L’objet de ce livre est l’expérience de la pensée, telle que l’a vécue un type d’homme – l’intellectuel – et telle que l’ont reproduite des groupes d’hommes et de femmes aux XIIIe et XIVe siècles.
L’enquête menée par Alain de Libera se veut indépendante de la sociologie historique et porte volontairement sur des discours. Ainsi, la censure est considérée non comme révélatrice de ce qui fut, mais comme fabriquant, en l’énonçant et en la dénonçant, une réalité à venir.
Ce livre entend déplacer le dialogue de l’Islam et de l’Occident sur le terrain du rationnel. Car il y a un oubli de la tradition intellectuelle, ou plutôt de la transmission de l’idéal intellectuel de l’Orient à l’Occident : la crise de la scolastique, le conflit de la foi et de la raison, de la théologie et de la philosophie, ont commencé en Islam avant d’être importés en Occident.
Unele dintre comentariile lui Alain de Libera mi se par destul de frivole. Sobrietatea teologilor din EM cere o atitudine similară. Din fericire, cad și peste informații interesante.
Din capitolul despre erezie: în 7 martie 1277, episcopul Parisului, Étienne Tempier, după verificarea minuțioasă a unor tratate filosofice, condamnă 219 teze. Nu indică sursa enunțurilor eretice. Îl preocupă îndeosebi eroarea nu păcătosul. Propoziția 180 sună în chipul următor: „Quod non est orandum” = rugăciunea este inutilă (p.139). Iată argumentarea episcopului: rugăciunea vine în contradicție cu definiția lui Dumnezeu (Dumnezeu este impasibil). El nu poate dărui mai mult decît dăruiește de la sine. A te ruga înseamnă să încerci să stabilești o relație cu Dumnezeu, care se sustrage oricărei relații (un principiu fundamental din teologia apofatică).
O reacție negativă stîrnește și afirmația lui Thoma de Aquino: Femeia încetează de a fi un rău doar cînd devine un bun (p.141). Altfel spus, doar cînd e luată de un bărbat / soț, femeia capătă determinare. Pînă în acest moment, în lipsa bărbatului, femeia rămîne determinabilă, precum materia lui Aristotel. Căsătoria e o luare în posesie.
Aș menționa și secțiunea dedicată erosului medieval, intitulată „Sex şi timp liber” (pp.115-176). Printre altele, Alain de Libera comentează și cenzurarea iubirii şi a discursului amoros de către teologii medievali.
La răscrucea dintre secolele al XIII-lea si al XIV-lea există două feluri de intelectuali : cei ce inventează existenţa filosofică pornind de la texte şi cei ce tind să trăiască această viaţă prin întruparea metaforelor discursului magistral. La fel, dacă marile centre de deprofesionalizare a filosofiei sunt urbane, oraşele unde existenţa filosofică a încercat să se organizeze, şi în special Koln, nu aveau universităţi ci doar mănăstiri de formare (studia) aparţinând ordinelor de călugări cerşetori : deci intelectualii de cea de-a doua categorie nu sunt universitari, ci marginali. Considerate împreună, cele două aspecte ale "noii culturi urbane" ne furnizează esenţialul unui mecanism mai general : laicizarea gândirii şi trecerea la o limbă vernaculară, fie ea germana veche, "italiana", uneori franceza. Mijlocitorii idealului filosofic, Dante pentru Italia, Meister Eckhart pentru Germania, au vorbit vulgara. Toți s-au inspirat din lumea Universităţii sau din discursul universitar.
Surement je n'ai pas le bagage pour tout comprendre mais l'auteur me semblait trop abscons par moment et même avec des recherches souvent il ne disait pas grand chose; même si j'aime l'idée de la conclusion que l'on ne vit plus dans les mêmes mondes, le temps a fait son effet. Un livre défi, j'ai appris quelques petites choses, mais globalement trop abscons pour vraiment apprécier la lecture. De plus trop souvent l'auteur se focalise sur des points barbant, pour moi, et ceux qui me rendaient curieux était plutôt évoqués qu'étudier. Une lecture, okay, mais c'est dommage que trop de lourdeurs l'empêchent d'être aussi agréable que l'idée de sa lecture.