What do you think?
Rate this book
Drum de foc
Henriette Yvonne Stahl merită redescoperită, adusă în lumina reflectoarelor de azi. Scrierile sale emană parfumul unei epoci fascinante, pe care a surprins-o cu acuratețe, dar, mai mult decât atât, sondează spiritul uman cu un curaj nebănuit, aproape non-conformist. Era o apariție, cu siguranță, și a reușit să străbată vremuri tulburi, impunându-se și menținându-se într-un spațiu în care îndrăzneala nu era privită cu ochi buni. (Andreea Iulia TOMA)
334 pages, Hardcover
First published January 1, 1981
9 people want to read
About the author
Henriette Yvonne Stahl
26 books25 followersA fost o scriitoare și traducătoare română, sora sociologului Henri H. Stahl și fiica scriitorului Henri Stahl.
Intre anii 1952-1957 a fost căsătorită cu scriitorul Petru Dumitriu.
Intre anii 1952-1957 a fost căsătorită cu scriitorul Petru Dumitriu.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
June 24, 2024
Există în literatura romînă tripticul ăsta romanesc al Henriettei Yvonne-Stahl, format din Între zi și noapte, Pontiful și Drum de foc, publicat într-o perioadă de aproape 40 ani, între '42 și '81 la care oricît de mult m-am străduit să găsesc vreo cronică, vreo recenzie, vreo receptare critică, n-am reușit.
De valoarea lui literar-artistică nu am de gînd să vorbesc, că nu mă găsesc a fi încă în măsură. Dar spun că este (poate) demn de pus (pentru că este original și diferit) alături de alte cicluri romanești: Comăneștenii, Hallipii, Medelenii ș.a., asta bineînțeles, dacă ar fi cunoscut și de publicul larg.
Dar înainte de toate, un pic de istorie, de context:
În '24, tînără fiind, Henriette se bucură de o primire elogioasă din partea motorului Vieții românești, G. Ibrăileanu și din partea apropiatului său, M. Sadoveanu. Iar astfel, prin apariția Voicăi (altă carte a Henriettei pe care o recomand din inimă, deși n-am să vorbesc acum despre ea), roman considerat a fi o replică la monumentalul Ion al lui Rebreanu, literatura romînă se îmbogățea cu o nouă mare conștiință.
Ceea ce o consacrează de fapt, zic eu, este romanul apărut în plin război, Între zi și noapte, în '42. Continuă apoi cu proză, cu poezie, se căsătorește cu Ion Vinea cu care rămîne paisprezece ani, iar apoi, în '54, cu Petru Dumitriu (tot faimos pentru un triptic: Cronica de familie), un bărbat cu 24 de ani mai tînăr decît ea, cununie interesantă ce durează nu mai mult de un an, explicația fiind posibil dorința Henriettei de a-și curăța numele și de a scăpa de antecedentele sale, fiind urmărită de comuniști, chiar aruncată o dată în închisoare, din pricina primului soț (Vinea). Lucrează ceva vreme și ca informatoare a Securității, post pe care eventual îl pierde din pricina lipsei concreteței în informațiile pe care le transmite mai departe și în spusele sale.
Viața pe care o duce stă sub însemnul tabuului. Fascinată de jumătatea metafizică a lumii, de mistic și de spiritualitate, nu ezită în a integra toate aceste lucruri în cărțile sale. Aceste concepte sunt prezente în toate trei din cele fotografiate, romane care o au în centrul lor, în teorie, pe Ana Stavri, alter-ego al autoarei, surprinsă la 3 vîrste, la 3 situații limită din viața ei. Destinul ei este conturat numai din obsesii fără de care, pesemne, nici n-ar putea supraviețui, ele fiind de fapt hrana, pîinea ei cea de toate zilele, adrenalina care-i face inima să-i sară din piept, acesta fiind unicul ei fel de a face față singurătății, claustrării într-o lume în care parcă nu se regăsește, în care se simte de-a dreptul sufocată și - pentru a spune lucrurilor pe nume - plictisită, căci consider această emoție a fi esențială în construcția eroinei noastre. Ana acționează întotdeauna impulsiv, nu se gîndește de două ori înainte, e insensibilă și ignorantă la părerile celor din jur (care de cele mai multe ori îi vor binele), se îngroapă în treburi ce-i depășesc capacitățile de izbîndă și nutrește întotdeauna o fascinație față de ființele superioare ei, cu personalități dominatoare.
