What do you think?
Rate this book
Jurnalul fericirii
Am intrat in inchisoare orb (cu vagi strafulgerari de lumina, dar nu asupra realitatii, ci interioare, strafulgerari autogene ale beznei, care despica intunericul fara al risipi) si ies cu ochii deschisi; am intrat rasfatat, razgiiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemultumit, ies cunoscind fericirea; am intrat nervos, suparacios, sensibil la fleacuri, ies nepasator; soarele si viata imi spuneau putin, acum stiu sa gust felioara de piine cit de mica; ies admirind mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies impacat: cu cei carora leam gresit, cu prietenii si dusmanii mei, ba si cu mine insumi.
760 pages, Hardcover
First published January 1, 1991
363 people are currently reading
4342 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 117 reviews
January 28, 2025
Jurnalul fericirii te provoacă, te exileaza și te duce într-o lume din care nu mai vrei sa te întorci, e atâta lumină acolo încât simți că ai murit și te apropii deasupra norilor, zbori pe bune, în sfârșit, o eliberare totală am simțit, am avut senzația că ies din trupul meu pământesc și greu, citindu-l pe Steindhart, mă îndreptam spre un fascicul imens de lumină, acolo nu există durere, doar liniștea desăvârșită, citindu-l pe Steindhart am simțit ca ma
întorc,că într-un dulce vis, spre Dostoievski, revederea a fost nemaipomenită, ce dor mi-a fost, nu orice scriitor m-a făcut să-mi închid contul pe rețelele sociale sau telefonul, Dostoievski reușise acum ceva timp să mă facă să dispar, apoi revenirea a fost mult prea banală, timpul petrecut cu mine însămi a fost prea scurt, îmi doream să nu mă mai întorc niciodată, am trăit o întoarcere din paradis mult prea grea...
Cu Steindhart am reușit sa revin în acel loc de unde am plecat acum mult timp, ce beatitudine am simțit, poate nici nu știu să o descriu prea bine, Jurnalului fericirii m-a adus la pământ,deși inecul era inevitabil,era pe aproape, ca arunci când rămâi însingurat pe o insulă, nu ma refer la termenul "singur" în sensul general al cuvântului, ci la ''însingurarea" voita și auto-impusă prin ascetism, Steindhart mă învață asta prin Jurnalul fericirii, nu știu ce mi-aș propune mai mult...există niște indicii extrem de provocatoare în toată această uitare de sine și de hazardul lumii din jur, e o deconectare pură de la realitatea ordinară care se vrea mereu tratată într-un anume fel, zilnic trebuie să repetăm aceleași suplicii materiale și utilitariste, m-am săturat...
Jurnalul fericirii mi-a oferit un zbor gratuit și nici prea multe bagaje nu mi-au trebuit...
Încă nu-mi amintesc o carte mai vitală, care să-mi consemne reînvierea, am trăit cele peste 500
de pagini ca pe o amorțire paradisiaca, cineva care nu mai este printre noi azi îmi spunea ca Jurnalul fericirii e o capcană a pisicilor, dacă îți prinzi o lăbuța în ea te va durea, nu am vrut sa cred, pentru că eu mă consideram o leoaica, nu pisică, am greșit, totul s-a adverit, dacă citești Jurnalul fericirii, fii pregătit să-l reîntâlnesti pe Dostoievski, pentru că nu există nimic mai valoros ca exilul, ca închisorilor sau problemele cu stomacul, ești la limita dintre bine și rău, Steindhart ne învață mântuirea, ne spune cum să supraviețuim în situații limită, viscolul suflă prin celula neacoperita, plină de găuri în acoperiș, o cloaca des comparata de Steindhart cu un canal de scurgerea din Mizerabilii, ca un esofag viermos, dar acolo, în interiorul ei, Steindhart le vorbește colegilor săi de celulă despre Tolstoi, Cervantes sau Hamlet, când mi-a amintit de Henry Troyat am vrut sa plâng, cartea sa De când lumea și pământul ( netradusa în română) încă, m-a adus la un nivel de obsesie flagranta, neobișnuită.
N. Steindhart este arestat în 1960 pentru că refuză să colaboreze cu regimul, condamnat la 12 ani de muncă silnică, Steindhart se va boteza în creștin-ortodox chiar în închisoarea Jiliva, fericit peste măsură, Steindhart începe jurnalul său în 1961, și îl publică abia în 1972.
întorc,că într-un dulce vis, spre Dostoievski, revederea a fost nemaipomenită, ce dor mi-a fost, nu orice scriitor m-a făcut să-mi închid contul pe rețelele sociale sau telefonul, Dostoievski reușise acum ceva timp să mă facă să dispar, apoi revenirea a fost mult prea banală, timpul petrecut cu mine însămi a fost prea scurt, îmi doream să nu mă mai întorc niciodată, am trăit o întoarcere din paradis mult prea grea...
Cu Steindhart am reușit sa revin în acel loc de unde am plecat acum mult timp, ce beatitudine am simțit, poate nici nu știu să o descriu prea bine, Jurnalului fericirii m-a adus la pământ,deși inecul era inevitabil,era pe aproape, ca arunci când rămâi însingurat pe o insulă, nu ma refer la termenul "singur" în sensul general al cuvântului, ci la ''însingurarea" voita și auto-impusă prin ascetism, Steindhart mă învață asta prin Jurnalul fericirii, nu știu ce mi-aș propune mai mult...există niște indicii extrem de provocatoare în toată această uitare de sine și de hazardul lumii din jur, e o deconectare pură de la realitatea ordinară care se vrea mereu tratată într-un anume fel, zilnic trebuie să repetăm aceleași suplicii materiale și utilitariste, m-am săturat...
Jurnalul fericirii mi-a oferit un zbor gratuit și nici prea multe bagaje nu mi-au trebuit...
Încă nu-mi amintesc o carte mai vitală, care să-mi consemne reînvierea, am trăit cele peste 500
de pagini ca pe o amorțire paradisiaca, cineva care nu mai este printre noi azi îmi spunea ca Jurnalul fericirii e o capcană a pisicilor, dacă îți prinzi o lăbuța în ea te va durea, nu am vrut sa cred, pentru că eu mă consideram o leoaica, nu pisică, am greșit, totul s-a adverit, dacă citești Jurnalul fericirii, fii pregătit să-l reîntâlnesti pe Dostoievski, pentru că nu există nimic mai valoros ca exilul, ca închisorilor sau problemele cu stomacul, ești la limita dintre bine și rău, Steindhart ne învață mântuirea, ne spune cum să supraviețuim în situații limită, viscolul suflă prin celula neacoperita, plină de găuri în acoperiș, o cloaca des comparata de Steindhart cu un canal de scurgerea din Mizerabilii, ca un esofag viermos, dar acolo, în interiorul ei, Steindhart le vorbește colegilor săi de celulă despre Tolstoi, Cervantes sau Hamlet, când mi-a amintit de Henry Troyat am vrut sa plâng, cartea sa De când lumea și pământul ( netradusa în română) încă, m-a adus la un nivel de obsesie flagranta, neobișnuită.
N. Steindhart este arestat în 1960 pentru că refuză să colaboreze cu regimul, condamnat la 12 ani de muncă silnică, Steindhart se va boteza în creștin-ortodox chiar în închisoarea Jiliva, fericit peste măsură, Steindhart începe jurnalul său în 1961, și îl publică abia în 1972.
December 25, 2020
Minunat. Complex. Profund. De citit. De recitit..
" Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înșeală, criteriul definitiv este buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedește că ești al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arțăgos nu e autentic. [...] Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat, ori mahmur, ori necăjit, nu e creștin oricât de perfect de fidel ar fi virtuții. E virtuos, dar nu e creștin. Creștinul e liber, așadar fericit."
" În camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înțeles cât de mizerabilă e situația noastră în lume: prin simpla noastră existență deranjăm pe alții.
