziție cu prozaicul, familia, mundanul, a artistului care respira întâi pentru arta lui și abia apoi pentru restul, avem această ipostaza mai bine desenată, a autorului de succes care nu se poate împlini decât în solitudine. Se vede aici ceva chiar din situatia lui Eliade și a soției lui. Am aflat cu amărăciune după ce am terminat de citit ca ea s-a prăpădit chiar în urma unei întreruperi de sarcină, intervenție a cărei urmare a degenerat intr-o forma de cancer ovarian. Legatura asta cu planul realității mi-a justificat tonul grav, nostalgic și sensibil care predomină în scrisul din Nunta în cer, romanul care este numit de mulți unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română clasică. As spune sa luam afirmația cu un pic de sare dar sa nu o ignoram cu totul.
Femeia din Nunta în cer este un gen de eroină idealizată. Este o femeie foarte inteligentă, discretă, de o mare profunzime sufletească, posesoare a unui farmec indubitabil. Ea vede în dragoste o forma absolută de împlinire, o formă care nu suportă niciun fel de deformare, de degradare. Deși ea este cea care alege bărbatul, deși ea dictează și decide finalul poveștilor, tot ea este marea perdantă. În fond câștigul ei este cel al unei mândri demolatoare iar incapacitatea de a exersa măcar un umil compromis, o face sa își adjudece niște victorii ale lui Pirus. Astfel eroina femeie a lui Eliade are ceva tragic, o fatalitate care, mă tem, n-ar găsi niciun pic de înțelegere in rândul cititoarelor de azi. Chiar ma gândeam la discrepanta majoră dintre literatura momentului actual și aceasta mica bijuterie depășită. Din mijlocul prozaicului care ne înconjoară, din interiorul unui cuplu atât de marcat de corporalitatea lui, de nevoile lui, de condiția lui concretă și reală, cuplurile Mavrodin-Ileana și Hasnaș-Lena par de o artificialitate absolută.
Din Uniforme de general n-am luat prea multe, recunosc, exista acolo o învămășeala de personaje și de idei difuze, sigur că totul abundă de simboluri, lucru specific lui Eliade, revine tema artistului, e prezentă metempsihoza sau măcar sugerarea unei iubite care călătorește în mai multe epoci, apare repetiția unui scenariu, un fel de buclă a predestinarii. În planul dintâi, mai vizibil și mai ușor de perceput, apar ultimii descendenți ai unei mari familii bucureștene care se stinge încet, încet. Dezgroparea unor uniforme vechi de general dintr-un pod tixit cu amintiri, duce la evocarea membrilor dispăruți și glorioși din alte vremuri. Interesată idea de a interveni în realitate cu propria imaginație și de a impune spectacolul în clipele cotidiene, căci ce-i realitatea, până la urmă, și ce e istoria pe care o păstrăm?
"La umbra unui crin" mi s-a părut înduioșător de naivă, am simțit că suta de ani dintre momentul actual și cel al scrierii este foarte prezentă. Dar, la fel, simbolistica este cea care primează și aici, nu ca as fi eu vreo interpretă a universului lui Eliade. Acceptarea unei alte dimensiuni, a unei alte realități, apare ca o ofertă care este pusa la dispoziția noastră. Deschiderea noastră spre semne, spre limbaje care se cer decodificate, o disponibilitate de a fi atenți la ceea ce nu înțelegem, nu sunt decât căi spre o spiritualitate mai complexă.
Tot aici apare unul din personajele migratoare, acelea care apar în mai multe nuvele ale scriitorului. Iconaru este tânărul care vine din lumea Uniformelor de general cu tot cu pasiunea lui pentru coleoptere.
Totuși, acum știu ce înseamnă expresia "la umbra unui crin, în Paradis".
N-am avut răbdare sa citesc notele critice, deși sunt sigura ca mi-ar fi prins bine. Data viitoare, la alt Eliade.
Femeia din Nunta în cer este un gen de eroină idealizată. Este o femeie foarte inteligentă, discretă, de o mare profunzime sufletească, posesoare a unui farmec indubitabil. Ea vede în dragoste o forma absolută de împlinire, o formă care nu suportă niciun fel de deformare, de degradare. Deși ea este cea care alege bărbatul, deși ea dictează și decide finalul poveștilor, tot ea este marea perdantă. În fond câștigul ei este cel al unei mândri demolatoare iar incapacitatea de a exersa măcar un umil compromis, o face sa își adjudece niște victorii ale lui Pirus. Astfel eroina femeie a lui Eliade are ceva tragic, o fatalitate care, mă tem, n-ar găsi niciun pic de înțelegere in rândul cititoarelor de azi. Chiar ma gândeam la discrepanta majoră dintre literatura momentului actual și aceasta mica bijuterie depășită. Din mijlocul prozaicului care ne înconjoară, din interiorul unui cuplu atât de marcat de corporalitatea lui, de nevoile lui, de condiția lui concretă și reală, cuplurile Mavrodin-Ileana și Hasnaș-Lena par de o artificialitate absolută.