O dată, în Între zi și noapte (‘42) (favoritul meu din serie și poate unul din cele mai bune romane citite vreodată), adolescentă fiind, Ana pică în plasa Zoei Mihalcea-Vrînceanu, o morfinomană (romanul este narcoliteratură ridicată la rang de excelență). Între cele două se leagă o prietenie cel puțin bizară (asta dacă numai atît a fost), fundamentată întocmai pe contrastul de lumină-întuneric. Aici are loc maturizarea Anei: e lovită de o realitate crudă din plin, ascultă despre lucruri care pînă atunci parcă-i erau interzise (incest, hărțuire sexuală, violență domestică, homosexualitate, consum de droguri ș.a.), iar deoarece nu căpătase încă experiență, se comportă ca o dezlânată, nu mai reușește să distingă binele de rău, pofta de adicție, se trezește făcînd lucruri la care nici măcar nu se gîndise vreodată că are să le facă. Toată atmosfera cărții este una tulburătoare, întunecată, viziunea este una cinică, iar întreg subiectul abordat este unul atît de provocator (și de ce nu, periculos), încît mi-e greu să cred că nu a fost vreodată interzis.
Apoi, în Pontiful (‘72), se îndrăgostește (deși neclar dacă din proprie voință sau ba) de doctorul parapsiholog Ara Surenian. Este un roman ezoteric, un roman al hipnozei, al iubirii induse subconștientului fără acord, al telepatiei, al metempsihozei (pentru că Ana crede că ea și Ara sunt suflete pereche încă din altă viață). Intriga de dragoste aici ajunge într-un punct în care dramatismul și obsesia Anei ajung a enerva din plin.
În Drum de foc, Ana este așezată în plan secundar, cadrele căzînd pentru prima oară pe mai multe familii. Astfel, aici firul principal urmărește tragedia familiei Axente, în care adulterul ocupă un rol important și legăturile acesteia cu Emanuel Reich, un practicant al cabalei, fost rabin izgonit din adunare pentru interpretările sale nonconformiste asupra Torei, Cuvîntului Domnului Vechi Testamentar. Chiar și-așa, încă o dată se observă atracția Anei față de neînțeles: încă de la prima întîlnire cu Emanuel ajunge să-i fie confidentă și ajutoare în practicile mistice, nemaidespărțindu-se de el, de multe ori aceștia ajungînd să se scape unul pe altul, prin rugăciune sau prin mici puneri în aplicare a unor obiceiuri ritualice, de necazuri. Deci, deși aici Ana nu reprezintă un interes amoros pentru doctorul Emanuel, capătă importanță întocmai prin această strînsă relație de prietenie, de interdependență, cei doi fiind aparent singuri capabili de a înțelege natura lucrurilor din jur și de a se conecta la forțele ascunse ale acesteia.
De notat: romanul a fost publicat în ‘81, cu puțin timp înainte de trecerea în neființă a autoarei. De luat în seamă este fascinația pe care Henriette o are la sfîrșitul vieții pentru Eternitate, pentru moarte, pentru ce are să se întîmple odată ce are să părăsească singurul tărîm cunoscut de om.
Elementul profund psihologic nu lipsește din niciun roman al tripticului. Iar soarta Anei este una din cele mai triste care mi-au fost date să citesc. O viață plină de suferință, de eșec (socioprofesional, sentimental ș.a.), de sfîrșituri premature, de sărăcie, de tot ce e mai negru pe lumea asta. Și este atît de interesant încîit nu ar trebui să-i scape din mînă sau din vedere sau din ochit niciunui cititor.
S-o redescoperim pe Henriete Yvonne-Stahl!
De valoarea lui literar-artistică nu am de gînd să vorbesc, că nu mă găsesc a fi încă în măsură. Dar spun că este (poate) demn de pus (pentru că este original și diferit) alături de alte cicluri romanești: Comăneștenii, Hallipii, Medelenii ș.a., asta bineînțeles, dacă ar fi cunoscut și de publicul larg.
Dar înainte de toate, un pic de istorie, de context:
În '24, tînără fiind, Henriette se bucură de o primire elogioasă din partea motorului Vieții românești, G. Ibrăileanu și din partea apropiatului său, M. Sadoveanu. Iar astfel, prin apariția Voicăi (altă carte a Henriettei pe care o recomand din inimă, deși n-am să vorbesc acum despre ea), roman considerat a fi o replică la monumentalul Ion al lui Rebreanu, literatura romînă se îmbogățea cu o nouă mare conștiință.
