Între zi şi noapte

by Henriette Yvonne Stahl

Romanul descrie degradarea lentă a tinerei Zoe Mihalcea care, traumatizată în adolescență de un tată complexat, încearcă să-și atenueze suferința prin droguri. O tentativă de salvare a Zoei face Ana Stavri, devenită întîmplător prietena bolnavei, căreia i se oferă prilejul inițierii în viață și pretextul de a face dovada eroismului. Debutînd ca un personaj convențional, Ana Stavri se formează pe parcurs deoarece conștiința nefericirii îi stimulează gustul pentru meditație. (Radu G. Țeposu)

Genres: Romanian Literature

496 pages, Paperback

First published January 1, 1942

About the author

A fost o scriitoare și traducătoare română, sora sociologului Henri H. Stahl și fiica scriitorului Henri Stahl.
Intre anii 1952-1957 a fost căsătorită cu scriitorul Petru Dumitriu.

Reviews

[Andreea Ursu-Listeveanu · Rating 5 out of 5]

O reclamă pentru generația nouă ar suna cam așa: scrisă în 1942, romanul are în centru un personaj feminin, Zoe, pe care am putea-o lesne caracteriza ca unhinged, cu traume familiale severe, dependențe, abuzuri de toate felurile, cu un trecut și un comportament misterios - magnetul potrivit pentru Ana, o tânără cu complex messianic, hotărâtă să îi fie alături orice ar fi.

Felul în care HYS pătrunde în mintea Anei, prietenia ei cu Ștefan Banea - greu de închipuit la vremea aceea și din cauza diferenței de vârstă și a sincerității cu care își vorbesc - descrierea grotescului și a mizeriei familiei Vrânceanu Mihalcea, relația foarte modernă a Anei cu părinții ei... vă spun mind-blown am fost de cartea asta.

Relația dintre Zoe și Ana - privită de la ani distanță în care am dobândit cunoștințe de psihologie și avem termeni specifici cum ar fi red flags - este o prietenie toxică, în care una dă (idealista) și cealaltă doar cere. Până într-atât încât îi cere Anei să nu pună întrebări pentru că prietenia lor trece "dincolo de fapte". Însă Ana află până la urmă, iar ultimele capitole sunt ... dar nu vă spun: )

Ana își are propriile măcinari interioare, nu își găsește rostul în viață, își dorește un scop, e idealistă și deloc interesată de plăcerile lumești ale vremii.

Se vede că îmbătrânesc și mă atrage trecutul mai mult decât prezentul: ) Henriette Yvonne Stahl nu era nici măcar aproape de vreuna dintre listele mele cu cărți, însă mi-au fost de ajuns puține cuvinte pentru a întrerupe un alt ebook și a mă apuca de Între zi și noapte.

Ușor plictisită de lecturile obligatorii din gimnaziu și liceu, multă vreme am ignorat literatura română. Poate și ca un gest de răzvrătire, din 2002 și până în 2017, l-am citit pe Preda, La Medeleni și încă vreo două cărți românești. Îmi dau acum seama că literatura romană are cu ce, însă nu i-am acordat nici o șansă.

Puneți și cartea asta în mâinile adolescentelor.

[Cris · Rating 5 out of 5]

Prima lectura de la Stahl pe care o citesc si nu pot sa nu remarc cat suflet si pasiune pune in cuvinte. Am remarcat o amprenta pitoreasca, caragialistica, dar si o atingere autentica, dark si gotica.

Un roman al regasirii, al eliberarii dintr-o casa si o familie plina de neobisnuit si de intuneric a unei fete cu spirit dominat de demoni, care-si pierde simtul ludic, cazand in pacatul dependentelor de narcotice.
Un roman extraordinar despre prietenia adevarata dintre doua figuri feminine atat de diferite: Zoe si Ana, chiar si in ciuda insistentelor tuturor de a nu se apropia.
Pentru rusinoasa si bolnavicioasa Ana, Zoe se infatisa ca perfectiunea pura, imposibil de atins, inca de la prima intalnire.

"Tot ce este în dumneata elan, încredere,
generozitate, căutare de valori nobile, la ea este oboseală, deprindere, tristeţe, negaţie."

Mai tarziu, Ana avea sa descopere ca Zoe este moarta! Da, ati citit bine! Este moarta si nimic nu o mai poate invia. "Ceea ce vedea în faţa ei nu era viaţă, ci gesturi mecanizate, care căutau să scape de plictiseală şi să macine zilele pe care Zoe le mai avea de trăit."

In realitatea casei sale era exact opusul imaginii care o impactase pe Ana, si desi, intreg Bucurestiul cunostea pacatele Zoei, prietena sa avea sa descopere mult mai tarziu care ii sunt cauzele si isi va risca libertatea pentru a-i usura ultimele clipe de viata. "Probabil că hotărârile, chiar când sunt greşite, aduc linişte."