Din Uniforme de general n-am luat prea multe, recunosc, exista acolo o învămășeala de personaje și de idei difuze, sigur că totul abundă de simboluri, lucru specific lui Eliade, revine tema artistului, e prezentă metempsihoza sau măcar sugerarea unei iubite care călătorește în mai multe epoci, apare repetiția unui scenariu, un fel de buclă a predestinarii. În planul dintâi, mai vizibil și mai ușor de perceput, apar ultimii descendenți ai unei mari familii bucureștene care se stinge încet, încet. Dezgroparea unor uniforme vechi de general dintr-un pod tixit cu amintiri, duce la evocarea membrilor dispăruți și glorioși din alte vremuri. Interesată idea de a interveni în realitate cu propria imaginație și de a impune spectacolul în clipele cotidiene, căci ce-i realitatea, până la urmă, și ce e istoria pe care o păstrăm?
"La umbra unui crin" mi s-a părut înduioșător de naivă, am simțit că suta de ani dintre momentul actual și cel al scrierii este foarte prezentă. Dar, la fel, simbolistica este cea care primează și aici, nu ca as fi eu vreo interpretă a universului lui Eliade. Acceptarea unei alte dimensiuni, a unei alte realități, apare ca o ofertă care este pusa la dispoziția noastră. Deschiderea noastră spre semne, spre limbaje care se cer decodificate, o disponibilitate de a fi atenți la ceea ce nu înțelegem, nu sunt decât căi spre o spiritualitate mai complexă.
Tot aici apare unul din personajele migratoare, acelea care apar în mai multe nuvele ale scriitorului. Iconaru este tânărul care vine din lumea Uniformelor de general cu tot cu pasiunea lui pentru coleoptere.
Totuși, acum știu ce înseamnă expresia "la umbra unui crin, în Paradis".
N-am avut răbdare sa citesc notele critice, deși sunt sigura ca mi-ar fi prins bine. Data viitoare, la alt Eliade.
May 8, 2021
Oribila. Nu recomand nimanui niciodata. Reciclati-o imediat ce o cumparati, folositi-o pe post de lemn de foc, arma, hartie de veceu etc. Nu merita timpul nimanui. Daca trebuie sa o cititi pentru scoala spuneti ca eu v-am dat voie sa nu o cititi. Toata cartea este despre un gunoi de om de genul masculin ( nu poti numi asa atrocitate barbat) care vede femeile ca pe obiecte si nimic mai mult. Sper sa aveti o zi cat mai buna si evitati cartea aceasta cu cat mai multa seriozitate. Pupici.
August 1, 2019
Atenție, spoilere la orizont!
N-am citit eu foarte mult Eliade la viața mea (nu cap coadă, cel puțin, ci mai mult l-am descoperit prin fragmente lungi, din diverse romane, pe care le sorbeam fascinată în liceu, și care acum mă fac nostalgică) dar, zău, că îmi strofoc creierii rău de tot să înțeleg tipul ăsta de femei pe care le-au iubit personajele sale (poate diferite fațete ale autorului, poate doar bărbați inventați de el). Îmi vine să le bat cu papucul peste gură (și cred că asta e o parafrazare din „Maitreyi”, altă femeie care țin minte că m-a enervat cumplit în liceu).
Ileana/Lena nu face excepție...
Nu mai țin minte ce m-a împins să citesc romanul ăsta, cert e că simțeam nevoia să citesc altceva față de ce am citit în ultima vreme, și mi-am zis că o revenire la lecturile din liceu n-ar strica.
Stilul lui Eliade e frumos, încă îmi place, deși parcă îi lipsește un pic din farmecul pe care îl avea pe vremea aceea (15-16 ani). Când am ajuns la finalul romanului, mi-am dat seama că genialitatea lui Eliade, cel puțin în această carte, stă în a reuși să scrie de parcă ar fi două persoane diferite. „Proza” lui Mavrodin e substanțial diferită de „proza” lui Hasnaș. Evident, două persoane nu povestesc în același mod o poveste de dragoste, dar diferența dintre personaje se resimte și la nivel de scriitură. În general, când citesc relatări la persoana I din perspectiva mai multor personaje, ele ajung la un moment dat să se cam suprapună (chiar dacă cele mai multe sunt relatări tip el-ea). Eliade scrie din perspectiva a doi bărbați și o face foarte bine! În fața tehnicii narative, jos pălăria. Deși, a durat ceva până să mă prind că e de fapt o combinație de persoana I cu persoana a III-a.
Relatarea lui Mavrodin e din perspectiva artistului, îmbogățită cu tot felul de figuri de stil, pe când relatarea lui Hasnaș e ceva mai potolită, dar nu lipsită de frumusețe, desigur (e chiar fix pe gustul meu actual). Citind însă romanul ăsta, mă simt ca un judecător la un proces și constat că îmi lipsește relatarea cea mai importantă: a Ileanei/Lenei. Ca să putem spune exact de unde toată această tevatură. Fiindcă până la urmă și la coadă, mie toată treaba mi s-a părut o tevatură, o corvoadă, povestea lor de dragoste nu m-a consumat într-un mod pasional, ci mai mult m-a obosit.