N-avem încotro. Se cuvine să înțelegem că orice am face și oricât ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluție e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, dar nici binele cu sila. Dar și trecând, tăcând, tot nemulțumim. O dată pentru totdeauna se cade să băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenți. Și nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaștem că și ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător. Căci nu suntem mai buni decât ceilalți, tot în aceeași oală ne aflăm și fierbem înăbușit.
Absurdul e unul din parametrii condiției omenești.
Ieșim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele și îndurarea prezenței lui "
"Treptele iertării.
Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. ( Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți.)
Ne iertăm și mai greu pe noi înșine.
(Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem,prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.)
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record.)
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți."
" Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înșeală, criteriul definitiv este buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedește că ești al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arțăgos nu e autentic. [...] Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat, ori mahmur, ori necăjit, nu e creștin oricât de perfect de fidel ar fi virtuții. E virtuos, dar nu e creștin. Creștinul e liber, așadar fericit."
" În camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înțeles cât de mizerabilă e situația noastră în lume: prin simpla noastră existență deranjăm pe alții.
N-avem încotro. Se cuvine să înțelegem că orice am face și oricât ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluție e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, dar nici binele cu sila. Dar și trecând, tăcând, tot nemulțumim. O dată pentru totdeauna se cade să băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenți. Și nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaștem că și ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător. Căci nu suntem mai buni decât ceilalți, tot în aceeași oală ne aflăm și fierbem înăbușit.
Absurdul e unul din parametrii condiției omenești.
Ieșim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele și îndurarea prezenței lui "
"Treptele iertării.
Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. ( Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți.)
Ne iertăm și mai greu pe noi înșine.
(Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem,prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.)
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record.)
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți."
June 12, 2011
"Tortura fara unelte, prin asezarea fata-n fata, in vid, a doua entitati: omul si timpul pur. Tortura prin Timp. Omul si Timpul, nimic altceva: umple-l! Timpul, unealta invizibila, care nu lasa urme, mai putin chiar decit bastonul de cauciuc. Timpul, darul cel mai de pret; si dusmanul cel mai necrutator cind e izolat si abstract, cind nu mai e decit clopot de vid in care persista a vietui numai nelinistea, nesiguranta, inchipuirea dezlantuita.
Concluzia practica? Una cunosc: sa-si umple tot omul memoria cu fapte bune ca sa aiba cu ce se obloji si mingiia. Ele singure, pot indulci scurgerea lenta si rece a timpului pur."
Concluzia practica? Una cunosc: sa-si umple tot omul memoria cu fapte bune ca sa aiba cu ce se obloji si mingiia. Ele singure, pot indulci scurgerea lenta si rece a timpului pur."
December 16, 2020
O carte de suflet. Gentilețea și bogăția creștinismului surprinse de acest monah frumos și inteligent, trecut prin ororile temniței comuniste.
"Creștinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine și neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenței veșnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc și fermentez în supărarea pe alții și pe mine. (...)
Numai creștin fiind mă vizitează - în pofida oricărei rațiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creștinismului nu umblu crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale orașului - spațiu proustian descompus de timp - și nu ajung să fiu și eu cum spune François Mauriac în Destine - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieții și să nu mă număr printre cei ce încă nu au înțeles - Fapte 20, 35 - că mai fericit este a da decât a lua."
"Creștinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine și neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenței veșnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc și fermentez în supărarea pe alții și pe mine. (...)
Numai creștin fiind mă vizitează - în pofida oricărei rațiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creștinismului nu umblu crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale orașului - spațiu proustian descompus de timp - și nu ajung să fiu și eu cum spune François Mauriac în Destine - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieții și să nu mă număr printre cei ce încă nu au înțeles - Fapte 20, 35 - că mai fericit este a da decât a lua."
June 18, 2017
loads of religious hogwash: check
primitive views on women to make god proud: check
jew converts to eastern orthodox christianity: check
horrors of communism: check
ignorant views on homosexuality: check
intolerance towards gypsies: check
histrionic writing: check
Oh yeah, Romanians will love this. For how long, I wonder?
primitive views on women to make god proud: check
jew converts to eastern orthodox christianity: check
horrors of communism: check
ignorant views on homosexuality: check
intolerance towards gypsies: check
histrionic writing: check
Oh yeah, Romanians will love this. For how long, I wonder?
May 8, 2022
„Jurnalul fericirii” este una dintre acele cărți ce necesită o răbdare de fier și mult timp, și sincer, nu cred că s-ar fi numărat vreodată printre lecturile mele, dacă nu ar fi trebuit să o citesc pentru un curs de la facultate. Stilul este unul greoi, plin de explicații istorice, politice, livrești și economice, prezentate fragmentat, din abundență, ceea ce le face greu de urmărit. Avem de-a face cu scrierea unui intelectual, prin urmare intertextualitatea este extrem de bogată. Autorul face dese trimiteri la romanele literaturii ruse, la marii clasici ai literaturii universale, dar și la anumiți autori de SF, preluând din acestea anumite elemente și evenimente pe care le folosește pentru a-și descrie propria situație.
Nicolae Stainhardt scrie, mai mult decât un jurnal, un manual dogmatic, un îndreptar al credinței, o lucrare științifică, filosofică și culturală, dar și o mărturisire a experienței sale din închisoare. Titlul cărții este legat de cel mai important eveniment al vieții sale, și anume, botezul în religia ortodoxă săvârșit în închisoarea comunistă. În acest sens, botezul reprezintă un gest de maximă revoltă împotriva regimului. Celula în care se botează primește o nuanță de sacralitate, datorită ritualului religios efectuat de un preot. Închisoarea devine un loc al renașterii spirituale, al transformării evreului într-un slujitor al Domnului. Stainhardt se plasează în rolul apostolului, propăvăduind Cuvântul lui Dumnezeu și suferind ocările și tratamentele crude ale celor gardienilor.
Mai mult decât atât, închisoarea reprezintă un iad, în care Nicolae Stainhardt devine un Hristos pornit pe drumul calvarului. IUbirea sa pentru Dumnezeu l-a făcut să interiorizeze durerea și patimile lui Hristos, ajungând chiar să participe la acestea în mod simbolic. Discuțiile sale teoretice despre credință îi transformă discursul într-o predică a unui preot care le tălmăcește enoriașilor învățăturile scripturii din timpul slujbei religioase. Fericirea descoperirii și primirii lui Hristos în inima sa îl face să nu mai simtă durerea fizică, foamea, frigul și boala, preocupându-se de înălțarea sufletească.
Cu toate că am apreciat și am citit cu mare inteeres învățăturile și comentariile autorului cu privire la religia creștină și la comportamentul unui bun creștin, fragmentaritatea a transformat textul într-o lectură obositoare. Experiențele din închisoare sunt foarte scurt redate, aproape schematic, accentul căzând pe discursul filosofic și religios. Știu că opera nu poate fi citită ca orice alt roman despre detenție și viața din închisoare, dar, mai mult de trei stele nu îi pot acorda. Poate că dacă voi reveni mult mai târziu asupra cărții, când voi avea o altă experiență de viață și o altfel de maturitate în gândire, voi reacționa diferit la jurnalul lui Stainhardt.
Nicolae Stainhardt scrie, mai mult decât un jurnal, un manual dogmatic, un îndreptar al credinței, o lucrare științifică, filosofică și culturală, dar și o mărturisire a experienței sale din închisoare. Titlul cărții este legat de cel mai important eveniment al vieții sale, și anume, botezul în religia ortodoxă săvârșit în închisoarea comunistă. În acest sens, botezul reprezintă un gest de maximă revoltă împotriva regimului. Celula în care se botează primește o nuanță de sacralitate, datorită ritualului religios efectuat de un preot. Închisoarea devine un loc al renașterii spirituale, al transformării evreului într-un slujitor al Domnului. Stainhardt se plasează în rolul apostolului, propăvăduind Cuvântul lui Dumnezeu și suferind ocările și tratamentele crude ale celor gardienilor.