Ceea ce face acest roman sa mi se para atat de complex, dar mai ales extraordinar de atipic pentru o scriitoare, este faptul ca ale sale personaje cauta sensul existentei noastre pe pamant, semnificatia fericirii, gandesc si au discernamant.

In final, Ana realizeaza ca a asistat la viata ei ca la un spectacol, fara sa ia cu adevarat parte la ea. "Oamenii traiesc ca si cum viata le-ar apartine. Eu stiu, eu am inteles ca este un lucru de imprumutat. Va trebui s-o dau inapoi."

"Atunci un dor imens de moarte mi se înălţă în suflet. Un dor intens, cald, plin de emoţie, un dor neemărginit. Moartea mi se părea ceva atât de perfect, încât, de câte ori mă gândeam că se poate muri, simţeam o îmbătare. Vedeam înaintea mea întinsuri de apă limpede şi lipsite de temperatură, totul blând, nemişcat. Un decor de aur al nisipului din fundul apei, luminat de bogăţia soarelui. Simţeam blândeţea adierilor care legănau apa, simţeam liniştea pomilor oglindiţi în apă, simţeam aerul aburit în oglinda limpede a lacului care m-ar fi adormit fără vise."

[Iulia · Rating 5 out of 5]

Profund, teribil de puternic , neliniştitor , crud ,cu o forţă tulburătoare şi sublimă ce creează o ambianţă plină de echivoc si funingine constituind deasemenea şi substanţa romanlui "Între zi şi noapte".

“ Imediat îşi dete seama că fericirea pe care o simţea în vis nu era începutul drumului care duce la fericire,că fericirea din vis era o fericire inconştientă şi că fericirea, fericirea pe care o caută ea, trebuia să cuprindă totodata şi sensul vieţii în eternitatea ei. ”


“ Vezi, şi acum cred că moartea pentru cei ce ştiu a muri este cea mai perfectă senzaţie, că nu se poate trăi ceva mai perfect pentru o viaţă umană . ”


“ Dacă nimic nu are sens, pentru ce trăiesc? Şi dacă totul are sens pentru ce nu cunosc acel sens ? Şi dacă totuşi există şi-l voi afla , atunci cum am să pot accepta un sens care permite şi durere,atâta durere pe pamânt? . ”

[Irina Mardar · Rating 5 out of 5]

Îmi este nespus de greu să-mi scriu părerea despre, culmea, cărțile care m-au impresionat și mi-au plăcut peste măsură, care mi-au atins sufletul și au lăsat o vânătaie în urmă. „Între zi și noapte” e una dintre aceste cărți și parcă n-am cuvinte îndeajuns de bune să exprim ce emoții a trezit în mine. Cred că-i musai de menționat faptul că povestea e reală. Personajele sunt reale, cu nume și prenume, cu toate păcatele, visele și poveștile lor pline de obsesie, disperare, suferință, adicție și nebunie. În Bucureștiul anilor ‘20, asistăm la sinuciderea mascată a unei tinere care părea să aibă lumea la picioare; și la disperarea prietenei ei, îndrăgostită peste limitele înțelegerii și rațiunii de această ființă sortită mizeriei. Protagonista nu vrea cu niciun chip să își privească prietena cu adevărat, pe după ceața idealizării și obsesiei… nici măcar în ultimele clipe de agonie, când ceața se ridică și în fața ochilor ei se conturează însăși moartea. În cele din urmă, haosul se sfârșește, iar totul pare să se dovedească a fi simplu pentru Ana. Nu poți salva un om care nu vrea să fie salvat, oricât de mult l-ai iubi, oricât de mult te-ai sacrifica pentru el, oricât de departe ai fi dispus să-ți adâncești sufletul în mocirlă ca să-l ții pe-al său curat.

[Monica · Rating 4 out of 5]

Am citit Între noapte și zi traversând iar, cu ochii minții, zonele prin care se mișcau personajele: străzile și satele acum cartiere din București, cu aer de decadență rafinată și melancolie în ziduri, cu nimic schimbate în anii studenției mele, o jumătate de secol mai târziu.

Henriette Yvonne Stahl a scris, în 1942 (!), despre narcomanie, relații distructive, violență domestică și femei care trăiesc între disperare și mântuire — și, culmea, a făcut-o cu o luciditate pe care mulți scriitori contemporani o mai caută încă. Zoe Mihalcea, victima perfectă a unui tată monstruos, se afundă într-o dependență de droguri care o rupe de lume. Ana Stavri, prietena care o iubește cu un devotament aproape mistic, încearcă s-o salveze și sfârșește prizonieră în același abis.

Un roman despre ce înseamnă să-ți pierzi centrul de gravitație, despre fragilitate, despre iubire și autodistrugere. Dincolo de faptele crude, e o proză de atmosferă — un București cenușiu, cu case vlăguite, oameni care par că respiră doar ca să se ajute unii pe alții să nu se prăbușească.