Avem inițial relatarea lui Mavrodin, care se îndrăgostește de Ileana; o femeie care lui la prima vedere i se pare ultra-mega-super-extra-fascinantă. Pe mine mă plictisea. Dar mna, ce știu eu cum gândesc bărbații. Și Ileana asta... parcă ar vrea și n-ar vrea să se încurce cu Mavrodin. Aflăm apoi pe parcurs că ea a ieșit cu inima frântă dintr-o relație anterioară și de aici tragem concluzia că poate de asta e reticentă în a se arunca cu capul înainte în altă relație chiar așa tam-nesam. Totuși, asta n-o oprește să se culce cu Mavrodin chiar din prima seară în care îl întâlnește. Nu că ar fi ceva neapărat greșit, încerc să nu judec prin prisma puritanismului vremii, misoginismului, doamne ferește. Fiecare face cum crede de cuviință, și femeile sunt oameni până la urmă (haha) și au tot dreptul să împartă aceeași plăcere carnală.
Devin până la urmă iubiți, toate bune și frumoase, până când pe el îl taie pofta de a scrie, lucru care necesită anumite condiții: solitudine, stare de spirit potrivită, chestiuni pe care eu una, le înțeleg perfect. Și mie, ca și lui Mavrodin, mi s-a părut că Ileana nu prea înțelege toată treaba asta cu actul creației și devine un pic pisăloagă. E drept că după s-a străduit să îi dea lui Mavrodin libertatea de care avea nevoie, însă într-o manieră care îl făcea să se simtă vinovat.
Și-apoi aruncă bomba: vrea un copil. Asta... când? Ah, după numai câteva luni de relație. Ei se cunosc în iarnă, și ei i se năzare ideea copilului undeva prin primăvară, dacă țin bine minte. Ei nefiind căsătoriți, a se consemna. Motivul?
„- Tu faci ceva, îmi șopti Ileana, tu creezi. Eu însă n-am nici un fel de dar, sunt numai o simplă femeie. Și să rămân mereu așa, ca acum, pură...”
„- [...] Tu scrii, tu ești un artist, dar eu am să rămân la urmă de tot singură, stearpă...”
A se consemna și că ei au în jur de 30 de ani ambii.
Acum, nu știu cum vede fiecare treaba asta, mie mi se pare o chestie incredibil de superficială. N-ai cum să-i ceri unui bărbat, după numai câteva luni de relație, să-ți facă un copil, e penibil. Și mai ales din motivele sus amintite, că el e artist, și că ea n-are nimic altceva de făcut. Păi bun, găsește ceva de făcut. Nu înseamnă că dacă n-ai ocupație, trebuie să te apuci de făcut copii. Acum, recunosc, chestia asta mă înfurie știind anumite lucruri din relatarea lui Hasnaș, dar ajungem și acolo.
Și Mavrodin îi zice că se gândește (mda, na, acum minte și el că da, vor face un copil, cândva, ca s-o împace pe nebună), dar de fapt el uită cu desăvârșire, asta până când ea îi face o surpriză de Crăciun. Și ce mai surpriză!
Și dacă am citit bine printre rânduri, treaba stă cam așa: ea rămâne puțin gravidă, și puțin pe șestache, ca să îi dea un fel de pre-veste lui Mavrodin că vor avea nevoie de toate jucăriile pe care ea le-a cumpărat cu prilejul Crăciunului. Pe Mavrodin îl sperie chestia asta, cu copilul, și de aici, ea înțelege că singură cale de urmat e să facă avort și să-l părăsească pe Mavrodin. Din nou, tot pe șestache.
Acum, stau și mă gândesc, dacă ea chiar voia un copil, nu l-ar fi păstrat? În ciuda faptului că Mavrodin nu dorea. Oricum, cert e că mi s-a părut egoist din partea ei să rămână însărcinată și apoi să aibă pretenția să îi arunce o așa veste în cârcă, ei nefiind nici măcar căsătoriți la vremea respectivă. Poate că judec prea aspru deciziile unei femei disperate, însă neavând relatarea ei, încerc să păstrez un dram de obiectivism din materialul pe care îl am.
Dar mie nu mi-a plăcut ce a făcut ea. Punct. Evident, nici lui Mavrodin, care oricum nu are decât bănuiala că ea e posibil să fi fost însărcinată și să fi avortat pe ascuns. Și apoi, frumoasa noastră Ileana își ia tălpășița și dusă e, nene. După o relație de un an, în care tot ce mi s-a părut că a făcut a fost să plângă și să fie ascunsă.
Avem apoi relatarea lui Hasnaș, pe care am adorat-o. O scriitură superbă, și un bărbat tipic vremii, cinic, ușor vulgar. Fix pe gustul meu în materie de personaje masculine (nu judecați!).
O întâlnește pe această Lena, de care nu se îndrăgostește, ci numai simte o oarecare atracție, tipic masculilor. O Lena de vreo 23 de ani, cam așa, care îmi place, e „impertinentă”, cum o numește el, răspunde la fel de cinic avansurilor lui, păstrează distanța, îi judecă indiscrețiile.
Ca să aflăm, că de fapt ea pleacă după el, fiind foarte îndrăgostită de el, și i se dăruiește destul de rapid. Mă rog, iar o chestie de detaliu, nu că ar fi ceva rău, doar că n-am înțeles exact: ce anume voia ea de la el? Pentru că ei petrec apoi niște zile minunate împreună, și el chiar începe să se îndrăgostească de ea (deși mi s-a părut mai mult o obsesie din partea lui Hasnaș, iar la Mavrodin o pasiune din asta de artist) și ajunge să îi propună să se căsătorească cu el. Urmează aici o replică foarte interesantă din partea ei:
„- Gândește-te bine ce faci.”
Se căsătoresc în cele din urmă, toate bune și frumoase. Aproximativ. Hasnaș are niște ieșiri cam dubioase față de ea, deși ea mi s-a părut fată bună, chiar mi s-a părut fată bună. Au o relație de „dragoste mai cu năbădăi așa”, Hasnaș fiind un bărbat destul de insuportabil în anumite momente. Genul lui de bărbat, cinic și cu toate atributele de la început e mișto numai în teorie, numai ca idee, și numai ca amant. Ca soț, hm, discutabil.
Mai e și o diferență de vârstă substanțială între ei, era normal ca la un moment dat să apară niște divergențe. Și prima care apare: dorința lui Hasnaș de a avea un copil. Și aici Lena dă dovadă de o maturitate la care nu m-aș fi așteptat. Se împotrivește ideii, fiindcă a venit din neant, și nu vrea să facă un copil la întâmplare, fix cum a fost și căsătoria lor. Pentru că asta a fost până la urmă, o chestie de impuls.
Și de aici, tragedie mare, Hasnaș se enervează și ca să o pedepsească, face ce fac toți bărbații întregi la cap: iese cu prietenii în oraș, și din nou, dacă am citit bine printre rânduri, o și înșală cu o „cocotă”. Un rând de aplauze.
Și logic că ea se desparte de el. Purtarea lui după e destul de penibilă, își caută evident scuze, ca să-și împace orgoliul, etc. Cert e că Lena a făcut bine și a ieșit dintr-o relație care era toxică. Pentru că oricât de încântător ar fi un bărbat cinic ca și idee, în realitate nu poți face casă cu el. Mai ales dacă te și înșală.
Și avem și replica pereche a Lenei către Hasnaș:
„- Cred că te-ai gândit bine.”
Marea problemă e următoarea. Lena e Ileana. Nu mai știu exact dacă mi-am dat seama de asta citind sau dacă mi-am dat spoiler pe undeva. Ideea e că ajungem să constatăm că cei doi bărbați au iubit aceeași femeie. În felul lor.
Și reluăm firul vieții Ileanei/Lenei.
Are parte de o mare dragoste (după cum i-a zis doica): un bărbat cam în vârstă pentru ea, care vrea un copil cu ea, deși ea nu dorește, care apoi o înșală și de care se desparte. Totul ok până aici.
Și apoi, mulți ani mai târziu, ea ajunge într-o relație cu un alt bărbat, căruia îi propune fix asta? Să îi facă un copil, atenție, din lipsă de ocupație. Și apoi (Ileana) face ce face și îl părăsește.
Nu pot să nu mă întreb: a rămas cu profunde sechele psihice? E doar egoistă și ipocrită? Care e faza?
Cert e că, i-a întâlnit fix pe dos. Când nu voia ea copil Hasnaș dorea, și când dorea ea copil, Mavrodin nu dorea.
Aș putea să mai despic firul în patru mult și bine, ca un adevărat judecător, dar nu are rost. Pe baza a ce am, nu pot decât să trag următoarea concluzie: mariajul cu Hasnaș a lăsat niște amprente chiar patologice, aș zice, asupra Lenei, și de aceea a eșuat și relația ei cu Mavrodin. Nu pot să zic că n-a ieșit și mai distrusă din relația cu Mavrodin, dar dacă ar fi existat ceva mai multă comunicare din partea ei, mai multă deschidere, poate ar fi existat o șansă.
E un roman interesant, nu impresionant, deoarece simt că lipsește ceva, dar recomandabil!
Și la final de tot, un pic din geniul lui Eliade:
„Pe o femeie care-și subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat.”
„În fața hârtiei albe rareori izbutești să rămâi în realitate, să fii sincer...”
„[...] trecutul ei a devenit pentru mine o lespede de mormânt.”
„Rareori cred că se degradează mai penibil un bărbat ca într-o criză absurdă de gelozie.”