Ceea ce o consacrează de fapt, zic eu, este romanul apărut în plin război, Între zi și noapte, în '42. Continuă apoi cu proză, cu poezie, se căsătorește cu Ion Vinea cu care rămîne paisprezece ani, iar apoi, în '54, cu Petru Dumitriu (tot faimos pentru un triptic: Cronica de familie), un bărbat cu 24 de ani mai tînăr decît ea, cununie interesantă ce durează nu mai mult de un an, explicația fiind posibil dorința Henriettei de a-și curăța numele și de a scăpa de antecedentele sale, fiind urmărită de comuniști, chiar aruncată o dată în închisoare, din pricina primului soț (Vinea). Lucrează ceva vreme și ca informatoare a Securității, post pe care eventual îl pierde din pricina lipsei concreteței în informațiile pe care le transmite mai departe și în spusele sale.
Viața pe care o duce stă sub însemnul tabuului. Fascinată de jumătatea metafizică a lumii, de mistic și de spiritualitate, nu ezită în a integra toate aceste lucruri în cărțile sale. Aceste concepte sunt prezente în toate trei din cele fotografiate, romane care o au în centrul lor, în teorie, pe Ana Stavri, alter-ego al autoarei, surprinsă la 3 vîrste, la 3 situații limită din viața ei. Destinul ei este conturat numai din obsesii fără de care, pesemne, nici n-ar putea supraviețui, ele fiind de fapt hrana, pîinea ei cea de toate zilele, adrenalina care-i face inima să-i sară din piept, acesta fiind unicul ei fel de a face față singurătății, claustrării într-o lume în care parcă nu se regăsește, în care se simte de-a dreptul sufocată și - pentru a spune lucrurilor pe nume - plictisită, căci consider această emoție a fi esențială în construcția eroinei noastre. Ana acționează întotdeauna impulsiv, nu se gîndește de două ori înainte, e insensibilă și ignorantă la părerile celor din jur (care de cele mai multe ori îi vor binele), se îngroapă în treburi ce-i depășesc capacitățile de izbîndă și nutrește întotdeauna o fascinație față de ființele superioare ei, cu personalități dominatoare.
O dată, în Între zi și noapte (‘42) (favoritul meu din serie și poate unul din cele mai bune romane citite vreodată), adolescentă fiind, Ana pică în plasa Zoei Mihalcea-Vrînceanu, o morfinomană (romanul este narcoliteratură ridicată la rang de excelență). Între cele două se leagă o prietenie cel puțin bizară (asta dacă numai atît a fost), fundamentată întocmai pe contrastul de lumină-întuneric. Aici are loc maturizarea Anei: e lovită de o realitate crudă din plin, ascultă despre lucruri care pînă atunci parcă-i erau interzise (incest, hărțuire sexuală, violență domestică, homosexualitate, consum de droguri ș.a.), iar deoarece nu căpătase încă experiență, se comportă ca o dezlânată, nu mai reușește să distingă binele de rău, pofta de adicție, se trezește făcînd lucruri la care nici măcar nu se gîndise vreodată că are să le facă. Toată atmosfera cărții este una tulburătoare, întunecată, viziunea este una cinică, iar întreg subiectul abordat este unul atît de provocator (și de ce nu, periculos), încît mi-e greu să cred că nu a fost vreodată interzis.
Apoi, în Pontiful (‘72), se îndrăgostește (deși neclar dacă din proprie voință sau ba) de doctorul parapsiholog Ara Surenian. Este un roman ezoteric, un roman al hipnozei, al iubirii induse subconștientului fără acord, al telepatiei, al metempsihozei (pentru că Ana crede că ea și Ara sunt suflete pereche încă din altă viață). Intriga de dragoste aici ajunge într-un punct în care dramatismul și obsesia Anei ajung a enerva din plin.