Când am terminat cartea , m-am gândit că timpul nu i-a luat absolut nimic. Dimpotrivă. Într-o lume în care dependențele s-au mutat din seringă în pastile, mâncare, ecrane mici sau mari, Între noapte și zi e la fel de real, poate chiar mai deranjant.

[Vlad · Rating 5 out of 5]

Narcoliteratură par excellence.

Pe măsură ce citeam mi se părea din ce în ce mai real — pentru că e real, autoarea afirmând în memoriile ei că "totul s-a întâmplat aidoma, în realitate ca în roman. Absolut tot."

Între zi și noapte e un roman autobiografic care surprinde cu o acuratețe impresionantă tot ceea ce înseamnă dependența de narcotice. Zoe Mihalcea-Vrânceanu, personaj real care apare chiar cu numele ei, reprezintă arhetipul morfinomanilor, Henriette Yvonne Stahl documentând minuțios prin intermediul alter ego-ului său, Ana Stavri, toate problemele legate de consumul de morfină: utilizarea substanței ca modalitate de supraviețuire; dependența de aceasta și chinurile sevrajului; problemele financiare cauzate de procurarea morfinei, precum și riscurile aferente cumpărării acesteia; izolarea; degradarea fizică, psihică și morală; moartea.

În ceea ce privește prietenia dintre cele două, iubirea pură pe care Ana i-o poartă Zoei naște față de aceasta o loialitate inimaginabilă, aproape absurdă, însă ușor de înțeles, deoarece Zoe era numai un narcotic, ce o făcea pe Ana să uite de plictiseală și de ororile războiului.

"Când vin spre tine, respir mai adânc, cu plăcere. Simt că trăiesc. Când plec, se întunecă ceva în mine. Departe de tine, aștept ceva, dar nu știu ce. Poate pur și simplu să mă întorc la tine."

Dilemele existențiale ale Anei își găsesc rezolvarea o dată cu împlinirea destinului tragic al Zoei, moartea acesteia având un caracter cathartic.

Un roman excepțional, ce duce tragicul până la paroxism, însă cu un final ușor pozitiv. Cu siguranță unic în literatura română.

[Stil de scriitor · Rating 3 out of 5]

Este o carte tristă, dar incredibil de realistă, deoarece personajele cărții par atât de vii, încât ai impresia că le cunoști personal. Tema cărții este complexă: se pune accentul pe relațiile de familie, dar și pe cele de prietenie. Trebuie știut că unul dintre personajele acestui roman, Ana Stavri, apare și în romanul Pontiful.

http://www.stildescriitor.ro/2017/02/...

[Sofia Hallay]

Am citit această carte când aveam în jur de 13 ani. Mi-a plăcut enorm de mult atunci. Am de gând să o recitesc în curând (sper că reușesc să fac rost de ea) și sunt tare curioasă cât de mult o să îmi placă sau displacă. Am să revin deci cu o reevaluare.

[Iulia · Rating 4 out of 5]

Ma bucur ca nu am dat de cartea asta cand aveam varsta Anei.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Era primăvară. Soarele cald; strada aproape pustie. Ana îşi auzea pasul sunând desluşit pe caldarâm. Îşi simţea trupul diafan, fără importanţă. Pasul ei avea ceva nostalgic, umblet de pasăre aşezată pe picioarele înalte şi subţiri purtat pe liniştea unui câmp gol şi trist.
De aproape un an, din iarna lui 1916 când Bucureştiul fusese cucerit şi ocupat de trupele germane, de un an de când fiecare gest era provizoriu, făcut numai să macine clipele.
Ana simţea o revoltă dureroasă împotriva zilelor care treceau fără să aducă nimic decât numai şi numai aceeaşi aşteptare îmbolnăvitoare, a păcii. Timpul trecea atât de greu încât părea nemişcat.
Acum Ana mergea la dentist, o plictiseală, apoi, altă plictiseală, se va reîntoarce acasă unde o aştepta domnişoara profesoară. Anei îi era groază de această femeie săracă, nemăritată, nenorocită, urâtă, cu ochii veşnic plini de lacrimi, cu glasul monoton şi î��i da seama cu uimire că nu-i era milă, că-i era numai silă să stea atâtea ceasuri închisă în odaie cu această fiinţă făcută parcă din cenuşă. Ştia că lângă ea, în timpul lecţiilor, i se va face somn, intolerabil somn, că se va plictisi peste măsură, până la exasperare… Logaritm de… logaritm…
Ana Stavri ajunse în faţa casei dentistului. Intră în salonul de aşteptare şi se aşeză tăcută pe canapeaua cea mare de piele a încăperii, lângă mama ei, care – după ce îi dădu bună ziua – continuă să citească cele câteva ziare publicate de cotropitori. Ana îi vedea faţa aplecată asupra gazetei. Obrazul ei cuprindea o aşteptare resemnată. Părea hotărâtă să fie răbdătoare. Privind-o, Ana îşi da seama cât suferise în anul acesta de război, de despărţire. O oboseală prematură îşi aşezase semnele pe trăsături, pe surâs, până pe haine parcă. Ana ar fi vrut să o ajute să-şi ducă greul, dar nu găsi nici un cuvânt, nici un gest exterior, numai o deznădejde dureroasă.
Îşi aminti îmbrăţişarea din urmă, a tatălui ei, Bogdan Stavri, când plecase în retragere cu armata, în grabă, în haos, în spaimă… Se poate să iubeşti atât de tare un om şi să nu ştii nici dacă suferă, nici dacă e viu, nici dacă e mort?
Acum în odaia asta rece şi întunecoasă, a dentistului, Ana vedea în jurul ei aceiaşi oameni ca întotdeauna care aşteptau, plictisiţi, să le vie rândul. Ana se simţi atât de îndurerată, împovărată de griji, lipsită de bucurii, încât lacrimi îi umplură ochii.
Îşi aşeză vârful degetelor reci pe ochi ca să potolească arsura lacrimilor reţinute. Rămase aşa, cu ochii închişi mai multă vreme.

[Silvia Sandu · Rating 5 out of 5]

Foarte bună!

[Gabrielle Danoux · Rating 4 out of 5]

Ce roman d'Henriette -Yvonne Stahl a été publié pour la première fois en 1942, en roumain, puis traduit par l'auteure elle-même en français seulement en 1969. C'est un roman crépusculaire, très influencé par la guerre, mais dont le sujet n'est pas celle-ci.
Chez le dentiste Ana Stavri « fillette timide et obstinée » de dix-sept ans fait la connaissance de Zoé Mihalcéa-Vrincéanu, « un être fort curieux et original » âgé de vingt-trois ans. Le premier chapitre présente les deux familles respectives. Bogdan Stavri le père d'Anna, parti au front (on est pendant la Première Guerre mondiale) n'a plus donné des nouvelles depuis deux ans. Lucia Stavri, la mère d'Ana semble très proche de celle-ci. Quant aux parents de Zoé, si l'auteure indique pour commencer simplement que la mère est « la fille d'un prêtre de province », elle est bien plus prolixe concernant le père, « un homme d'affaires de grande envergure ».
L'action se déroule à Bucarest avec des références topographiques fréquentes telles que le quartier de Cotroceni qui existe toujours, ainsi que le légendaire jardin de Cișmigiu ou les quais de la Dâmbovița.
L'amitié entre les deux jeunes filles apparaît aussitôt « miraculeuse » aux yeux d'Ana qui n'a encore jamais eu d'amie. Elle juge les débuts de cette amitié comme une libération : « il lui sembla qu'elle venait de rompre les liens qu'il avait jusqu'alors tenues prisonnières, qu'une force nouvelle s'emparait de son être » (p. 15). Pourtant, pour Lucia Stavri « cette amitié n'a aucun sens ».
La maison des Mihalcéa-Vrincéanu s'apparente à un « capharnaüm cauchemardesque », tout y est étrange, « une maison de fous ». Elena Mihalcéa n'est qu'un être vulgaire aux yeux cupides. Ana est comme envoûtée par Zoé qu'elle ne se lasse pas de contempler : « ses yeux limpides, la ligne des sourcils, la pâleur du visage, la tristesse du sourire qui paraissait inscrite dans la chair ». Mais assez vite Ana va éprouver une « crainte indéfinissable ».
Le professeur Vasile Macovei, non mobilisé pour des problèmes de coeur, est lui aussi « certain que cette amitié ne [...] vaudra rien de bon » à Ana. Ils sont donc trois (avec le dentiste et sa mère) à l'avoir mise en garde. Cependant, Ana est heureuse en compagnie de Zoé. Si Zoé a abandonné ses études de piano à l'étranger pour devenir médecin, Ana rêve quant à elle d'écrire plus tard.
Heureuse de revoir son père Ana éprouve cependant un nouveau sentiment d'effroi : « si la guerre était finie, la paix n'avait rien apporté de plus que l'attente incertaine de millions d'êtres »(p. 64).
Maltraitée par son père, Dumitru Vrincéanu, lui aussi de retour de la guerre, Zoé tombe malade. le portrait de celui-ci est à lui seul de nature à laisser entrevoir la maltraitance. Il est réalisé toujours à travers le regard d'Ana qui « se rappela ses yeux glauques, semblables à ceux de son fils, inquiétants et lubriques. Oui, elle savait cet homme capable des pires monstruosités »(p. 127).
Pour secourir Zoé et la prendre à sa charge, Ana propose à son voisin Stéfan Banéa un mariage de raison. Non seulement elle ne l'aime pas, mais elle est convaincue de ne jamais pouvoir aimer personne. « La façon d'aimer des hommes me suffit pas » dit-elle (p. 114), car « il y a de la tristesse et de la mort dans l'amour des hommes ». Ana s'obstine, car « Zoé doit absolument quitter la maison de ses parents sinon elle est perdue », mais hélas (ou fort heureusement) Stéfan Banéa refuse ce mariage, même s'il aime Ana.
Pour décrire le lien qui s'établit entre Zoé et Ana l'auteur use d'une comparaison : « autant [Ana] éprouvait pour ses parents et ses proches une affection paisible et stable, autant elle se sentait attirée vers Zoé par une force impérieuse » (p. 118).
Zoé pense que son salut (et même celui d'Ana) ne peut venir que de la réussite à leurs examens, c'est pourquoi elle souhaite reprendre au plus vite le travail et assure bannir désormais toute idée de suicide. Mais hélas, une lente (puis assez rapide) descente aux enfers s'amorce avec l'entrée de la morphine dans sa vie et la malédiction de la maison des Mihalcéa-Vrincéanu qui voit mourir tour à tour tous ses occupants. Par rapport à la drogue, le ton se veut didactique plutôt que moralisateur.
Au final un roman psychologique, voire initiatique, qui se lit facilement et qui ménage même un peu de suspens.