„Pentru că revelația unirii desăvârșite aceasta e: te regăsești pe tine în clipa când te pierzi.”
„Trebuie să simți în toată ființa ta o lipsă, o absență care te macină, căci aceasta își caută împlinirea în actul creației.”
„Nu-ți dai seama ce copleșitor lucru e să simți, câteodată, că timpul ți-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esențiale la vremea lor și că ai să te trezești într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva."
N-am citit eu foarte mult Eliade la viața mea (nu cap coadă, cel puțin, ci mai mult l-am descoperit prin fragmente lungi, din diverse romane, pe care le sorbeam fascinată în liceu, și care acum mă fac nostalgică) dar, zău, că îmi strofoc creierii rău de tot să înțeleg tipul ăsta de femei pe care le-au iubit personajele sale (poate diferite fațete ale autorului, poate doar bărbați inventați de el). Îmi vine să le bat cu papucul peste gură (și cred că asta e o parafrazare din „Maitreyi”, altă femeie care țin minte că m-a enervat cumplit în liceu).
Ileana/Lena nu face excepție...
Nu mai țin minte ce m-a împins să citesc romanul ăsta, cert e că simțeam nevoia să citesc altceva față de ce am citit în ultima vreme, și mi-am zis că o revenire la lecturile din liceu n-ar strica.
Stilul lui Eliade e frumos, încă îmi place, deși parcă îi lipsește un pic din farmecul pe care îl avea pe vremea aceea (15-16 ani). Când am ajuns la finalul romanului, mi-am dat seama că genialitatea lui Eliade, cel puțin în această carte, stă în a reuși să scrie de parcă ar fi două persoane diferite. „Proza” lui Mavrodin e substanțial diferită de „proza” lui Hasnaș. Evident, două persoane nu povestesc în același mod o poveste de dragoste, dar diferența dintre personaje se resimte și la nivel de scriitură. În general, când citesc relatări la persoana I din perspectiva mai multor personaje, ele ajung la un moment dat să se cam suprapună (chiar dacă cele mai multe sunt relatări tip el-ea). Eliade scrie din perspectiva a doi bărbați și o face foarte bine! În fața tehnicii narative, jos pălăria. Deși, a durat ceva până să mă prind că e de fapt o combinație de persoana I cu persoana a III-a.
Relatarea lui Mavrodin e din perspectiva artistului, îmbogățită cu tot felul de figuri de stil, pe când relatarea lui Hasnaș e ceva mai potolită, dar nu lipsită de frumusețe, desigur (e chiar fix pe gustul meu actual). Citind însă romanul ăsta, mă simt ca un judecător la un proces și constat că îmi lipsește relatarea cea mai importantă: a Ileanei/Lenei. Ca să putem spune exact de unde toată această tevatură. Fiindcă până la urmă și la coadă, mie toată treaba mi s-a părut o tevatură, o corvoadă, povestea lor de dragoste nu m-a consumat într-un mod pasional, ci mai mult m-a obosit.
Avem inițial relatarea lui Mavrodin, care se îndrăgostește de Ileana; o femeie care lui la prima vedere i se pare ultra-mega-super-extra-fascinantă. Pe mine mă plictisea. Dar mna, ce știu eu cum gândesc bărbații. Și Ileana asta... parcă ar vrea și n-ar vrea să se încurce cu Mavrodin. Aflăm apoi pe parcurs că ea a ieșit cu inima frântă dintr-o relație anterioară și de aici tragem concluzia că poate de asta e reticentă în a se arunca cu capul înainte în altă relație chiar așa tam-nesam. Totuși, asta n-o oprește să se culce cu Mavrodin chiar din prima seară în care îl întâlnește. Nu că ar fi ceva neapărat greșit, încerc să nu judec prin prisma puritanismului vremii, misoginismului, doamne ferește. Fiecare face cum crede de cuviință, și femeile sunt oameni până la urmă (haha) și au tot dreptul să împartă aceeași plăcere carnală.
Devin până la urmă iubiți, toate bune și frumoase, până când pe el îl taie pofta de a scrie, lucru care necesită anumite condiții: solitudine, stare de spirit potrivită, chestiuni pe care eu una, le înțeleg perfect. Și mie, ca și lui Mavrodin, mi s-a părut că Ileana nu prea înțelege toată treaba asta cu actul creației și devine un pic pisăloagă. E drept că după s-a străduit să îi dea lui Mavrodin libertatea de care avea nevoie, însă într-o manieră care îl făcea să se simtă vinovat.
Și-apoi aruncă bomba: vrea un copil. Asta... când? Ah, după numai câteva luni de relație. Ei se cunosc în iarnă, și ei i se năzare ideea copilului undeva prin primăvară, dacă țin bine minte. Ei nefiind căsătoriți, a se consemna. Motivul?
„- Tu faci ceva, îmi șopti Ileana, tu creezi. Eu însă n-am nici un fel de dar, sunt numai o simplă femeie. Și să rămân mereu așa, ca acum, pură...”