Mai mult decât atât, închisoarea reprezintă un iad, în care Nicolae Stainhardt devine un Hristos pornit pe drumul calvarului. IUbirea sa pentru Dumnezeu l-a făcut să interiorizeze durerea și patimile lui Hristos, ajungând chiar să participe la acestea în mod simbolic. Discuțiile sale teoretice despre credință îi transformă discursul într-o predică a unui preot care le tălmăcește enoriașilor învățăturile scripturii din timpul slujbei religioase. Fericirea descoperirii și primirii lui Hristos în inima sa îl face să nu mai simtă durerea fizică, foamea, frigul și boala, preocupându-se de înălțarea sufletească.
Cu toate că am apreciat și am citit cu mare inteeres învățăturile și comentariile autorului cu privire la religia creștină și la comportamentul unui bun creștin, fragmentaritatea a transformat textul într-o lectură obositoare. Experiențele din închisoare sunt foarte scurt redate, aproape schematic, accentul căzând pe discursul filosofic și religios. Știu că opera nu poate fi citită ca orice alt roman despre detenție și viața din închisoare, dar, mai mult de trei stele nu îi pot acorda. Poate că dacă voi reveni mult mai târziu asupra cărții, când voi avea o altă experiență de viață și o altfel de maturitate în gândire, voi reacționa diferit la jurnalul lui Stainhardt.
Read
August 19, 2016Mă feresc de data aceasta să pun raiting pe spiritual și pe memoriile redactate în acest "Testament literar". Cititorul jurnalului nu trebuie să se aștepte la a fi înduioșat sau chiar consolat prin această lectură, nu. Textul este cu adevărat o seninătate și o fericire a cunoașterii (de orice fel) pusă pe foaia albă.
Nu am citit și nici nu am utilizat "Jurnalul fericirii" "ca un ambalaj pentru satisfacerea propriilor convingeri și pasiuni" (termenii lui Umberto Eco), dar s-a transformat singur într-un pansament al conștiinței.
În alte cuvinte, memoriile lui Nicolae Steinhardt sunt picături răcoroase de rațiune, curaj și iubire într-un ocean al dezamăgirii. Dacă veghea somnului naște monștri, această pură hermeneutică e un strigăt de trezire.
Nu am citit și nici nu am utilizat "Jurnalul fericirii" "ca un ambalaj pentru satisfacerea propriilor convingeri și pasiuni" (termenii lui Umberto Eco), dar s-a transformat singur într-un pansament al conștiinței.
În alte cuvinte, memoriile lui Nicolae Steinhardt sunt picături răcoroase de rațiune, curaj și iubire într-un ocean al dezamăgirii. Dacă veghea somnului naște monștri, această pură hermeneutică e un strigăt de trezire.
March 22, 2022
Jurnalul fericirii nu este un jurnal al fericirii așa cum îți poți închipui. El este jurnalul cu citate, cu învățăminte, cu idei notate, rememorate, interpretate de monahul N. Steinhardt. Este povestea unui evreu intelectual închis la Gherla, Jilava...un om închis pentru că așa "se purta" atunci.
Nu mă așteptam să găsesc niște idei atât de inteligente în paginile acestui jurnal! Cu cât citeam, cu atât mai proastă mă descopeream, cu atât mai deșteaptă (sper) deveneam. O carte grea, în care autorul îmbină metafizica cu tragedia, cu istoria, în care autorul împletește finețea, cultura, eleganța, cu omenie, răbdare și compasiune. Și când totul se petrece în locuri în care autoritățile se întrec în acțiuni inimaginabile, de o răutate crudă, cu atât reiese mai aprig superioritatea acestui om, care m-a impresionat cu ideile despre religie, multe de un bun simț și de o logică neașteptate la un monah.
Nu mă așteptam să găsesc niște idei atât de inteligente în paginile acestui jurnal! Cu cât citeam, cu atât mai proastă mă descopeream, cu atât mai deșteaptă (sper) deveneam. O carte grea, în care autorul îmbină metafizica cu tragedia, cu istoria, în care autorul împletește finețea, cultura, eleganța, cu omenie, răbdare și compasiune. Și când totul se petrece în locuri în care autoritățile se întrec în acțiuni inimaginabile, de o răutate crudă, cu atât reiese mai aprig superioritatea acestui om, care m-a impresionat cu ideile despre religie, multe de un bun simț și de o logică neașteptate la un monah.
March 5, 2021
Aceasta este cartea la care revin periodic ca la un izvor răcoritor care ostoiește setea de bine, frumos și adevăr. O recitesc mereu cu speranța că lumea creștină va ajunge la înțelepciunea cuprinsă între paginile ei și va fi mai atentă la mesajul cristic și mai puțin la dogmă, ritual sau superstiție.
November 23, 2021
O colectie de notatii diversificate, contopite intr-o autobiografie a unui suflet crestinat printr-o detentie valorificata la maxim.
Parerea mea e ca merita 5 stele. Spre rusinea mea nu pot sa spun ca am citit multi autori autohtoni, consacrati literaturii romane, insa cred ca aceasta carte isi castiga calitatea de lectura excelenta, de neocolit.
Stilul cartii este unul neobisnuit, totusi previzibil prin alegerea titlului. Notatiile jurnalului nu sunt ordoante cronologic, nici macar tematic, sau avand vreo punte de legatura. Nici nu conteaza. Profunzimea gandurilor exprimate, te scoate din ritmul clasic narativ al unui jurnal obisnuit, rostogolindu-te in idei tematice, filozofice, teologice. Acestea fiind desprinse dintr-o vasta cultura pe care autorul o manifesta. Am fost uimit de multitudinea de autori citati, cu atata curaj si siguranta, de parca toti ar fi fost din aceeasi breasla. Am impresia ca eu de abia mai tin minte ideea principala din unele lecturi, insa autorul imi da impresia unui motor de cautare instant.
Mi-a placut mult imbinarea lectiilor de viata traite inspre si dinspre inchisoare. Procesul convertirii. Intelectualismul inchisorii. Fericirea in suferinta, rodul lui Hristos. Dezbaterile teologice. Unitatea credintei. Frumusetea libertatii. Nu mai zic. Gata. Gustati si vedeti.
Parerea mea e ca merita 5 stele. Spre rusinea mea nu pot sa spun ca am citit multi autori autohtoni, consacrati literaturii romane, insa cred ca aceasta carte isi castiga calitatea de lectura excelenta, de neocolit.
Stilul cartii este unul neobisnuit, totusi previzibil prin alegerea titlului. Notatiile jurnalului nu sunt ordoante cronologic, nici macar tematic, sau avand vreo punte de legatura. Nici nu conteaza. Profunzimea gandurilor exprimate, te scoate din ritmul clasic narativ al unui jurnal obisnuit, rostogolindu-te in idei tematice, filozofice, teologice. Acestea fiind desprinse dintr-o vasta cultura pe care autorul o manifesta. Am fost uimit de multitudinea de autori citati, cu atata curaj si siguranta, de parca toti ar fi fost din aceeasi breasla. Am impresia ca eu de abia mai tin minte ideea principala din unele lecturi, insa autorul imi da impresia unui motor de cautare instant.
Mi-a placut mult imbinarea lectiilor de viata traite inspre si dinspre inchisoare. Procesul convertirii. Intelectualismul inchisorii. Fericirea in suferinta, rodul lui Hristos. Dezbaterile teologice. Unitatea credintei. Frumusetea libertatii. Nu mai zic. Gata. Gustati si vedeti.
August 27, 2019
De 10 ani mă tot îndemn să citesc această carte, o capodoperă a literaturii române. Poate că acum aveam mai mare nevoie de mesajul acestei cărti. Tot ce pot sa spun e că a fost peste așteptările mele. Am descoperit în ea, pe lângă o poveste spre găsirea Fericirii Adevărate, o multitudine de adevăruri spirituale, filosofice, politice și istorice. Aceasta carte îndeamnă atât la analiza vieții înconjurătoare, dar mai ales a celei lăuntrice. Un îndemn la introspecție și la descoperirea unor valori care să ne facă să fim si să ducem o viață de "aristocrati". Trimiterile literare conținute mi-au deschis apetitul pentru operele unor scriitori consacrați precum Dostoevsky, Eliade, Sartre, Cervantes. În încheiere las aceste versuri, mult apreciate de N. Steinhardt:
"Life is mostly froth and bubble;
Two things stand like stone,
Kindness in another's trouble,
Courage in your own."
"Life is mostly froth and bubble;
Two things stand like stone,
Kindness in another's trouble,
Courage in your own."
January 4, 2020
Desi este o lectura pe alocuri greoaie, înțesata de referințe istorice, literare, politice, religioase si filozofice, este de asemenea o carte extrem de îndrăzneață, care provoacă permanent cititorul, il scoate din zona de confort si il face sa isi puna întrebări. Soluția pe care o găsește autorul pentru a supraviețui iadului închisorilor comuniste este credința : prin ea, experienta crunta a lipsei de libertate este transfigurata, absolut surprinzător, intr-una a fericirii, a împlinirii absolute.
Read
October 9, 2012Jurnalul îndrăgostirii de ortodoxie şi poporul român profund.
April 28, 2024
Steinhardt magistral. Închisoarea ca academie și altar. Jurnalul ne cheamă la «ospăț» asemeni tatălui fiului risipitor care sacrifică vițelul cel gras: „de-a dreptul la ospăț, ilico, hai, ce mai stăm!” Soluția (mistică) a credinței și consecința harului prin esență selectiv: „sunt în plină realitate, ce văd e adevărat”. Transmutația omului. Metanoia. Fără a sta locului, fără încropire, fără confort, fără moale visare.
May 26, 2025
Adevărata „fericire” este găsită într-adevăr în cele mai grele condiții, în suferință, prin credință și iubire.
Din păcate textul este mult prea filosofic pentru gustul meu și prin urmare nu am reușit să mă conectez 100% cu gândurile ale acestui autor.
Din păcate textul este mult prea filosofic pentru gustul meu și prin urmare nu am reușit să mă conectez 100% cu gândurile ale acestui autor.
October 20, 2009
I read this book several times..and as always, when you read something once again, you find new meanings every time. It is the life of a man who found peace and fulfillment in God, more so in the Christian Orthodox interpretation and view of God. It has to be read by anyone who thinks him/herself as being Romanian . History, autobiography and great literature.
March 20, 2019
Una din cele mai complexe si profunde cărți. Pe tot parcursul ei am avut senzația ca mai am multe de învățat până când să ajung să înțeleg cu adevărat ce a vrut sa transmită autorul. Gândul cu care am rămas a fost: trebuie sa o recitesc cât de curând!
May 30, 2025
Daca tata o recomanda, stii ca e ce trebuie :)) nu pot spune nimic decat splendid, splendid, splendid. Trebuie citita.
October 24, 2009
Am inceput cartea la recomandarea unor prieteni la care tin mult. Dar incepand sa citesc mi-am dat seama ca e mai mult decat o simpla lectura, de fapt mai mult decat o lectura complicata, mai degraba [a fost nevoie sa o las putin pe stand-by, pana sa o pot relua si savura cum se cuvine:]... Am gasit o intreaga lume a gandurilor, a ideilor, a frumosului si uratului deopotriva, intrepatrunse, asa cum si apar in viata, dc ne silim sa ne uitam mai indeaproape.
Am gasit lucruri in care am putut sa-mi vad, ceva din mine -nu stiu sa-l numesc - in lumina reflectoarelor, clar exprimat; au fost lucruri ce m-au facut sa zambesc, altele ce mi-au induiosat inima. In fine, e o calatorie interesanta, ce m-a imbogatit: ca si muritor de rand, si ca si crestin.
Imi place atitudinea lui Steinhardt, ma inveseleste! Mi se pare intr-adevar un jurnal al fericirii: dar nu doar al fericii lui, pentru ca - oarecum inexplicabil - m-am simtit si eu trasa in jocul lui, in trairile si dilemele lui, in frumusetea vietii traita din abundenta!
"De n-as fi crestin! Iata insa ca sunt. Clopotele acum si pe mine ma cheama prietenos, familiar. Intr-un anume fel ma pot dezvalui si eu ca-n Caravana lui Hauff: Ich bin der Rauber Orbasan. Crestinismul ma pastreaza cu ceva tineresc in mine si neplictisit, nedezamagit, nescarbit, nesuparat. Prezentei vesnic proaspete a lui Hristos ii datorez sa nu dospesc si fermentez in supararea pe altii si pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negandit: sa-mi fie dat sa cred in Dumnezeu si in Hristos [..:] Numai crestin fiind ma viziteaza - in pofida oricarei ratiuni - fericirea, ciudat ghelir."
Am gasit lucruri in care am putut sa-mi vad, ceva din mine -nu stiu sa-l numesc - in lumina reflectoarelor, clar exprimat; au fost lucruri ce m-au facut sa zambesc, altele ce mi-au induiosat inima. In fine, e o calatorie interesanta, ce m-a imbogatit: ca si muritor de rand, si ca si crestin.
Imi place atitudinea lui Steinhardt, ma inveseleste! Mi se pare intr-adevar un jurnal al fericirii: dar nu doar al fericii lui, pentru ca - oarecum inexplicabil - m-am simtit si eu trasa in jocul lui, in trairile si dilemele lui, in frumusetea vietii traita din abundenta!
"De n-as fi crestin! Iata insa ca sunt. Clopotele acum si pe mine ma cheama prietenos, familiar. Intr-un anume fel ma pot dezvalui si eu ca-n Caravana lui Hauff: Ich bin der Rauber Orbasan. Crestinismul ma pastreaza cu ceva tineresc in mine si neplictisit, nedezamagit, nescarbit, nesuparat. Prezentei vesnic proaspete a lui Hristos ii datorez sa nu dospesc si fermentez in supararea pe altii si pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negandit: sa-mi fie dat sa cred in Dumnezeu si in Hristos [..:] Numai crestin fiind ma viziteaza - in pofida oricarei ratiuni - fericirea, ciudat ghelir."
May 7, 2007
Recomand cartea tuturor celor care cred ca peste absolut toate,rugaciunea reprezinta temelia vietii unui om;fara ea,toate celelalte lucruri sunt lipsite de esenta;rugaciunea este singura cale de comunicare de Dumnezeu,care abia El iti arata frumusetea lucrurilo marunte care te inconjoara.
Gestul...de fapt,curajul de care a dat dovada Steinhard este unul inimaginabil:convertirea lui la crestinism in perioada comunismului a fost un eroism launtric, care l-a ajutat sa gaseasca drumul spre linistea sufleteasca.
Gestul...de fapt,curajul de care a dat dovada Steinhard este unul inimaginabil:convertirea lui la crestinism in perioada comunismului a fost un eroism launtric, care l-a ajutat sa gaseasca drumul spre linistea sufleteasca.
June 11, 2022
Aleg sa scriu câteva rânduri pentru dragii mei prieteni care nu au citit cartea, pentru cei care considera ca ideea de CRESTIN este inferioară ideii de OM sau că a fi creștin nu poate însemna altceva decât a crede intr-o divinitate “ votată” de niște oameni prin anul 512...
Mult m-as bucura sa stârnesc curiozitatea și interesul lor, pentru a “gusta” din fericirea creștina transmisă cu argumente puternice de Nicolae Steinhardt, fericire care in mod paradoxal poate fi trăită și in clipe de suferința.
Vreau și încerc sa rezum totul in cateva idei dragi mie, așa cum inteleg eu, altminteri nu m-as putea opri niciodată din a scrie despre cartea asta.
1. Fericirea
Crestinismul este religia fericirii, este izvorul nesecat al senzației de fericire inefabila și verosimila, fericire aflată in interiorul ființei in conștiință și credință, nu in exterior, fericire testata și validată de Steinhardt prin suferința.
Numai starea de fericire dovedește ca suntem ai Domnului.
In plus, avem dreptul când suntem fericiti, sa nu ne sinchisim de părerea celorlalți.
Pentru credinciosul copleșit de fericire, lumea este mereu nouă, este bogată, îmbietoare, captivantă, lipsită de plictis și mohoreală.
2. Libertatea
Libertatea este contrariul păcatului, Nu virtutea.
Cine știe ca libertatea este bunul suprem, înțelege ce înseamnă crestinismul.
Creștinul e liber, e așadar fericit, in pofida oricărei rațiuni.
Virtuosul îmbufnat, morocănos sau necăjit este virtuos dar nu este creștin.
Nobletea , bunăvoința, toleranța la slăbiciunile semenilor, smerenia, curajul, îndrăzneala, evadarea din material, sunt atribute ce conduc spre libertatea divina. Toate îl au ca model, întruchipare pe Isus.
Nu exista un manual, fiecare își manifesta credinta potrivit cu personalitatea sa, nu exista niciun stil care TREBUIE urmat.
Toate sunt îngăduite dar nu toate sunt de folos.
Libertatea nu trebuie confundata cu libertinajul și nebunia.
3. Dragostea
In creștinism Legea suprema e dragostea.
Dragostea este temeiul, esența, axa, principiul, criteriul, TOTUL.
Nu este un oarecare concept, este SINGURUL.
Adevarul fără dragoste nu reprezintă nimic.
Creștinismul nu este o simpla școala a cinstei și a virtuții sau un înalt cod de purtări sau un act de supunere. Este învățătura lui Hristos, adică învățătura dragostei, învățătura putinței de a ierta, fără nicio compensare, fără nicio plata scadentă la zi.
Creștinul nu încetează a fi OM, nu-și reduce potențialul, nu se resemnează ci încearcă prin ambiție, depășire, dragoste concretă sa fie in același timp și OM și DUMNEZEU.
4. Suferința
In același timp creștinismul e și asumare a durerii, a suferinței care ne apropie de Dumnezeu.
Suferința înnobilează și înaltă nu micșorează omul.
Teama și fuga de suferința Nu trebuie sa reducă omul la nivelul de materie, fără suflet, care poate cu orice preț, adesea plătit de cei din jur, sa supraviețuiască in mod perfect, așa cum se străduiesc din răsputeri sa ne învețe psihologi, traineri, dezvoltatori personali sau alții care vând fericirea la pachet.
Teama și fuga de suferința nu pot fi atribute ale spiritului liber.
5. Mântuirea
Mântuirea sufletului, eliberarea de păcat, se face prin credinta nu prin fapte.
Credintă in afara logicii, credință ne-socotită.
Nu putem învata cum sa ne purtam pentru a fi creștini și pentru a primi in schimb, ca un drept pentru faptele bune, mântuirea. Credinta atrage după sine, inevitabil, faptele bune sau măcar dorința, încercarea de a le face și regretul când încercarea dă greș.
6. Rugăciunea
Sinceră e numai rugăciunea izvorâta din cugetul și din inima fiecăruia.
Rugăciunile gata formulate sunt dovadă de formalism și nesinceritate. Rolul lor este doar acela de a crea atmosfera de liniște și reculegere, atât de necesară deseori, fără de care uitam de sufletele noastre și ne lăsam copleșiti de nenumărate griji lumești, materiale.
7. Evoluția
Evoluția este o taină și o minune.
Întrebările pe care și le pune conștiința sunt o taină, natura și legile ei sunt o minune.
Oricât ar încerca mințile savante sa afle răspunsuri la marile întrebări, se cuvine sa înțelegem ca nu putem înțelege, ca nimic nu e firesc și totul e de mirare și minunat.
Progresul consta in menținerea absolut neschimbata a noțiunilor primare ale sufletului, cu caracter static și permanent. Este necesar a merge MAI DEPARTE însă in ACEEAȘI DIRECȚIE.
Perfecțiuniea pe acest pământ nu poate exista iar evoluția spre Perfecțiune este iluzorie. Trebuie sa recunoaștem ca suntem limitați și sa tindem cu toata voința spre o imperfecțiune cat mai puțin dăunătoare, singura cu putința.
Peste toată încâlceala și încurcătura de idei creștine născute in mintea mea, care, sper, nu contravin OMULUI necrestin ce caut�� a trăi in congruență cu sine însuși și in armonie cu Universul, nu-mi doresc decât sa se reverse nesfârșita milă a Domnului și astfel sa putem trăi frumos, cu iubire și iertare, sa ne găsim permanent pacea și liniștea, nu searbede și monotone, ci pe calea aventurii, a luptei neancetate.
Îmi îngădui sa numesc aceasta carte MINUNEA din viața mea iar pe autorul ei PARINTELE meu spiritual.
Multe multumiri prietenului care mi-a dăruit-o!
Mult m-as bucura sa stârnesc curiozitatea și interesul lor, pentru a “gusta” din fericirea creștina transmisă cu argumente puternice de Nicolae Steinhardt, fericire care in mod paradoxal poate fi trăită și in clipe de suferința.
Vreau și încerc sa rezum totul in cateva idei dragi mie, așa cum inteleg eu, altminteri nu m-as putea opri niciodată din a scrie despre cartea asta.
1. Fericirea
Crestinismul este religia fericirii, este izvorul nesecat al senzației de fericire inefabila și verosimila, fericire aflată in interiorul ființei in conștiință și credință, nu in exterior, fericire testata și validată de Steinhardt prin suferința.
Numai starea de fericire dovedește ca suntem ai Domnului.
In plus, avem dreptul când suntem fericiti, sa nu ne sinchisim de părerea celorlalți.
Pentru credinciosul copleșit de fericire, lumea este mereu nouă, este bogată, îmbietoare, captivantă, lipsită de plictis și mohoreală.
2. Libertatea
Libertatea este contrariul păcatului, Nu virtutea.
Cine știe ca libertatea este bunul suprem, înțelege ce înseamnă crestinismul.
Creștinul e liber, e așadar fericit, in pofida oricărei rațiuni.
Virtuosul îmbufnat, morocănos sau necăjit este virtuos dar nu este creștin.
Nobletea , bunăvoința, toleranța la slăbiciunile semenilor, smerenia, curajul, îndrăzneala, evadarea din material, sunt atribute ce conduc spre libertatea divina. Toate îl au ca model, întruchipare pe Isus.
Nu exista un manual, fiecare își manifesta credinta potrivit cu personalitatea sa, nu exista niciun stil care TREBUIE urmat.
Toate sunt îngăduite dar nu toate sunt de folos.
Libertatea nu trebuie confundata cu libertinajul și nebunia.
3. Dragostea
In creștinism Legea suprema e dragostea.
Dragostea este temeiul, esența, axa, principiul, criteriul, TOTUL.
Nu este un oarecare concept, este SINGURUL.
Adevarul fără dragoste nu reprezintă nimic.
Creștinismul nu este o simpla școala a cinstei și a virtuții sau un înalt cod de purtări sau un act de supunere. Este învățătura lui Hristos, adică învățătura dragostei, învățătura putinței de a ierta, fără nicio compensare, fără nicio plata scadentă la zi.
Creștinul nu încetează a fi OM, nu-și reduce potențialul, nu se resemnează ci încearcă prin ambiție, depășire, dragoste concretă sa fie in același timp și OM și DUMNEZEU.
4. Suferința
In același timp creștinismul e și asumare a durerii, a suferinței care ne apropie de Dumnezeu.
Suferința înnobilează și înaltă nu micșorează omul.
Teama și fuga de suferința Nu trebuie sa reducă omul la nivelul de materie, fără suflet, care poate cu orice preț, adesea plătit de cei din jur, sa supraviețuiască in mod perfect, așa cum se străduiesc din răsputeri sa ne învețe psihologi, traineri, dezvoltatori personali sau alții care vând fericirea la pachet.