[lotte montparnasse · Rating 5 out of 5]

"miroși a curat, ca aerul, parcă niciodată nu te-a atins nimic."

"copacii, casele, pietrele străzii, câinii, gardurile, glasul păsărilor, totul îi era scump, căci erau ale drumului care ducea spre zoe."

"o privea cu (...) supunerea genelor lungi care se aplecau ca o închinare."

"mirosul dens de tutun, patul nefăcut, tablourile, cărțile, covoarele erau toate așezate așa încât dădeau senzația de lux și voluptate."

"când vin spre tine, respir mai adânc, cu plăcere. simt că trăiesc. când plec, se întunecă ceva în mine. departe de tine, aștept ceva, dar nu știu ce. poate pur și simplu să mă întorc la tine. (...) de când exist, aștept o fericire, un înțeles al vieții... o bucurie mare, totală. și lucrul ăsta, lângă tine, se amplifică... într-atât încât au fost momente când am crezut că tu însăți ești pentru mine un sens de viață... dar pe urmă mi-am dat seama că nu ești tu, ci că eu trebuie să pricep ce am de priceput... dar... mai știu că fără tine mi-ar fi trebuit ani și ani ca să mă maturizez... tu mi-ai dat o precocitate de-a gata. câteodată cred că experiența ta de viață a trecut în mine direct. parcă, de când te cunosc, am trăit mii și sute de ani, de mult, și, deodată lângă tine mi-am adus aminte totul, din adâncurile mele. lângă tine am început să scriu și poezii. când sunt cu tine, simt ceva pe care, când sunt cu ceilalți oameni, îl pierd."

"eu îmi dau seama că oamenii trăiesc încercând să se amețească și să-și petreacă timpul cât mai ușor, agreabil, tocmai ca să nu gândească. dar eu nu pot așa. oamenii care n-au rezolvat nimic sunt probabil oameni care nici nu s-au gândit că vor rezolva problemele vieții. dar eu m-am gândit. pentru mine nu mai poate fi liniștire."

"pur și simplu la mine e numai o imensă așteptare a ceva miraculos... o! de când eram copil... aștept... din totdeauna aștept. aștept... aștept... aștept o lume nouă. aștept."

"niciodată nu te vei putea gândi mai urât decât ceea ce este în realitate."

"moartea mi se părea ceva atât de perfect, încât, de câte ori mă gândeam că se poate muri, simțeam o îmbătare. vedeam înaintea mea întinsuri de apă limpede și lipsite de temperatură, totul blând, nemișcat. un decor de aur al nisipului din fundul apei, luminat de bogăția soarelui. simțeam blândețea adierilor care legănau apa, simțeam liniștea pomilor oglindiți în apă, simțeam aerul aburit în oglinda limepede a lacului care m-ar fi adormit fără vise."

"'ce te-ai face dacă m-aș apuca să te iubesc?'"

"ca o umbră funerară plutea în odaie amintirea fratelui mort din dragoste pentru zoe. dorin cu tinerețea aceea care nu voia să cunoască nici lupta, nici înfrângerea."

"chipul acela o înspăimântase din cea mai îndepărtată copilărie. ochii lui verzi și putrezi erau pretutindeni, în toate clipele, în toate amintirile. părea că o pândise, o așteptase să se nască."

"sunt atât de obosită! de când m-am născut sunt obosită."

"câteodată stau aci în odaie, așa cum mă vezi, singură, și aud în curte câte o vecină cântând. niciodată n-am putut înțelege că cineva poate cânta pentru că se simte satsifăcut, că e fericit că trăiește."

"mai deslușit ca oricând, ana înțelese că zoe nu era făcută pentru viață. toată ființa ei părea în contrast cu ceilalți oameni, diferită, nepotrivită. părea trezită din moarte și mișcându-se iluzoriu printre oameni."

"atât a putut face pentru mine casa părintească... când eram copil, credeam că niciodată n-are să se termine. mi se părea că exist dintotdeauna, și nu știam când voi muri."

"oamenii iubesc pentru ei. tu m-ai iubit pentru mine."

"dacă nimic nu are sens, pentru ce trăiesc? și dacă totul are sens pentru ce nu cunosc acel sens? și dacă totuși există sens și-l voi afla, atunci cum am să pot accepta un sens care permite și durere, atâta durere, pe pământ? și acum și mereu, cineva strigă de durere. clipele de fericire nu scuză nimic."

[Andreea · Rating 4 out of 5]

4.25 stars

I think I liked the book club discussion on this book a bit more than the book, but that's what's so special about book clubs, right?

I wrote a longer review on the blog.

Why we don't study Stahl's Între zi şi noapte in high school is beyond my comprehension. The themes of the novel are closer to what matters for us in high school (girls and boys too!) than a lot of other works that are studied. How can we teach teenagers to love literature if we force them to read boring novels about things they do not care about? Me in high school? I would've devoured Stahl's novel - it's about toxic friendships and traumas, about addictions with narcotics or with other humans. It's a bloody compelling story and it's so damn well written!

Speaking of the writing... this was probably my favourite part of the novel. While the themes and the story appeals to the younger me (just like Wuthering Heights probably, although that novel I read recently too - maybe I will review it on the blog too after I watch some of the film adaptations - funny enough, Wuthering Heights was translated in Romanian by Henriette Yvonne Stahl), it's the novel's structure and writing style that I adored as a 30 y/o.

The novel is very atmospheric, Stahl has a strong somewhat romantic way of building the environment around the characters that transports the reader there as well. It really is the kind of book one could get lost into for hours.

[Cipi · Rating 5 out of 5]

Există în literatura romînă tripticul ăsta romanesc al Henriettei Yvonne-Stahl, format din Între zi și noapte, Pontiful și Drum de foc, publicat într-o perioadă de aproape 40 ani, între '42 și '81 la care oricît de mult m-am străduit să găsesc vreo cronică, vreo recenzie, vreo receptare critică, n-am reușit.

De valoarea lui literar-artistică nu am de gînd să vorbesc, că nu mă găsesc a fi încă în măsură. Dar spun că este (poate) demn de pus (pentru că este original și diferit) alături de alte cicluri romanești: Comăneștenii, Hallipii, Medelenii ș.a., asta bineînțeles, dacă ar fi cunoscut și de publicul larg.

Dar înainte de toate, un pic de istorie, de context:

În '24, tînără fiind, Henriette se bucură de o primire elogioasă din partea motorului Vieții românești, G. Ibrăileanu și din partea apropiatului său, M. Sadoveanu. Iar astfel, prin apariția Voicăi (altă carte a Henriettei pe care o recomand din inimă, deși n-am să vorbesc acum despre ea), roman considerat a fi o replică la monumentalul Ion al lui Rebreanu, literatura romînă se îmbogățea cu o nouă mare conștiință.

Ceea ce o consacrează de fapt, zic eu, este romanul apărut în plin război, Între zi și noapte, în '42. Continuă apoi cu proză, cu poezie, se căsătorește cu Ion Vinea cu care rămîne paisprezece ani, iar apoi, în '54, cu Petru Dumitriu (tot faimos pentru un triptic: Cronica de familie), un bărbat cu 24 de ani mai tînăr decît ea, cununie interesantă ce durează nu mai mult de un an, explicația fiind posibil dorința Henriettei de a-și curăța numele și de a scăpa de antecedentele sale, fiind urmărită de comuniști, chiar aruncată o dată în închisoare, din pricina primului soț (Vinea). Lucrează ceva vreme și ca informatoare a Securității, post pe care eventual îl pierde din pricina lipsei concreteței în informațiile pe care le transmite mai departe și în spusele sale.

Viața pe care o duce stă sub însemnul tabuului. Fascinată de jumătatea metafizică a lumii, de mistic și de spiritualitate, nu ezită în a integra toate aceste lucruri în cărțile sale. Aceste concepte sunt prezente în toate trei din cele fotografiate, romane care o au în centrul lor, în teorie, pe Ana Stavri, alter-ego al autoarei, surprinsă la 3 vîrste, la 3 situații limită din viața ei. Destinul ei este conturat numai din obsesii fără de care, pesemne, nici n-ar putea supraviețui, ele fiind de fapt hrana, pîinea ei cea de toate zilele, adrenalina care-i face inima să-i sară din piept, acesta fiind unicul ei fel de a face față singurătății, claustrării într-o lume în care parcă nu se regăsește, în care se simte de-a dreptul sufocată și - pentru a spune lucrurilor pe nume - plictisită, căci consider această emoție a fi esențială în construcția eroinei noastre. Ana acționează întotdeauna impulsiv, nu se gîndește de două ori înainte, e insensibilă și ignorantă la părerile celor din jur (care de cele mai multe ori îi vor binele), se îngroapă în treburi ce-i depășesc capacitățile de izbîndă și nutrește întotdeauna o fascinație față de ființele superioare ei, cu personalități dominatoare.

O dată, în Între zi și noapte (‘42) (favoritul meu din serie și poate unul din cele mai bune romane citite vreodată), adolescentă fiind, Ana pică în plasa Zoei Mihalcea-Vrînceanu, o morfinomană (romanul este narcoliteratură ridicată la rang de excelență). Între cele două se leagă o prietenie cel puțin bizară (asta dacă numai atît a fost), fundamentată întocmai pe contrastul de lumină-întuneric. Aici are loc maturizarea Anei: e lovită de o realitate crudă din plin, ascultă despre lucruri care pînă atunci parcă-i erau interzise (incest, hărțuire sexuală, violență domestică, homosexualitate, consum de droguri ș.a.), iar deoarece nu căpătase încă experiență, se comportă ca o dezlânată, nu mai reușește să distingă binele de rău, pofta de adicție, se trezește făcînd lucruri la care nici măcar nu se gîndise vreodată că are să le facă. Toată atmosfera cărții este una tulburătoare, întunecată, viziunea este una cinică, iar întreg subiectul abordat este unul atît de provocator (și de ce nu, periculos), încît mi-e greu să cred că nu a fost vreodată interzis.

Apoi, în Pontiful (‘72), se îndrăgostește (deși neclar dacă din proprie voință sau ba) de doctorul parapsiholog Ara Surenian. Este un roman ezoteric, un roman al hipnozei, al iubirii induse subconștientului fără acord, al telepatiei, al metempsihozei (pentru că Ana crede că ea și Ara sunt suflete pereche încă din altă viață). Intriga de dragoste aici ajunge într-un punct în care dramatismul și obsesia Anei ajung a enerva din plin.

În Drum de foc, Ana este așezată în plan secundar, cadrele căzînd pentru prima oară pe mai multe familii. Astfel, aici firul principal urmărește tragedia familiei Axente, în care adulterul ocupă un rol important și legăturile acesteia cu Emanuel Reich, un practicant al cabalei, fost rabin izgonit din adunare pentru interpretările sale nonconformiste asupra Torei, Cuvîntului Domnului Vechi Testamentar. Chiar și-așa, încă o dată se observă atracția Anei față de neînțeles: încă de la prima întîlnire cu Emanuel ajunge să-i fie confidentă și ajutoare în practicile mistice, nemaidespărțindu-se de el, de multe ori aceștia ajungînd să se scape unul pe altul, prin rugăciune sau prin mici puneri în aplicare a unor obiceiuri ritualice, de necazuri. Deci, deși aici Ana nu reprezintă un interes amoros pentru doctorul Emanuel, capătă importanță întocmai prin această strînsă relație de prietenie, de interdependență, cei doi fiind aparent singuri capabili de a înțelege natura lucrurilor din jur și de a se conecta la forțele ascunse ale acesteia.
De notat: romanul a fost publicat în ‘81, cu puțin timp înainte de trecerea în neființă a autoarei. De luat în seamă este fascinația pe care Henriette o are la sfîrșitul vieții pentru Eternitate, pentru moarte, pentru ce are să se întîmple odată ce are să părăsească singurul tărîm cunoscut de om.

Elementul profund psihologic nu lipsește din niciun roman al tripticului. Iar soarta Anei este una din cele mai triste care mi-au fost date să citesc. O viață plină de suferință, de eșec (socioprofesional, sentimental ș.a.), de sfîrșituri premature, de sărăcie, de tot ce e mai negru pe lumea asta. Și este atît de interesant încîit nu ar trebui să-i scape din mînă sau din vedere sau din ochit niciunui cititor.

S-o redescoperim pe Henriete Yvonne-Stahl!

