Suntem ca loviți în cap, după o perioadă de patru luni în care am tot încercat să înțelegem ce ni se întâmplă. Adică, frate, când ne întoarcem la ale noastre, să muncim ca să plătim o rată la casă și să adunăm cât e anul de lung ceva bănuți ca să mergem în concediu. Sau să ne luăm o mașină. Bref, când revenim, frate, la cursa șobolanului, despre care vorbește Kiyosaki, cursă care le place atât de mult celor mai mulți dintre noi, pentru că nu-i obligă să gândească, ci doar să muncească pentru a consuma și pentru a plăti datorii în care se bagă aiurea?
Pandemia a făcut și un lucru care ar putea fi foarte bun. Ne-a oprit din ritmul nostru nebun, din goana pe care o credeam practic singura opțiune pe care o avem. Și ne-a arătat că se poate și altfel, că poate altfel ar fi mai bine. Doar că ”altfel” ăsta nu le convine guvernelor, nu le convine corporațiilor, nu le convine celor foarte puțini și foarte bogați, de aici și nemulțumirile oamenilor care cresc și neîncrederea pe care aceștia o demonstrează din ce în ce mai vocal peste tot în lume. Și mă întreb: când vom accepta cu toții că nu mai putem funcționa în situația actuală într-o paradigmă care ține de trecut. Așa cum școala ne pregătește copiii pentru trecut, cam așa se întâmplă cu felul în care funcționează societatea în întregul ei. Ne agățăm de mecanisme care nu mai funcționează la nivelul lumii decât dacă tipărim bani. De pildă, noi, românii, țopăim de bucurie că urmează să ne intre 33 de miliarde de euro în buzunare, bani cu care sperăm să ne facem o țară. Ne întrebăm prea rar de unde vin acești bani și de ce nu se aruncă astfel cu bani în țările sărace pentru a fi ridicate. Pentru că asta înseamnă creșterea datoriilor, inflația fiind motorul de până acum al lumii industrializate. Un exemplu: în anul 2000, datoria mondială era undeva la 62 de trilioane de dolari americani. Toată economia lumii era undeva la 33,5 trilioane. De atunci, deci, în 20 de ani, economia mondială a crescut la 80 de trilioane. E, la cât credeți că s-a dus datoria mondială? 247 de trilioane, tati. Cu alte cuvinte, spune Jeff Booth, unde am găsit aceste informații, a fost nevoie de o datorie de 185 de trilioane pentru a genera o creștere economică globală de 46 de trilioane. De fapt, despre asta este mirajul creșterii economice. Iar acum trecem printr-o perioadă nasoală, în care trebuie să repornim economia, nu? Asta ni se spune. Ce fac guvernele când au nevoie de bani? Păi, nenea Ray Dalio, pe care vi l-am recomandat aici cu Principii, dar care e de citit și cu Principles for Navigating Big Debt Crisis, spune că de obicei tiparnița e soluția aleasă, dar fiindcă austeritatea e dureroasă pentru populație, restructurarea datoriilor face să dispară multă bogăție prea rapid, iar taxarea masivă a bogăției nu prea se întâmplă fără revoluții, adică oamenii trebuie să ia cu forța averea bogaților. E, aceste revoluții se văd din ce în ce mai des peste tot, odată cu ridicarea populismului protejat și încurajat cumva de marii jucători gen google, facebook, care generează monopoluri foarte periculoase.
Ei bine, autorul propune o soluție care funcționează când vine vorba despre tehnologie, unde ne-am obișnuit să primim mult mai mult pentru din ce în ce mai puțini bani. Și crede că doar astfel putem rezolva problemele.
De ce e bună cartea asta? Păi, în primul rând, te provoacă. Te provoacă serios. Apoi, te face să te întrebi dacă nu cumva trebuie să privim lumea cu totul altfel, nu în termeni de muncă și iar muncă și bani și profit cu orice preț. Recomand, probabil voi discuta destul de mult în perioada următoare despre ideile din această carte, încercând să le adaptez la realitatea românească.