Teama și fuga de suferința nu pot fi atribute ale spiritului liber.
5. Mântuirea
Mântuirea sufletului, eliberarea de păcat, se face prin credinta nu prin fapte.
Credintă in afara logicii, credință ne-socotită.
Nu putem învata cum sa ne purtam pentru a fi creștini și pentru a primi in schimb, ca un drept pentru faptele bune, mântuirea. Credinta atrage după sine, inevitabil, faptele bune sau măcar dorința, încercarea de a le face și regretul când încercarea dă greș.
6. Rugăciunea
Sinceră e numai rugăciunea izvorâta din cugetul și din inima fiecăruia.
Rugăciunile gata formulate sunt dovadă de formalism și nesinceritate. Rolul lor este doar acela de a crea atmosfera de liniște și reculegere, atât de necesară deseori, fără de care uitam de sufletele noastre și ne lăsam copleșiti de nenumărate griji lumești, materiale.
7. Evoluția
Evoluția este o taină și o minune.
Întrebările pe care și le pune conștiința sunt o taină, natura și legile ei sunt o minune.
Oricât ar încerca mințile savante sa afle răspunsuri la marile întrebări, se cuvine sa înțelegem ca nu putem înțelege, ca nimic nu e firesc și totul e de mirare și minunat.
Progresul consta in menținerea absolut neschimbata a noțiunilor primare ale sufletului, cu caracter static și permanent. Este necesar a merge MAI DEPARTE însă in ACEEAȘI DIRECȚIE.
Perfecțiuniea pe acest pământ nu poate exista iar evoluția spre Perfecțiune este iluzorie. Trebuie sa recunoaștem ca suntem limitați și sa tindem cu toata voința spre o imperfecțiune cat mai puțin dăunătoare, singura cu putința.
Peste toată încâlceala și încurcătura de idei creștine născute in mintea mea, care, sper, nu contravin OMULUI necrestin ce caut�� a trăi in congruență cu sine însuși și in armonie cu Universul, nu-mi doresc decât sa se reverse nesfârșita milă a Domnului și astfel sa putem trăi frumos, cu iubire și iertare, sa ne găsim permanent pacea și liniștea, nu searbede și monotone, ci pe calea aventurii, a luptei neancetate.
Îmi îngădui sa numesc aceasta carte MINUNEA din viața mea iar pe autorul ei PARINTELE meu spiritual.
Multe multumiri prietenului care mi-a dăruit-o!
June 27, 2017
Jurnalul fericirii pentru mine reprezintă cea mai clară dovadă a faptului că există lecturi menite unui anumit moment în viața noastră. L-am început de prea multe ori să mai pot ține minte numărul, fiecare încercare având același rezultat al câtorva pagini citite și al sentimentului de “ prea mult, prea departe, prea greu de pătruns”. Momentul unei nevoi urgente de sens, de motivație și de noi perspective reprezintă momentul meu pentru Jurnalul fericirii de N. Steindhardt.
N. Steinhardt propune o sursă inepuizabilă, dar verosimilă de fericire. Inepuizabilă pentru că nu se află în exterior, ci mereu în interiorul ființei, în conștiință și credință. Aceste spații sunt accesibile doar eului, protejate prin luciditate și determinare de orice intemperie socială, regim politic și împrejurare (“ nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duceai mai departe moștenirea omului”), inepuizabilă pentru că provine din libertatea minții. Verosimilitatea este testată și validată, în mod paradoxal de suferință, de timpul marilor încercări. Fericirea nu se explică doar prin atingerea de scopuri, traseul parcurs devine izvor de mare bucurie și generează “ un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie”.
“Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalității ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverșunare. Ura față de ceilalți poate fi mai puternică decât iubirea de sine”
“Noblețea și cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt cu din totul alt domeniu (ca și creștinismul pe care îl reflectă): al secretelor sau rețetelor de fericire”
“ Dar tocmai asta e diferența dintre copilărie și maturitate : durerea recunoscută și răbdată, acceptarea inevitabilei diferențe de nivel dintre puritatea nunții și a sărbătorii și impuritatea zilelor de rând și anilor pe șart”
“ Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari și firile călite. Răul : lapte pentru copii ; binele : carne pentru adulți”
“Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective și ferestre sunt cele ale gândului, ale jertfei, ale obercăirii după adevăr”
”Căci spiritul nu poate sufla decât acolo unde e libertate și unde virtutea iese din liberă alegere”
“că viața – desigur infinit superioară morții - nu este nici ea bunul suprem dacă nu e însoțită de calitatea-i ab initio consubstanțială, adică de libertate”
N. Steinhardt propune o sursă inepuizabilă, dar verosimilă de fericire. Inepuizabilă pentru că nu se află în exterior, ci mereu în interiorul ființei, în conștiință și credință. Aceste spații sunt accesibile doar eului, protejate prin luciditate și determinare de orice intemperie socială, regim politic și împrejurare (“ nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duceai mai departe moștenirea omului”), inepuizabilă pentru că provine din libertatea minții. Verosimilitatea este testată și validată, în mod paradoxal de suferință, de timpul marilor încercări. Fericirea nu se explică doar prin atingerea de scopuri, traseul parcurs devine izvor de mare bucurie și generează “ un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie”.
“Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalității ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverșunare. Ura față de ceilalți poate fi mai puternică decât iubirea de sine”
“Noblețea și cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt cu din totul alt domeniu (ca și creștinismul pe care îl reflectă): al secretelor sau rețetelor de fericire”
“ Dar tocmai asta e diferența dintre copilărie și maturitate : durerea recunoscută și răbdată, acceptarea inevitabilei diferențe de nivel dintre puritatea nunții și a sărbătorii și impuritatea zilelor de rând și anilor pe șart”
“ Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari și firile călite. Răul : lapte pentru copii ; binele : carne pentru adulți”
“Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective și ferestre sunt cele ale gândului, ale jertfei, ale obercăirii după adevăr”
”Căci spiritul nu poate sufla decât acolo unde e libertate și unde virtutea iese din liberă alegere”
“că viața – desigur infinit superioară morții - nu este nici ea bunul suprem dacă nu e însoțită de calitatea-i ab initio consubstanțială, adică de libertate”
October 6, 2023
Un ovreiaș m-a învățat mai multe despre profunzimea creștinismului decât orice prelegere/predică/omilie ținută de către ai noștri purtători ai Duhului Sfânt..
„Jurnalul, cu siguranță una dintre operele cele mai însemnate ale literaturii române contemporane, păstrează cu fidelitate urma dublei conversiuni, religioase și naționale, a lui Steinhardt. Conversiune care, departe de a dizolva straturile vechi, le pune, dimpotrivă, în relief. Originea sa evreiască îi dă lui Steinhardt spiritul de aventură și de contradicție, mobilitatea derutantă a inteligenți. De la ortodoxie îi vin profunzimea credinței și abandonul febril în mâinile Creatorului. Sunt somptuos europene fidelitatea față de cultură - nenumăratele aluzii la literatură, la muzică și la arta occidentală -, ca și înaltul preț acordat libertății politice. Este română, în sfârșit, fericita nepăsare cu care Steinhardt călătorește, fără să se oprească vreodată, între realitate și dorință, între adevăr și rugăciune.” (Toma Pavel, „Jurnalul lui Nicu Steinhardt”, nr. 41 (142), 15-21 octombrie 1992).