„- [...] Tu scrii, tu ești un artist, dar eu am să rămân la urmă de tot singură, stearpă...”
A se consemna și că ei au în jur de 30 de ani ambii.
Acum, nu știu cum vede fiecare treaba asta, mie mi se pare o chestie incredibil de superficială. N-ai cum să-i ceri unui bărbat, după numai câteva luni de relație, să-ți facă un copil, e penibil. Și mai ales din motivele sus amintite, că el e artist, și că ea n-are nimic altceva de făcut. Păi bun, găsește ceva de făcut. Nu înseamnă că dacă n-ai ocupație, trebuie să te apuci de făcut copii. Acum, recunosc, chestia asta mă înfurie știind anumite lucruri din relatarea lui Hasnaș, dar ajungem și acolo.
Și Mavrodin îi zice că se gândește (mda, na, acum minte și el că da, vor face un copil, cândva, ca s-o împace pe nebună), dar de fapt el uită cu desăvârșire, asta până când ea îi face o surpriză de Crăciun. Și ce mai surpriză!
Și dacă am citit bine printre rânduri, treaba stă cam așa: ea rămâne puțin gravidă, și puțin pe șestache, ca să îi dea un fel de pre-veste lui Mavrodin că vor avea nevoie de toate jucăriile pe care ea le-a cumpărat cu prilejul Crăciunului. Pe Mavrodin îl sperie chestia asta, cu copilul, și de aici, ea înțelege că singură cale de urmat e să facă avort și să-l părăsească pe Mavrodin. Din nou, tot pe șestache.
Acum, stau și mă gândesc, dacă ea chiar voia un copil, nu l-ar fi păstrat? În ciuda faptului că Mavrodin nu dorea. Oricum, cert e că mi s-a părut egoist din partea ei să rămână însărcinată și apoi să aibă pretenția să îi arunce o așa veste în cârcă, ei nefiind nici măcar căsătoriți la vremea respectivă. Poate că judec prea aspru deciziile unei femei disperate, însă neavând relatarea ei, încerc să păstrez un dram de obiectivism din materialul pe care îl am.
Dar mie nu mi-a plăcut ce a făcut ea. Punct. Evident, nici lui Mavrodin, care oricum nu are decât bănuiala că ea e posibil să fi fost însărcinată și să fi avortat pe ascuns. Și apoi, frumoasa noastră Ileana își ia tălpășița și dusă e, nene. După o relație de un an, în care tot ce mi s-a părut că a făcut a fost să plângă și să fie ascunsă.
Avem apoi relatarea lui Hasnaș, pe care am adorat-o. O scriitură superbă, și un bărbat tipic vremii, cinic, ușor vulgar. Fix pe gustul meu în materie de personaje masculine (nu judecați!).
O întâlnește pe această Lena, de care nu se îndrăgostește, ci numai simte o oarecare atracție, tipic masculilor. O Lena de vreo 23 de ani, cam așa, care îmi place, e „impertinentă”, cum o numește el, răspunde la fel de cinic avansurilor lui, păstrează distanța, îi judecă indiscrețiile.
Ca să aflăm, că de fapt ea pleacă după el, fiind foarte îndrăgostită de el, și i se dăruiește destul de rapid. Mă rog, iar o chestie de detaliu, nu că ar fi ceva rău, doar că n-am înțeles exact: ce anume voia ea de la el? Pentru că ei petrec apoi niște zile minunate împreună, și el chiar începe să se îndrăgostească de ea (deși mi s-a părut mai mult o obsesie din partea lui Hasnaș, iar la Mavrodin o pasiune din asta de artist) și ajunge să îi propună să se căsătorească cu el. Urmează aici o replică foarte interesantă din partea ei:
„- Gândește-te bine ce faci.”
Se căsătoresc în cele din urmă, toate bune și frumoase. Aproximativ. Hasnaș are niște ieșiri cam dubioase față de ea, deși ea mi s-a părut fată bună, chiar mi s-a părut fată bună. Au o relație de „dragoste mai cu năbădăi așa”, Hasnaș fiind un bărbat destul de insuportabil în anumite momente. Genul lui de bărbat, cinic și cu toate atributele de la început e mișto numai în teorie, numai ca idee, și numai ca amant. Ca soț, hm, discutabil.
Mai e și o diferență de vârstă substanțială între ei, era normal ca la un moment dat să apară niște divergențe. Și prima care apare: dorința lui Hasnaș de a avea un copil. Și aici Lena dă dovadă de o maturitate la care nu m-aș fi așteptat. Se împotrivește ideii, fiindcă a venit din neant, și nu vrea să facă un copil la întâmplare, fix cum a fost și căsătoria lor. Pentru că asta a fost până la urmă, o chestie de impuls.
Și de aici, tragedie mare, Hasnaș se enervează și ca să o pedepsească, face ce fac toți bărbații întregi la cap: iese cu prietenii în oraș, și din nou, dacă am citit bine printre rânduri, o și înșală cu o „cocotă”. Un rând de aplauze.
