What do you think?
Rate this book
Homo Sovieticus
Exploring the nature of a new people created by Soviet communal society, this novel centers on a group of Soviet emigres living in a boarding house in Germany, each seeking to establish a niche in the West
256 pages, Unknown Binding
First published June 26, 1986
13 people are currently reading
344 people want to read
About the author
Aleksandr Zinoviev
75 books29 followersZinoviev was born in the middle of a family of 11 to a carpenter father and peasant mother in the village of Pakhtino, in the Kostroma region of central Russia. Academic success took him to the Institute of Philosophy, Literature and History at Moscow University in 1939. However, his outspoken criticism of Stalin led to his expulsion from the institute and from the Komsomol, the Communist youth league, and finally to his arrest. He escaped being sent to the camps, and re-emerged in 1940 in the Red Army, first as a sergeant in a tank regiment, then as a fighter pilot. His distinguished war record - he saw action at Stalingrad, and took part in the capture of Berlin and the liberation of Prague - redeemed him in the eyes of the authorities, and in 1946 he was allowed to resume his studies. He gained a doctorate from Moscow State University in 1951, writing his thesis on Karl Marx's Das Kapital.
This marked the start of what promised to be a brilliant academic career. A post at Moscow University was quickly followed by membership of the Soviet Academy of Sciences and ultimately a chair in logic in the department of philosophy. Zinoviev was a prolific contributor to his field. He published more than 100 articles on logic, many of which appeared in the west. His Philosophical Problems of Many-Valued Logic (1960), a landmark book, won him invitations to international conferences, but although Zinoviev's name appeared occasionally on lists of delegates he never actually travelled outside the Soviet Union. Although initially he was not an open critic of Nikita Khrushchev or Brezhnev, his department proved a haven for more outspoken colleagues and he resisted pressure from party apparatchiks to provide information on their activities. However, as Brezhnev's grip on power increased and crackdowns on political and academic freedoms gathered strength, Zinoviev became more involved in the human rights movement during the 1970s. He resigned from the board of a leading philosophical journal and in turn was isolated from colleagues.
This marked the start of what promised to be a brilliant academic career. A post at Moscow University was quickly followed by membership of the Soviet Academy of Sciences and ultimately a chair in logic in the department of philosophy. Zinoviev was a prolific contributor to his field. He published more than 100 articles on logic, many of which appeared in the west. His Philosophical Problems of Many-Valued Logic (1960), a landmark book, won him invitations to international conferences, but although Zinoviev's name appeared occasionally on lists of delegates he never actually travelled outside the Soviet Union. Although initially he was not an open critic of Nikita Khrushchev or Brezhnev, his department proved a haven for more outspoken colleagues and he resisted pressure from party apparatchiks to provide information on their activities. However, as Brezhnev's grip on power increased and crackdowns on political and academic freedoms gathered strength, Zinoviev became more involved in the human rights movement during the 1970s. He resigned from the board of a leading philosophical journal and in turn was isolated from colleagues.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
May 26, 2016
More sociological satire from the Corleone of Communist crit. A less amusing novel than The Madhouse, this one nevertheless takes on the Russian man with swift suckerpunches to the knackers. Becomes tedious in the last quarter.
March 8, 2013
A mers cam greu lectura, mai ales în prima parte. Am citit cartea în rusă, deși nu stau tocmai bine cu rusa, dar nu cred că asta a fost principala cauză. E greu să descriu această carte: roman? jurnal? satiră? ficțiune? autobiografie? sociologie? Greu de zis. Așa sau altfel, Homo Sovieticus își merită titlul. Poate chiar mai mult. Nu e doar despre ”gomosos” și despre lumea sovietică, ci și despre Vest. Satira lui Zinoviev e îndreptată în ambele direcții (mi-e greu să zic pe cine critică mai mult). Însă nu e doar o critică îndreptată împotriva celor două lumi. Multe din laudele aduse omului sovietic sunt ironice, dar la fel de multe sunt sincere. Zinoviev își folosește atît mintea de sociolog, cît și pana de scriitor, pentru a oferi acest portret al omului sovietic, despre care realizezi că înainte de această carte nu ai știut prea multe și că altfel ar fi rămas un fel de creatură semi-fabuloasă sau exotică.