„Jurnalul, cu siguranță una dintre operele cele mai însemnate ale literaturii române contemporane, păstrează cu fidelitate urma dublei conversiuni, religioase și naționale, a lui Steinhardt. Conversiune care, departe de a dizolva straturile vechi, le pune, dimpotrivă, în relief. Originea sa evreiască îi dă lui Steinhardt spiritul de aventură și de contradicție, mobilitatea derutantă a inteligenți. De la ortodoxie îi vin profunzimea credinței și abandonul febril în mâinile Creatorului. Sunt somptuos europene fidelitatea față de cultură - nenumăratele aluzii la literatură, la muzică și la arta occidentală -, ca și înaltul preț acordat libertății politice. Este română, în sfârșit, fericita nepăsare cu care Steinhardt călătorește, fără să se oprească vreodată, între realitate și dorință, între adevăr și rugăciune.” (Toma Pavel, „Jurnalul lui Nicu Steinhardt”, nr. 41 (142), 15-21 octombrie 1992).
March 12, 2019
O carte de căpătâi! O carte care te poartă prin cele mai nebănuite căi spirituale.
Fericiți cei ce au avut prilejul să întâlnească acest om FERICIT. . .
“Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți.
Te înfrâng: le sfidezi.
Ești pierdut:ataci.
Râzi,îți ascuți dinții și cuțitul,întinerești.
Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu,fie chiar infinit mai puțin.
Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus,dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.”
Fericiți cei ce au avut prilejul să întâlnească acest om FERICIT. . .
“Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți.
Te înfrâng: le sfidezi.
Ești pierdut:ataci.
Râzi,îți ascuți dinții și cuțitul,întinerești.
Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu,fie chiar infinit mai puțin.
Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus,dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.”
November 13, 2018
O înțelegere profundă și adâncă a creștinismului. Născut din nou, descoperă libertatea și viața în Hristos și paradoxal, în închisoare este mai liber și mai viu ca niciodată. Îl încoronează Împărat al inimii sale pe Hristos, filtrand și raportând totul prin nobilul Boier. O carte la care voi reveni și pe care o recomand cu căldură!
June 7, 2017
O carte sublimă, excelentă, profundă, zguduitoare, plină de lecții.
November 26, 2024
în mod clar, cartea care anul ăsta mi a oferit cea mai mare satisfacție pentru ca am reușit să o duc la capăt. e greu să citești 650 de pagini despre un traseu spiritual atipic care construiește profilul unei vieți aparent desprinse de realitate, a unei vieți a credinței și a lecțiilor dobândite din aceasta sau a unei vieți clădite pe suferință. e greu întocmai pentru ca jurnalul acesta, dacă îl citești în momentul potrivit al vieții, riști să l simți fix ca o lovitură în față, o palmă care e menită să ți demonstreze cat de impur poate fi sufletul (tau) uman. Steinhardt oferă o adevărată lecție de viață, dar nu face asta dictând, ci exemplificând. Nu ceartă, ci doar povestește. Nu am simțit nici măcar o secundă în jurnal ca ceea ce spune Steinhardt ar fi vreun soi de propagandă creștină realizată prin cuvinte repetitive. Din contră, el nu face nimic altceva decât să și povestească experiența, raportându-se cu o anumită modestie mereu la cei mai mari lui, la scriitorii care au schimbat cursul literaturii și care l-au impactat și pe el în mod clar. Experiența închisorii nu devine, deci, decât o exemplificare a puterii pe care o poate avea suferința când vine vorba de transpunerea sufletului într o rețea de bunătate și împlinire. A fi creștin înseamnă să știi să suferi. A suferi înseamnă să ți deschizi ochii. Intorcandu se mereu la Dostoievski, Kafka, Kierkegaard, Sartre si altii, Steinhardt da naștere în jurnalul său lumi absolute, a cunoașterii și a speranței, în care cititorul poate găsi un răspuns pentru multe dintre problemele umane care continuă să îngreuneze si sa dea naștere controverselor. De cele mai multe ori, Steinhardt răspunde acestor controverse cu simplitate și sinceritate, demonstrând ca în fond, lumea e aceeași și nimic nu pare să se schimbe. Posibil să trebuiască să revin la recenzia asta foarte scurtă comparativ cu valoarea cărții pentru ca din diferite unghiuri, Jurnalul Fericirii capătă noi semnificații, deschide noi uși, atinge alte părți ale inimii…
“În creștinism, Domnul e mereu prezent, dar nu împietează în niciun chip asupra absolutei noastre libertăți. Stă la ușă și bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: „Crezi tu că pot?” Nu întreabă dacă solicitantul este vrednic de a primi, ci dacă este liber să creadă. Și de răspuns răspunde tot pe măsura libertății: „Fie ție după credința ta.””
“Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creație, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam șoptindu-i: „Vei fi ca Dumnezeu.” Grăind astfel, Satana nu a mințit pe de-a-ntregul: făptura, timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea: răul. Acesta a contaminat lumea.”
“Încep să presimt că Hristos este prezent în închisoare. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc.”
“Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiți, pe un maidan. Socrate mulțumește zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?” Deosebirea este totală între cele două morți, și tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că este nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreția ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei și, mai ales, nerealistă.”
“Ospățul realizează condiția paradisiacă: el presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăși.”
“lumea este mult prea complexă spre a putea fi cuprinsă intr-o singură sistemarizare, oricât ar fi ea de grandioasă. Nu există nici o doctrina capabila sã dea toate răspunsurile”
“Crestinismul mã pastreaza cu ceva tineresc in mine si neplictisit, nedezamagit, nescârbit, nesupărat. Prezentei veșnic proaspete a lui Hristos ii
datorez sã nu dospesc si fermentez in supărarea pe altii si pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat sã cred in Dumnezeu si în Hristos, cunoscând de altfel ce a spus Unamuno: sã crezi în Dumnezeu inseamna sã doresti caEl sã existe si in plus sã te porti ca si cum ar exista.
Numai crestin fiind mã viziteaza - in pofida oricarei ratiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorita crestinismului nu umblu -
crispat, jignit, pe strazile diurne, nocturne ale orasului - spatiu proustian descompus de timp - si nu ajung sã fiu si eu - cum spune François Mauriac in Destine - unul din acele cadavre pe care le poarta, vii, apa curgatoare a vietii si sã nu mã număr printre cei ce incă n-au inteles - Fapte 20,35 - că mai fericit este a da decât a lua.”
“În creștinism, Domnul e mereu prezent, dar nu împietează în niciun chip asupra absolutei noastre libertăți. Stă la ușă și bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: „Crezi tu că pot?” Nu întreabă dacă solicitantul este vrednic de a primi, ci dacă este liber să creadă. Și de răspuns răspunde tot pe măsura libertății: „Fie ție după credința ta.””
“Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creație, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam șoptindu-i: „Vei fi ca Dumnezeu.” Grăind astfel, Satana nu a mințit pe de-a-ntregul: făptura, timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea: răul. Acesta a contaminat lumea.”
“Încep să presimt că Hristos este prezent în închisoare. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc.”
“Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiți, pe un maidan. Socrate mulțumește zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?” Deosebirea este totală între cele două morți, și tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că este nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreția ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei și, mai ales, nerealistă.”
“Ospățul realizează condiția paradisiacă: el presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăși.”
“lumea este mult prea complexă spre a putea fi cuprinsă intr-o singură sistemarizare, oricât ar fi ea de grandioasă. Nu există nici o doctrina capabila sã dea toate răspunsurile”
“Crestinismul mã pastreaza cu ceva tineresc in mine si neplictisit, nedezamagit, nescârbit, nesupărat. Prezentei veșnic proaspete a lui Hristos ii
datorez sã nu dospesc si fermentez in supărarea pe altii si pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat sã cred in Dumnezeu si în Hristos, cunoscând de altfel ce a spus Unamuno: sã crezi în Dumnezeu inseamna sã doresti caEl sã existe si in plus sã te porti ca si cum ar exista.
Numai crestin fiind mã viziteaza - in pofida oricarei ratiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorita crestinismului nu umblu -
crispat, jignit, pe strazile diurne, nocturne ale orasului - spatiu proustian descompus de timp - si nu ajung sã fiu si eu - cum spune François Mauriac in Destine - unul din acele cadavre pe care le poarta, vii, apa curgatoare a vietii si sã nu mã număr printre cei ce incă n-au inteles - Fapte 20,35 - că mai fericit este a da decât a lua.”
January 30, 2022
probabil cea mai organică, mai vie, mai pulsantă, mai reală lectură dintre toate cele de până acum. orice cuvânt e de prisos. căci știu și simt ce mi-a lăsat în măruntaie. și nu se poate spune. nu că n-ar fi voie. preferabilă și valabilă și, până la urmă, sinceră, în astfel de cazuri, nu poate fi decât tăcerea.
i trust i make myself obscure
i trust i make myself obscure
October 17, 2020
O carte-document care m-a năucit prin enormitatea autorului, dar care are, totuși, și paginile ei mai puțin fericite. Nu am dat 5 stele din cauza unor „ziduri” pe care N.S. le înalță între români și țigani, englezi și francezi, occidentali și indieni, Dumnezeu și Buddha, creștini și restul lumii. Lectură obligatorie.
December 20, 2012
Nicu Steinhardt ed il diario della felicità
Una recensione per ascoltare la voce dello scrittore romeno, di origine ebraica, Nicu Steinhardt (1912-1989). Nicu condivide in pieno le esperienze sociali del suo popolo nel secolo trascorso: avendo partecipato da giovane ai movimenti anticomunisti, è presto incarcerato dal regime comunista romeno per poi essere rilasciato, assieme a molte migliaia di detenuti politici, nei primi anni della dittatura di Ceausescu. L’esperienza della prigione (1969-1964) contribuisce in maniera decisiva alla sua maturazione spirituale: in prigione si converte ad un cristianesimo radicale segnato dall’esperienza forte del perdono. Nel 1980 entra nel monastero di sant’Anna, a Rohia (nel Maramures, la provincia settentrionale della Transilvania) continuando la sua attività di scrittore, traduttore e animatori di circoli letterari e spirituali. Ci ha lasciato un diario, intitolato significativamente Diario della felicità (confiscato nel 1972 dalla polizia secreta romena, la Securitate, fu poi riscritto e completato. Fu pubblicato postumo, in Italia è stato edito il Mulino), in cui alterna i ricordi del periodo di prigionia e della giovinezza a riflessioni spirituali e letterarie. Ascoltiamo alcuni brevi brani di questo diario.
LA PREGHIERA “Allora (Nicu era in prigione ndr) mi sono gettato in un'acqua sconosciuta, senza sapere nuotare e cogli occhi chiusi; o nel forno rovente, credendo solo a metà o per un quarto o di meno, quasi per niente, ma essendo tanto disgraziato da aver avuto fede nel momento in cui la disgrazia stessa ha sostituito la fede. Senza vergogna. Non mi sono vergognato di pregare. Forse anche per questo sono stato ascoltato”.
IL BATTESTIMO “I due preti greco-cattolici assisteranno al (mio ndr) battesimo e io dirò il Credo davanti ai preti cattolici sia come omaggio alla loro fede, sia come testimonianza che intendiamo dare vita all’ecumenismo durante il pontificato di Giovanni XXIII. Tutti e tre mi chiedono di considerarmi battezzato nel nome dell’ecumenismo e di promettere di lottare – se un giorno uscirò di prigione – per la causa dell’ecumenismo, sempre. Lo prometto con tutto il cuore”.
L’AMOR DI PATRIA ROMENO "Ci rendiamo conto, sia io che lui (un compagno di detenzione ndr), che siamo ugualmente innamorati di ciò che ci sembra giusto chiamare il fenomeno romeno, in altre parole, innamorati del popolo romeno, del paesaggio, del cielo, delle abitudini, degli interni delle case, dei campi, dei monti, della cipolla, della grappa, della ospitalità, dell'equilibrio del nostro spazio”. Nicu Steinahrdt pensa infatti che il popolo romeno abbia la missione di stabilire un equilibrio tra lo spirito occidentale, catturato dal denaro e quello orientale, che disprezza la vita.
IL PERDONO “Io credo che se esci dalla prigione ed, in seguito alle sofferenze patite, ti ritrovi con desideri di vendetta e con sentimenti di acredine, sono stati inutili la prigione e le sofferenze. Se, invece, il risultato è un insieme di pace, di comprensione e di ripugnanza per ogni violenza e furbizia, anche le sofferenze e le prigioni sono state utili ed appartengono alle vie misteriose che il Signore ama percorrere. Deve essere cresciuta a dismisura la forza di amare, all'uscita dalla prigione”.
Una recensione per ascoltare la voce dello scrittore romeno, di origine ebraica, Nicu Steinhardt (1912-1989). Nicu condivide in pieno le esperienze sociali del suo popolo nel secolo trascorso: avendo partecipato da giovane ai movimenti anticomunisti, è presto incarcerato dal regime comunista romeno per poi essere rilasciato, assieme a molte migliaia di detenuti politici, nei primi anni della dittatura di Ceausescu. L’esperienza della prigione (1969-1964) contribuisce in maniera decisiva alla sua maturazione spirituale: in prigione si converte ad un cristianesimo radicale segnato dall’esperienza forte del perdono. Nel 1980 entra nel monastero di sant’Anna, a Rohia (nel Maramures, la provincia settentrionale della Transilvania) continuando la sua attività di scrittore, traduttore e animatori di circoli letterari e spirituali. Ci ha lasciato un diario, intitolato significativamente Diario della felicità (confiscato nel 1972 dalla polizia secreta romena, la Securitate, fu poi riscritto e completato. Fu pubblicato postumo, in Italia è stato edito il Mulino), in cui alterna i ricordi del periodo di prigionia e della giovinezza a riflessioni spirituali e letterarie. Ascoltiamo alcuni brevi brani di questo diario.
LA PREGHIERA “Allora (Nicu era in prigione ndr) mi sono gettato in un'acqua sconosciuta, senza sapere nuotare e cogli occhi chiusi; o nel forno rovente, credendo solo a metà o per un quarto o di meno, quasi per niente, ma essendo tanto disgraziato da aver avuto fede nel momento in cui la disgrazia stessa ha sostituito la fede. Senza vergogna. Non mi sono vergognato di pregare. Forse anche per questo sono stato ascoltato”.
IL BATTESTIMO “I due preti greco-cattolici assisteranno al (mio ndr) battesimo e io dirò il Credo davanti ai preti cattolici sia come omaggio alla loro fede, sia come testimonianza che intendiamo dare vita all’ecumenismo durante il pontificato di Giovanni XXIII. Tutti e tre mi chiedono di considerarmi battezzato nel nome dell’ecumenismo e di promettere di lottare – se un giorno uscirò di prigione – per la causa dell’ecumenismo, sempre. Lo prometto con tutto il cuore”.
L’AMOR DI PATRIA ROMENO "Ci rendiamo conto, sia io che lui (un compagno di detenzione ndr), che siamo ugualmente innamorati di ciò che ci sembra giusto chiamare il fenomeno romeno, in altre parole, innamorati del popolo romeno, del paesaggio, del cielo, delle abitudini, degli interni delle case, dei campi, dei monti, della cipolla, della grappa, della ospitalità, dell'equilibrio del nostro spazio”. Nicu Steinahrdt pensa infatti che il popolo romeno abbia la missione di stabilire un equilibrio tra lo spirito occidentale, catturato dal denaro e quello orientale, che disprezza la vita.
IL PERDONO “Io credo che se esci dalla prigione ed, in seguito alle sofferenze patite, ti ritrovi con desideri di vendetta e con sentimenti di acredine, sono stati inutili la prigione e le sofferenze. Se, invece, il risultato è un insieme di pace, di comprensione e di ripugnanza per ogni violenza e furbizia, anche le sofferenze e le prigioni sono state utili ed appartengono alle vie misteriose che il Signore ama percorrere. Deve essere cresciuta a dismisura la forza di amare, all'uscita dalla prigione”.
Displaying 1 - 30 of 117 reviews