Și logic că ea se desparte de el. Purtarea lui după e destul de penibilă, își caută evident scuze, ca să-și împace orgoliul, etc. Cert e că Lena a făcut bine și a ieșit dintr-o relație care era toxică. Pentru că oricât de încântător ar fi un bărbat cinic ca și idee, în realitate nu poți face casă cu el. Mai ales dacă te și înșală.
Și avem și replica pereche a Lenei către Hasnaș:
„- Cred că te-ai gândit bine.”
Marea problemă e următoarea. Lena e Ileana. Nu mai știu exact dacă mi-am dat seama de asta citind sau dacă mi-am dat spoiler pe undeva. Ideea e că ajungem să constatăm că cei doi bărbați au iubit aceeași femeie. În felul lor.
Și reluăm firul vieții Ileanei/Lenei.
Are parte de o mare dragoste (după cum i-a zis doica): un bărbat cam în vârstă pentru ea, care vrea un copil cu ea, deși ea nu dorește, care apoi o înșală și de care se desparte. Totul ok până aici.
Și apoi, mulți ani mai târziu, ea ajunge într-o relație cu un alt bărbat, căruia îi propune fix asta? Să îi facă un copil, atenție, din lipsă de ocupație. Și apoi (Ileana) face ce face și îl părăsește.
Nu pot să nu mă întreb: a rămas cu profunde sechele psihice? E doar egoistă și ipocrită? Care e faza?
Cert e că, i-a întâlnit fix pe dos. Când nu voia ea copil Hasnaș dorea, și când dorea ea copil, Mavrodin nu dorea.
Aș putea să mai despic firul în patru mult și bine, ca un adevărat judecător, dar nu are rost. Pe baza a ce am, nu pot decât să trag următoarea concluzie: mariajul cu Hasnaș a lăsat niște amprente chiar patologice, aș zice, asupra Lenei, și de aceea a eșuat și relația ei cu Mavrodin. Nu pot să zic că n-a ieșit și mai distrusă din relația cu Mavrodin, dar dacă ar fi existat ceva mai multă comunicare din partea ei, mai multă deschidere, poate ar fi existat o șansă.
E un roman interesant, nu impresionant, deoarece simt că lipsește ceva, dar recomandabil!
Și la final de tot, un pic din geniul lui Eliade:
„Pe o femeie care-și subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat.”
„În fața hârtiei albe rareori izbutești să rămâi în realitate, să fii sincer...”
„[...] trecutul ei a devenit pentru mine o lespede de mormânt.”
„Rareori cred că se degradează mai penibil un bărbat ca într-o criză absurdă de gelozie.”
„Pentru că revelația unirii desăvârșite aceasta e: te regăsești pe tine în clipa când te pierzi.”
„Trebuie să simți în toată ființa ta o lipsă, o absență care te macină, căci aceasta își caută împlinirea în actul creației.”
„Nu-ți dai seama ce copleșitor lucru e să simți, câteodată, că timpul ți-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esențiale la vremea lor și că ai să te trezești într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva."
July 22, 2017
În sfârșit, Eliade mi-a demonstrat (și mie) de ce este atât de lăudat!!
January 29, 2023
Înainte să citesc această carte, m-am uitat la recenziile de pe Goodreads. Cea mai mare parte dintre ele descriu această carte ca fiind extraordinară, superbă, extrem de emoționantă, un roman de dragoste copleșitor, insa mie nu mi-a lăsat impresia de carte de dragoste, m-a obosit citind-o.
Ileana era adesea descrisa ca fiind obosita, tristă, absentă, palidă iar Hasnaș era egoist:
"Îmi place sa renunț la o femeie numai după ce eram sigur că mă va regreta. Incercam sa o fac fericită in sensul concret, fiziologic, al cuvântului, numai pentru a-mi satisface orgoliul meu și aveam o stupida încântare aflând, mai târziu, că femeia pe care o iubisem și o părăsisem suferă, că este nefericită"
" Am privit-o, și mi-a făcut bine suferința pe care i-o citeam, in ochi, pe față. De cate ori nu o umilisem până atunci."
Ileana era adesea descrisa ca fiind obosita, tristă, absentă, palidă iar Hasnaș era egoist:
"Îmi place sa renunț la o femeie numai după ce eram sigur că mă va regreta. Incercam sa o fac fericită in sensul concret, fiziologic, al cuvântului, numai pentru a-mi satisface orgoliul meu și aveam o stupida încântare aflând, mai târziu, că femeia pe care o iubisem și o părăsisem suferă, că este nefericită"
" Am privit-o, și mi-a făcut bine suferința pe care i-o citeam, in ochi, pe față. De cate ori nu o umilisem până atunci."
March 30, 2022
ACEASTA CARTE REPREZINTA O MIZERIE
ULTIMU JEG DE FIR NARATIV SECTIONAT IN DOUA POVESTIRI INTREPATRUNSE CARE SE CENTREAZA IN JURUL A DOI RATATI CU POVESTI DE IUBIRI NEIMPLINITE
ULTIMII FATALAI CARE NU STIU TRATA O FATA UNUL DINTRE EI EXPRIMANDU-SE CA O GREBLA IAR CELALALT INCERCAND PREA MULT ASTFEL APARAND O SCHISMA INTELECTUALA INTRE CEI DOI CEEA CE ESTE CLISEIC.
ULTIMU JEG DE FIR NARATIV SECTIONAT IN DOUA POVESTIRI INTREPATRUNSE CARE SE CENTREAZA IN JURUL A DOI RATATI CU POVESTI DE IUBIRI NEIMPLINITE
ULTIMII FATALAI CARE NU STIU TRATA O FATA UNUL DINTRE EI EXPRIMANDU-SE CA O GREBLA IAR CELALALT INCERCAND PREA MULT ASTFEL APARAND O SCHISMA INTELECTUALA INTRE CEI DOI CEEA CE ESTE CLISEIC.
January 22, 2024
Doi bărbați își povestesc, în noaptea dinaintea unei vânători, romanul propriu al unei mari iubiri.
August 21, 2025
“Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă și fără voia ei, mã destramã și mă topește (…) De sfârșitul acesta nu scapă nici un bărbat …”
“Și mai era ceva, un amănunt care m-a obsedat apoi multă vreme: mâna întreagă părea goală, degetelea acelea palide și nervoase erau parcă făcute anume ca să poarte un inel și inelul acela îi lipsea”
“Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaților (…) cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezența bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.”
“Aș fi vrut totuși să o întovărășesc în fiecare dimineață în parcul din apropierea casei ei părintești, să stăm amândoi pe bancă, să o mângâi cu toată căldura de care eram în stare, ca să-i cer iertare pentru toată tristețea copilăriei ei.”
“Mă întorceam dintr-o viață prea plină ca să pot scrie bine.”
“Indiscrețiile acestea strigătoare la cer pe care le fac uneori scriitorii, prin cărtile lor sunt, poate, un omagiu adus femeii pe care a iubit-o și pe care, de cele mai multe ori fără voia lor, a făcut-o să sufere. Cum să-și ceară mai desăvârșit iertare, cum s-o omagieze mai luminos și mai sincer decât scriind?”
“De altfel, adevăratul Don Juan nu a fost celebru pentru numărul amorurilor sale, ci prin numărul iubitelor care au murit pentru el …”
“Adică numai eventuala ei moarte îți mai poate reda libertatea”
“Cu o asemenea dragoste nu te întâlnești decât o singură dată în viață. Cum spuneai prea bine, asta aparține într-un anumit sens miracolului, de aceea și apare, poate, atât de întâmplător…”
“Și mai era ceva, un amănunt care m-a obsedat apoi multă vreme: mâna întreagă părea goală, degetelea acelea palide și nervoase erau parcă făcute anume ca să poarte un inel și inelul acela îi lipsea”
“Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaților (…) cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezența bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.”
“Aș fi vrut totuși să o întovărășesc în fiecare dimineață în parcul din apropierea casei ei părintești, să stăm amândoi pe bancă, să o mângâi cu toată căldura de care eram în stare, ca să-i cer iertare pentru toată tristețea copilăriei ei.”
“Mă întorceam dintr-o viață prea plină ca să pot scrie bine.”
“Indiscrețiile acestea strigătoare la cer pe care le fac uneori scriitorii, prin cărtile lor sunt, poate, un omagiu adus femeii pe care a iubit-o și pe care, de cele mai multe ori fără voia lor, a făcut-o să sufere. Cum să-și ceară mai desăvârșit iertare, cum s-o omagieze mai luminos și mai sincer decât scriind?”
“De altfel, adevăratul Don Juan nu a fost celebru pentru numărul amorurilor sale, ci prin numărul iubitelor care au murit pentru el …”
“Adică numai eventuala ei moarte îți mai poate reda libertatea”
“Cu o asemenea dragoste nu te întâlnești decât o singură dată în viață. Cum spuneai prea bine, asta aparține într-un anumit sens miracolului, de aceea și apare, poate, atât de întâmplător…”
April 7, 2021
Prima carte a lui Eliade citită de mine (în liceu, lectura îmi părea o activitate înfumurată și cronofagă).
Superbă scriitura.
Încă o porție de Eliade la masa doi, vă rog!
Leșinez la citirea unor recenzii care acuză misoginismul cărții; cred că din exemplarul meu lipsesc paginile respective.
Superbă scriitura.
Încă o porție de Eliade la masa doi, vă rog!
Leșinez la citirea unor recenzii care acuză misoginismul cărții; cred că din exemplarul meu lipsesc paginile respective.
April 22, 2014
"Ma simteam foarte bine asa, chinuit si fericit totodata."
Displaying 1 - 30 of 306 reviews