November 7, 2023
De citit ... și recitit! Bună și satira la adresa Occidentului! Și dacă înlocuim URSS cu FR ...ajungem în prezent!
POGIBAT, TAK S MUZYKOI!
POGIBAT, TAK S MUZYKOI!
July 26, 2023
Greu de zis catre cine e indreptat acest pamflet: Uniunea Sovietica sau Occidentul. Cred ca scoate in evidenta neajunsurile fiecarei parti desi se axeaza mai mult pe tipologia omului sovietic.
February 6, 2026
Zinoviev doesn't tell you, he shows you how Soviets thought. Hilarious and enlightening.
One can buy a great many books about the Soviet Union. These are attempts by former Soviets or expatriates to concoct verbal descriptions of what they observe about Soviet life.
But – just as dialogue is the most succinct and powerful way to develop characters in a novel, actually writing a book in the Soviet style turns out to be the best illustration of how Soviets thought.
True to form, the book has no particular organization. There is no table contents. There is no index. There are no chapters. There is no narrative flow. What is it then? It is a series of essays, mostly about a page long. Some of the essays are disquisitions, profound thoughts about life in the West, life in the Soviet Union, and so on. Quite a few of them use the same stock of characters: The Cynic, The Explainer, The Enthusiast, Lady, and other stock characters from the Soviet scene.
Some of us remember Soviet humor – the bitter jokes that circulated underground in the Soviet Union and were savored in America as an expression of how much superior we were to those poor benighted Soviets. Zinoviev includes one such joke is embedded in an essay entitled Meditations on the Bridge. He addresses the status of ethnic Russians if vis-à-vis the other ethnicities within the Soviet Union:
"However, my warlike mood soon changed into sober pessimism. Even though the West seems chaotic, frivolous and defenseless, all the same Moscow will never achieve worldwide supremacy. Moscow can defend itself against any opponent. Moscow can deliver a knockout blow on the west. Moscow has the wherewithal to mess up the whole planet. But it has no chance of becoming the ruler of the world. To rule the world one must have at one's disposal a sufficiently great nation. That nation must feel itself to be a nation of rulers. And when it comes to it, one that can rule in reality. In the Soviet Union the Russians are the only people who might be suited to that role. They are the foundation and the bulwark of the Empire. But they don't possess the qualities of a ruling nation. And in the Soviet empire their situation is more like that of being a colony for all the other peoples in it."
"Until the Russian people become the best educated, the most cultured, the most prosperous and the most privileged within the country, there can be no thought of world hegemony. More than that, once the Russian people have really become the most privileged and dominant nation in the country, they will still have to outclass the other peoples in all the most important nonmilitary spheres of life. And for this decades will be needed, if not centuries. Whereas the actual position of the Russians in the Soviet Union is that they are not even allowed equality with the other peoples, let alone preeminence. Incidentally, those Russians who have somehow raised themselves above their fellow nationals, will not permit the regeneration of Russia as a nation. In short, I so summed up my reflections, one can construct supremely felicitous plans, but one can't implement them because of a trifle that seemed hardly worthy of attention. Even before the war, my father told me this story. In some institution a routine meeting was in progress. There were two points on the agenda: 1) the construction of a barn; 2) the creation of an abundance of consumer goods under communism. As they didn't have enough planks to build the barn, they moved on at once to the second question. Moscow would be able to build a grandiose world Empire. But alas, it doesn't have the planks to do it with."
Reading this book would be a sobering exercise for the neocons who tremble at the thought of a resurgent Russia under Vladimir Putin conquering Europe. No! It is not that Putin is a man of good will, or that they don't have abundant weaponry. They just are not, as Zinoviev says, "a nation of rulers." The Soviet Union's domination of the Eastern European satellites was tolerated for a while, but the Soviets were never accepted as cultural peers by the people they dominated. That is the feeling here in Ukraine today. Ukrainians fear the Russians, but they don't respect them. Denied the secrecy which cloaked government activity under the tsars and the Communists, Russia could simply not effectively suppress subject peoples in an empire in the Internet age.
It seems that even if the Pentagon doesn't understand this, Putin does. He could have grabbed Georgia in 2008. He did not. He could use his base in Transniestria to take over Moldova. He did not – and he is rewarded by the election of a president who is confident he can do business with Russia. Lastly, Putin overreached in Ukraine. After easily annexing Crimea, where Russia already had a huge military contingent by treaty, he attempted by stealth to take over Russian-speaking Donetsk and Lugansk oblasts. Despite showering these Russian speakers with propaganda and infiltrating large numbers of Russians, he found it hard going. Ukrainians – including a lot of residents of those oblasts – put up a tough fight. The front lines have stayed put for 2 ½ years.
Winston Churchill wrote that Russia is "a riddle wrapped in a mystery inside an enigma." The people think differently than Western Europeans. This book is valuable because rather than telling you how they think, it shows you how they think. And it's good for a lot of laughs along the way.
One can buy a great many books about the Soviet Union. These are attempts by former Soviets or expatriates to concoct verbal descriptions of what they observe about Soviet life.
But – just as dialogue is the most succinct and powerful way to develop characters in a novel, actually writing a book in the Soviet style turns out to be the best illustration of how Soviets thought.
True to form, the book has no particular organization. There is no table contents. There is no index. There are no chapters. There is no narrative flow. What is it then? It is a series of essays, mostly about a page long. Some of the essays are disquisitions, profound thoughts about life in the West, life in the Soviet Union, and so on. Quite a few of them use the same stock of characters: The Cynic, The Explainer, The Enthusiast, Lady, and other stock characters from the Soviet scene.
Some of us remember Soviet humor – the bitter jokes that circulated underground in the Soviet Union and were savored in America as an expression of how much superior we were to those poor benighted Soviets. Zinoviev includes one such joke is embedded in an essay entitled Meditations on the Bridge. He addresses the status of ethnic Russians if vis-à-vis the other ethnicities within the Soviet Union:
"However, my warlike mood soon changed into sober pessimism. Even though the West seems chaotic, frivolous and defenseless, all the same Moscow will never achieve worldwide supremacy. Moscow can defend itself against any opponent. Moscow can deliver a knockout blow on the west. Moscow has the wherewithal to mess up the whole planet. But it has no chance of becoming the ruler of the world. To rule the world one must have at one's disposal a sufficiently great nation. That nation must feel itself to be a nation of rulers. And when it comes to it, one that can rule in reality. In the Soviet Union the Russians are the only people who might be suited to that role. They are the foundation and the bulwark of the Empire. But they don't possess the qualities of a ruling nation. And in the Soviet empire their situation is more like that of being a colony for all the other peoples in it."
"Until the Russian people become the best educated, the most cultured, the most prosperous and the most privileged within the country, there can be no thought of world hegemony. More than that, once the Russian people have really become the most privileged and dominant nation in the country, they will still have to outclass the other peoples in all the most important nonmilitary spheres of life. And for this decades will be needed, if not centuries. Whereas the actual position of the Russians in the Soviet Union is that they are not even allowed equality with the other peoples, let alone preeminence. Incidentally, those Russians who have somehow raised themselves above their fellow nationals, will not permit the regeneration of Russia as a nation. In short, I so summed up my reflections, one can construct supremely felicitous plans, but one can't implement them because of a trifle that seemed hardly worthy of attention. Even before the war, my father told me this story. In some institution a routine meeting was in progress. There were two points on the agenda: 1) the construction of a barn; 2) the creation of an abundance of consumer goods under communism. As they didn't have enough planks to build the barn, they moved on at once to the second question. Moscow would be able to build a grandiose world Empire. But alas, it doesn't have the planks to do it with."
Reading this book would be a sobering exercise for the neocons who tremble at the thought of a resurgent Russia under Vladimir Putin conquering Europe. No! It is not that Putin is a man of good will, or that they don't have abundant weaponry. They just are not, as Zinoviev says, "a nation of rulers." The Soviet Union's domination of the Eastern European satellites was tolerated for a while, but the Soviets were never accepted as cultural peers by the people they dominated. That is the feeling here in Ukraine today. Ukrainians fear the Russians, but they don't respect them. Denied the secrecy which cloaked government activity under the tsars and the Communists, Russia could simply not effectively suppress subject peoples in an empire in the Internet age.
It seems that even if the Pentagon doesn't understand this, Putin does. He could have grabbed Georgia in 2008. He did not. He could use his base in Transniestria to take over Moldova. He did not – and he is rewarded by the election of a president who is confident he can do business with Russia. Lastly, Putin overreached in Ukraine. After easily annexing Crimea, where Russia already had a huge military contingent by treaty, he attempted by stealth to take over Russian-speaking Donetsk and Lugansk oblasts. Despite showering these Russian speakers with propaganda and infiltrating large numbers of Russians, he found it hard going. Ukrainians – including a lot of residents of those oblasts – put up a tough fight. The front lines have stayed put for 2 ½ years.
Winston Churchill wrote that Russia is "a riddle wrapped in a mystery inside an enigma." The people think differently than Western Europeans. This book is valuable because rather than telling you how they think, it shows you how they think. And it's good for a lot of laughs along the way.
September 8, 2025
Homo Sovieticus de Aleksandr Zinoviev (1982)
Ce carte! Nu am fost pregătită pentru stilul contradictoriu și duplicitar al lui Zinoviev. Mai bine de jumătate din volum m-am întrebat ce citesc de fapt: o critică reală a Occidentului sau un discurs de suprafață, rostit de un emigrant sovietic care își căuta o acoperire pentru a trăi în siguranță în Germania? Este vocea naratorului chiar vocea lui Homo Sovieticus sau o analiză pusă în scenă prin colajul de personaje și fragmente disparate? Este un avertisment adresat Occidentului, despre felul în care poate fi destabilizat și atacat de ruși, sau o analiză sociologică despre vulnerabilitățile tuturor sistemelor de guvernare – nici unul ideal, nici unul cu adevărat uman?
Această dilemă m-a împins să caut biografia autorului. Zinoviev a fost logician și profesor de filosofie la Moscova, expulzat în 1978 pentru scrierile sale satirice, stabilit peste două decenii la München, revenit în Rusia în 1999. Întors la Moscova, dezamăgit de Occident și de haosul tranziției postsovietice, a publicat texte în care globalizarea apare ca un totalitarism soft, iar experiența sovietică este revalorizată. După moartea lui, fragmente din acest discurs au fost preluate și simplificate până la caricatură, devenind material pentru retorica anti-occidentală a Kremlinului.
Cartea m-a surprins și prin reflecțiile despre moralitate. Zinoviev scrie:
„E ușor să fii o ființă morală dacă trăiești în condiții care nu te constrâng să comiți acte imorale. Sunteți bine hrăniți și îmbrăcați: aveți o locuință plăcută și vă puteți distra în diverse feluri. Vi se pare că a fi moral este absolut natural și deloc dificil… Este imoral să te aștepți ca cineva să fie o ființă morală dacă îi lipsesc minimum de condiții de viață care-ar permite societății să-i pretindă moralitate. … Contactele mele cu KGB-ul au fost pur și simplu rutină sovietică, imposibil de evaluat din punct de vedere moral.”
Această frază arată limpede că Homo Sovieticus este rezultatul adaptării: un om modelat de sistem, constrâns să găsească soluții de supraviețuire într-un mediu care îi refuza libertatea. Dublul limbaj, corupția mică, ironia, pragmatismul nu sunt trăsături morale, ci mecanisme de adaptare. În România comunistă am recunoscut aceleași reflexe: „ne facem că muncim și ei se fac că ne plătesc”, sistemul PCR (pile, cunoștințe, relații), inițiativa individuală privită cu suspiciune. Homo Sovieticus mi-a fost straniu de familiar.
Zinoviev te face uneori să râzi amar. Într-o simplă anecdotă condensează întreaga logică a regimului:
„Înainte de război, tatăl meu mi-a povestit următoarele: într-un colhoz avea loc o ședință. Se discutau următoarele: 1. Construirea unui șopron; 2. Măsurile ce trebuiau adoptate pentru asigurarea bunăstării și fericirii în comunism. Cum cei prezenți nu aveau destule scânduri să construiască șopronul, s-a trecut imediat la punctul 2. Moscova ar putea fi în stare să înalțe un grandios imperiu mondial. Din păcate însă, n-are scândurile necesare.”
În altă formulare, definește fără echivoc logica puterii:
„În societatea sovietică, puterea nu e organizată pentru a servi populația: populația este organizată ca materie necesară funcționării puterii.”
Un capitol care m-a intrigat în mod special a fost cel despre emigrare ca formă de „invadare” a Occidentului. Personajele sugerează că reflexele Homo Sovieticus nu dispar odată cu plecarea din URSS, ci se transplantează și „contaminează” lumea occidentală. Răsfoind aceste pagini azi, gândul s-a dus imediat la realitatea războiului hibrid actual: diaspora rusă, oligarhii, rețelele de influență, mașinăriile de dezinformare. Tot ceea ce în 1981 părea o invenție satirică a devenit strategie geopolitică.
Am închis cartea cu sentimentul că am intrat într-un subiect complicat. Homo Sovieticus abordează probleme grele despre moralitate, despre adaptare, despre felul în care regimurile modelează conștiința, despre ecourile trecutului comunist în prezent.
Am găsit deja și continuarea academică a acestei lecturi: volumul The Afterlife of the ‘Soviet Man’ (2023) al profesoarei Gulnaz Sharafutdinova, de la King’s College London, care urmărește istoria și transformarea acestui concept. Sper să îmi sosească în biblioteca cât mai curând.
Ce carte! Nu am fost pregătită pentru stilul contradictoriu și duplicitar al lui Zinoviev. Mai bine de jumătate din volum m-am întrebat ce citesc de fapt: o critică reală a Occidentului sau un discurs de suprafață, rostit de un emigrant sovietic care își căuta o acoperire pentru a trăi în siguranță în Germania? Este vocea naratorului chiar vocea lui Homo Sovieticus sau o analiză pusă în scenă prin colajul de personaje și fragmente disparate? Este un avertisment adresat Occidentului, despre felul în care poate fi destabilizat și atacat de ruși, sau o analiză sociologică despre vulnerabilitățile tuturor sistemelor de guvernare – nici unul ideal, nici unul cu adevărat uman?
Această dilemă m-a împins să caut biografia autorului. Zinoviev a fost logician și profesor de filosofie la Moscova, expulzat în 1978 pentru scrierile sale satirice, stabilit peste două decenii la München, revenit în Rusia în 1999. Întors la Moscova, dezamăgit de Occident și de haosul tranziției postsovietice, a publicat texte în care globalizarea apare ca un totalitarism soft, iar experiența sovietică este revalorizată. După moartea lui, fragmente din acest discurs au fost preluate și simplificate până la caricatură, devenind material pentru retorica anti-occidentală a Kremlinului.
Cartea m-a surprins și prin reflecțiile despre moralitate. Zinoviev scrie:
„E ușor să fii o ființă morală dacă trăiești în condiții care nu te constrâng să comiți acte imorale. Sunteți bine hrăniți și îmbrăcați: aveți o locuință plăcută și vă puteți distra în diverse feluri. Vi se pare că a fi moral este absolut natural și deloc dificil… Este imoral să te aștepți ca cineva să fie o ființă morală dacă îi lipsesc minimum de condiții de viață care-ar permite societății să-i pretindă moralitate. … Contactele mele cu KGB-ul au fost pur și simplu rutină sovietică, imposibil de evaluat din punct de vedere moral.”
Această frază arată limpede că Homo Sovieticus este rezultatul adaptării: un om modelat de sistem, constrâns să găsească soluții de supraviețuire într-un mediu care îi refuza libertatea. Dublul limbaj, corupția mică, ironia, pragmatismul nu sunt trăsături morale, ci mecanisme de adaptare. În România comunistă am recunoscut aceleași reflexe: „ne facem că muncim și ei se fac că ne plătesc”, sistemul PCR (pile, cunoștințe, relații), inițiativa individuală privită cu suspiciune. Homo Sovieticus mi-a fost straniu de familiar.
Zinoviev te face uneori să râzi amar. Într-o simplă anecdotă condensează întreaga logică a regimului:
„Înainte de război, tatăl meu mi-a povestit următoarele: într-un colhoz avea loc o ședință. Se discutau următoarele: 1. Construirea unui șopron; 2. Măsurile ce trebuiau adoptate pentru asigurarea bunăstării și fericirii în comunism. Cum cei prezenți nu aveau destule scânduri să construiască șopronul, s-a trecut imediat la punctul 2. Moscova ar putea fi în stare să înalțe un grandios imperiu mondial. Din păcate însă, n-are scândurile necesare.”
În altă formulare, definește fără echivoc logica puterii:
„În societatea sovietică, puterea nu e organizată pentru a servi populația: populația este organizată ca materie necesară funcționării puterii.”
Un capitol care m-a intrigat în mod special a fost cel despre emigrare ca formă de „invadare” a Occidentului. Personajele sugerează că reflexele Homo Sovieticus nu dispar odată cu plecarea din URSS, ci se transplantează și „contaminează” lumea occidentală. Răsfoind aceste pagini azi, gândul s-a dus imediat la realitatea războiului hibrid actual: diaspora rusă, oligarhii, rețelele de influență, mașinăriile de dezinformare. Tot ceea ce în 1981 părea o invenție satirică a devenit strategie geopolitică.
Am închis cartea cu sentimentul că am intrat într-un subiect complicat. Homo Sovieticus abordează probleme grele despre moralitate, despre adaptare, despre felul în care regimurile modelează conștiința, despre ecourile trecutului comunist în prezent.
Am găsit deja și continuarea academică a acestei lecturi: volumul The Afterlife of the ‘Soviet Man’ (2023) al profesoarei Gulnaz Sharafutdinova, de la King’s College London, care urmărește istoria și transformarea acestui concept. Sper să îmi sosească în biblioteca cât mai curând.
September 15, 2021
Doresc să fac ceva; însă foarte rar doresc să fac cu adevărat ceea ce aş dori să fac. Nu vă imaginaţi că este vorba de un enunţ sofistic inoperabil. E pură dialectică. Acum am să-mi formulez diferit gândul, în aşa fel încât veţi fi dezamăgiţi de claritatea şi banalitatea lui: aş dori să fac ceva, însă nu vreau să fac efortul de a obţine ceea ce vreau. Vedeţi cât e de simplu? De fapt, lucrurile se prezintă la fel cu toate „problemele eterne”, catalogate ca profunde şi deosebit de complexe de marii gânditori ai trecutului şi de mizerabilii lor epigoni din prezent. Formulat altfel, unul şi acelaşi lucru îşi arată imediat goliciunea şi inutilitatea. De exemplu, să luăm Problema Numărul Unu: to be or not to ibe?
― A fi sau a nu fi? Pentru ruşi ea se pune sub forma: a bea sau a nu bea? Şi nu pot fi două răspunsuri la această întrebare: desigur, a bea. Şi încă bine! După care începi să bei din nou. Mai apoi, mai bei ceva. Şi în cele din urmă, o iei de la început. În limba rusă poţi formula această Problemă Numărul Unu şi în alt fel: a bate sau a nu bate? La care nu poate fi dat decât un singur răspuns: a bate. Sigur că trebuie să baţi. Şi mai ales peste ochi! În Occident desigur că nu se înţelege asta, pentru că problemele ruseşti nu se pot traduce în limbile occidentale. Dacă încerci să o faci, dispar toate nuanţele romantice şi întreaga profunzime psihologică.
Dorinţa de a sta degeaba se naşte în mine tot mai des. Fac atunci eforturi titanice de a mi-o împlini, reuşind întotdeauna. Gânditorii occidentali văd în asta „tipica lene rusească”. Se înşeală ca de obicei.
― A fi sau a nu fi? Pentru ruşi ea se pune sub forma: a bea sau a nu bea? Şi nu pot fi două răspunsuri la această întrebare: desigur, a bea. Şi încă bine! După care începi să bei din nou. Mai apoi, mai bei ceva. Şi în cele din urmă, o iei de la început. În limba rusă poţi formula această Problemă Numărul Unu şi în alt fel: a bate sau a nu bate? La care nu poate fi dat decât un singur răspuns: a bate. Sigur că trebuie să baţi. Şi mai ales peste ochi! În Occident desigur că nu se înţelege asta, pentru că problemele ruseşti nu se pot traduce în limbile occidentale. Dacă încerci să o faci, dispar toate nuanţele romantice şi întreaga profunzime psihologică.
Dorinţa de a sta degeaba se naşte în mine tot mai des. Fac atunci eforturi titanice de a mi-o împlini, reuşind întotdeauna. Gânditorii occidentali văd în asta „tipica lene rusească”. Se înşeală ca de obicei.
May 16, 2022
3,5 stars, really.
Un romanzo agile ma molto denso. Qui stiamo parlando di "spionaggio", sì spionaggio all'ennesima potenza. Tutto è spionaggio, dalle più banali scene di vita quotidiana (due chiacchiere tra amici su alcuni strani accadimenti in Olanda) ai massimi sistemi politici contrapposti in blocchi.
Le parole di Zinov'ev, come sempre, sono molto forti, sono fortissime. Squarciano ogni velo d'ipocrisia. Sono una critica alla decadenza dell'occidente, ma - ancor più - un grido d'accusa all'URSS, di come questa sia col tempo passata dall'oppio dei popoli ideologico (l'ideologia pervasiva e totalizzante) alla vera e propria promozione delle droghe quale strumento di lotta contro l'arci-odiato nemico.
Un romanzo agile ma molto denso. Qui stiamo parlando di "spionaggio", sì spionaggio all'ennesima potenza. Tutto è spionaggio, dalle più banali scene di vita quotidiana (due chiacchiere tra amici su alcuni strani accadimenti in Olanda) ai massimi sistemi politici contrapposti in blocchi.
Le parole di Zinov'ev, come sempre, sono molto forti, sono fortissime. Squarciano ogni velo d'ipocrisia. Sono una critica alla decadenza dell'occidente, ma - ancor più - un grido d'accusa all'URSS, di come questa sia col tempo passata dall'oppio dei popoli ideologico (l'ideologia pervasiva e totalizzante) alla vera e propria promozione delle droghe quale strumento di lotta contro l'arci-odiato nemico.
January 10, 2019
funny sadly truly
February 18, 2019
Se pune în mod firesc întrebarea: există în fond vreo logică în criticile logicianului dizident? Ce a apărat și ce a criticat el de fapt? Calea facilă e să decupezi ce îți place din viața lui și să declari apoi că acesta este ”adevăratul Zinoviev”. Cum fac azi extremiștii, atât cei de stânga, cât și cei de dreapta. Sau să spui, cum a spus un fost deținut politic sovietic, că Zinoviev ”a fost un om plin de contradicții, nu tocmai sănătos”. Cred însă că totuși a existat o logică de-a lungul întregii sale vieți. Și ea se traduce printr-un soi de credință în capacitatea Rusiei de a fi învestită cu rolul de pol alternativ al Europei. Când i-a luat în vizor pe unii sau pe alții dintre conducătorii Rusiei sovietice sau post-sovietice, Zinoviev tocmai asta critica: subminarea din interior a capacități rusești de a contrabalansa occidentul. Este în fond poziția adoptată și de un alt mare dizident rus, Alexander Soljenițîn, cu restricția că Zinoviev nu a aglutinat elementele naționaliste și religioase care au făcut din teoriile lui Soljenițîn un curent important de inspirație al putinismului de azi.
Mai multe în Dilema Veche: https://dilemaveche.ro/sectiune/carte...
Mai multe în Dilema Veche: https://dilemaveche.ro/sectiune/carte...
February 6, 2017
"Например, обманывать безнравственно, и мы в своих доносах на ближних пишем только правду".
"До них не дошло, но они на всякий случай обиделись".
"До них не дошло, но они на всякий случай обиделись".
Displaying 1 - 11 of 11 reviews