[Patricia · Rating 2 out of 5]

Din nou mi se pare că descrierile pe scurt sunt făcute doar sa vândă cartea...Când am citit 'sondaj psihologic' sau ceva de genul pe coperta cartii editata de 'Jurnalul' , așteptările mele au ajuns destul de sus.
Acest roman putea sa fie foarte bine o nuvela de 50-60 pagini, lecția se înțelege. Trasa de par in 439 de pagini doar ca sa zică același lucru de 10 ori, când rolurile personajelor sunt clare din prima. Ce-i clar e despicat in 4, ce-i 'misterios' e ținut misterios (numai pt protagonistă) până în ultimele 70 de pagini.
Din prima treime mi-am dat seama ca nu o să-mi placă,dar m-am încăpățânat să o termin.
Îmi pare pur și simplu o odă cântată naivității. Pare scrisă cu o puternică valoare personală. Sunt unele reflecții pe care autoarea le pune în cârcă unei ingenue de 17 ani, neverosimile până la disperare. Inițial am vrut sa dau 3 steluțe, dar chiar nu. Am dat 3 steluțe la cărți mai bune.
Sunt curioasa dacă mai are cineva păreri asemănătoare,la o carte cu rating 4.42...

[sanda moga · Rating 4 out of 5]

Ana Stavri se imprieteneste cu domnisoara Zoe Mihalcea Vrânceanu, ambele eleve de liceu in clasa a VII.
Inceput ca un roman de atmosfera, acesta reda un tablou al anilor de razboi, cand femeile si adolescentele erau acasa in timp ce barbatii luptau pentru libertate.
Cele doua fete, Ana si Zoe se imprietenesc si stau mult timp acasa la Zoe unde mama ei petrece cu diversi ofiteri si incearca sa logodeasca fetele.
Inocenta si naivitatea Anei nu-i permite acesteia sa vada dincolo de aparente decat cand lucrurile au devenit mult prea serioase: Zoe era o dependenta de morfina.
Romanul mi s-a parut deosebit de actual: intregul proces al transformarii unui om in narcoman este descris cu fiecare faza, astfel incat sa simti si tu, cititorul, decaderea si degradarea Zoei si lupta Anei de a o “ajuta”.
Intrebarile care mi-au ramas sunt: ce as face daca as avea un narcoman langa mine? Ce inseamna dragostea: sa ii procuri drogul de care are nevoie, sau sa il incui intr-un sanatoriu?

[booksnotdrvgs · Rating 3 out of 5]

3,5

FINALLY ZOE IS DEAD FINALLY I COULDNT STAND HER

I know that this book's main focus is literally how Zoe destroys Ana, and, in a paradox, she also ends up making her realize who she is and what she wants. BUT. I hated Zoe.

idk why, but when i first read that shes a morphine addict i thought of Go ask Alice even though they're nothing alike. weird. but i loved how this time, the focus was rather on the person than the addiction.

overall it was a good book and i cant wait to read smth else from this author

[Ada Blendea · Rating 5 out of 5]

O scriitoare despre care ar trebui sa vorbim mai des. Personajele feminine, prin invesgtigatia psihologica, sunt construite la inaltimea celor mai cunoscuite personaje din literatura universala. Henriette Yvonne Stahl ne ofera o mareata lectie despre prietenie, despre dependenta de narcotice, trecutul istoric dureros, despre aparenta viata eleganta a secolului trecut cu frivolitatile sale sociale, despre sensul vietii. Absolut dezolant ca acest roman nu se bucura de un prestigiu mai mare.

[Maria Ilie (mariabookuria) · Rating 4 out of 5]

O scriere tare frumoasa a autoarei Henriette Yvonne Stahl. Avem 2 prietene: Ana, tanara angelica, inocenta, bineintentionata si Zoe, prezenta enigmatica, ireal de frumoasa si imprevizibila. Prietenia lor este fara margini, cel putin, devotamentul Anei este impecabil si ilogic in cele din urma...

[Chetty · Rating 3 out of 5]

Bon roman psychologique sur deux amies dont l'une est plus fascinée par l'autre et est même dévouée à elle.

[Lavinia · Rating 3 out of 5]

3.5*

[Gabriela Rus · Rating 2 out of 5]

Mi-a placut mult inceputul, dar mi-a trecut. Ar fi putut fi o carte bună, dacă nu s-ar fi pierdut în introspecții obositoare şi repetitive. Ultimul sfert mai salvează câte ceva.

[Rianna Dumitrescu · Rating 5 out of 5]

👩‍❤️‍👨🧑🏻‍💼👗👒🌅🗾🎐📨📖🧧🔖🧩🍬
📒📔📕📗📘🧋☕🍹🍥🍡🏵️💮🦋
1.Zoe-👩‍❤️‍👨🧑🏻‍💼👒👗💮🏵️🦋
2.Ana-👩‍❤️‍👨🧑🏻‍💼👒👗💮🏵️🦋
3.Elena-👩‍❤️‍👨🧑🏻‍💼👒👗💮🏵️🦋
4.Dora-👩‍❤️‍👨🧑🏻‍💼👒👗💮🏵️🦋

[iris · Rating 5 out of 5]

a life-altering experience, it genuinely feels like this book rewired something in my brain; I cannot recommend it enough <3333