— Hei tu, salut!
— Dar ce caut aici? Şi tu cine eşti?
— Ştii bine cine sunt.
— Eşti…
— Hai spune-o.
— Eşti… Dumnezeu?
— Vezi, nu era greu! Bineînţeles că sunt Dumnezeu. Aşa îţi închipuiai că arăt, nu?
— Da, dar de aici şi până la a te vedea de-adevăratelea… Aşadar, chiar exişti?
— Bineînţeles că exist!
— Nu, nu, nu cred aşa ceva. Nu e posibil…
— Ei hai, te rog, nu face ca ceilalţi să stai ore în şir întrebându-te dacă e un vis sau dacă eşti mort. Nu, nu eşti mort, da, eu sunt Dumnezeu, da, exist, da, tocmai stai de vorbă cu mine. Nu e o farsă pentru vreo emisiune tv, nu sunt un actor cu barbă albă, nu e nici o cameră ascunsă. Ce penibili sunteţi în ultima vreme! înainte, era într-adevăr mai puţin complicat… Asta e, te-ai liniştit?
— Nu ştiu, cred că am halucinaţii…
— Of! Ce obositor e! Ei hai că te trimit înapoi, cheamă-mă când o să fii mai puţin suspicios.
Face un mic gest din mână şi iată-mă din nou în salonul meu, aşezat pe canapea, exact cum eram adineauri, înainte să mă trezesc în cer. Ei da, tocmai îmi dau seama că am vorbit cu Dumnezeu şi că el locuieşte în nori. Ca şi Casimir de fapt. Bine, nu chiar la fel, Dumnezeu e super-impresionant şi, sincer vorbind, chiar arată bine.