În Drum de foc, Ana este așezată în plan secundar, cadrele căzînd pentru prima oară pe mai multe familii. Astfel, aici firul principal urmărește tragedia familiei Axente, în care adulterul ocupă un rol important și legăturile acesteia cu Emanuel Reich, un practicant al cabalei, fost rabin izgonit din adunare pentru interpretările sale nonconformiste asupra Torei, Cuvîntului Domnului Vechi Testamentar. Chiar și-așa, încă o dată se observă atracția Anei față de neînțeles: încă de la prima întîlnire cu Emanuel ajunge să-i fie confidentă și ajutoare în practicile mistice, nemaidespărțindu-se de el, de multe ori aceștia ajungînd să se scape unul pe altul, prin rugăciune sau prin mici puneri în aplicare a unor obiceiuri ritualice, de necazuri. Deci, deși aici Ana nu reprezintă un interes amoros pentru doctorul Emanuel, capătă importanță întocmai prin această strînsă relație de prietenie, de interdependență, cei doi fiind aparent singuri capabili de a înțelege natura lucrurilor din jur și de a se conecta la forțele ascunse ale acesteia.
De notat: romanul a fost publicat în ‘81, cu puțin timp înainte de trecerea în neființă a autoarei. De luat în seamă este fascinația pe care Henriette o are la sfîrșitul vieții pentru Eternitate, pentru moarte, pentru ce are să se întîmple odată ce are să părăsească singurul tărîm cunoscut de om.
Elementul profund psihologic nu lipsește din niciun roman al tripticului. Iar soarta Anei este una din cele mai triste care mi-au fost date să citesc. O viață plină de suferință, de eșec (socioprofesional, sentimental ș.a.), de sfîrșituri premature, de sărăcie, de tot ce e mai negru pe lumea asta. Și este atît de interesant încîit nu ar trebui să-i scape din mînă sau din vedere sau din ochit niciunui cititor.
S-o redescoperim pe Henriete Yvonne-Stahl!
April 5, 2021
Se încheiase Armistiţiul de un an, din vara lui 1944, dar Ana Stavri nu avusese încă puterea să meargă să vadă maldărul de cărămizi şi gropile – zgură calcifiată, care pe vremuri fusese casa ei.
O neînfrânată dorinţă o împinsese până acolo, în ziua aceea toridă de august.
Plecase hotărâtă să dea bătălia piept la piept cu trecutul. Se îndreptă cu violenţă spre locurile acelea, dar, cu cât înainta în strada plină de dărâmături, se simţea din ce în ce mai străină de tot ce fusese odată viaţa ei. Trecutul, ca şi toată strada, era cenuşă, scrum.
Călca pe ruine. Strada, cât era de lungă, răscolită şi dărâmată de la ultimele bombardamente, mirosea a cărămidă arsă, funingine stătută. În mijlocul drumului, şinele de tramvai smulse, sucite, încâlcite în sârmele electrice rupte, zăceau pe pământ ca nişte şerpi morţi. Ana trecu peste grămezi de moloz, cărămizi şi bârne carbonizate, ocoli gropi imense negre, trecu prin uşi desfundate care nu duceau nicăieri, peste acoperişuri căzute care nu acopereau nimic, pe lângă pomi desfrunziţi de pârjol, torţe stinse, strajă inutilă în faţa ruinelor. Din înaltul cerului albastru, un soare de vară şi miez de zi, lumina fără pudoare decorul.
O neînfrânată dorinţă o împinsese până acolo, în ziua aceea toridă de august.
Plecase hotărâtă să dea bătălia piept la piept cu trecutul. Se îndreptă cu violenţă spre locurile acelea, dar, cu cât înainta în strada plină de dărâmături, se simţea din ce în ce mai străină de tot ce fusese odată viaţa ei. Trecutul, ca şi toată strada, era cenuşă, scrum.
Călca pe ruine. Strada, cât era de lungă, răscolită şi dărâmată de la ultimele bombardamente, mirosea a cărămidă arsă, funingine stătută. În mijlocul drumului, şinele de tramvai smulse, sucite, încâlcite în sârmele electrice rupte, zăceau pe pământ ca nişte şerpi morţi. Ana trecu peste grămezi de moloz, cărămizi şi bârne carbonizate, ocoli gropi imense negre, trecu prin uşi desfundate care nu duceau nicăieri, peste acoperişuri căzute care nu acopereau nimic, pe lângă pomi desfrunziţi de pârjol, torţe stinse, strajă inutilă în faţa ruinelor. Din înaltul cerului albastru, un soare de vară şi miez de zi, lumina fără pudoare decorul.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews