„Cei mai mulți copii - din familia noastră, din clasa noastră sau din comunitatea noastră - sunt mai mult sau mai puțin ca niște păpădii care se dezvoltă și cresc oriunde ar fi plantate. Asemenea păpădiilor sunt majoritatea copiilor a căror stare de bine este asigurată de robustețea și forța constituției lor. Apoi sunt ceilalți, care, mai degrabă ca orhideele, pot să se ofilească și să pălească când sunt lipsiți de sprijin și afecțiune, dar care - la fel ca și acestea - pot deveni ființe de o rară frumusețe, complexitate și eleganță, când sunt tratați cu înțelegere și bunătate.
Sunt copiii de a căror prezență blândă și curajoasă avem atâta nevoie în comunitățile și societățile noastre. Ei pot să fie, așa cum afirma terapeutul Salvador Minuchin, „pacientul identificat”, sacrificat pe altarul unei familii disfuncționale și abuzive. Cu alte cuvinte, receptivitatea lor fină îi face să plătească emoțional și fiziologic prețul pentru situația vătămătoare în care se găsesc. Pacienții identificați devin, în contextul unor sisteme familiale încâlcite și dezechilibrate, un fel de „figură hristică” metaforică, aleasă „să moară” pentru familie purtând povara suferinței și durerii ca un mijloc de a asigura supraviețuirea și permanența acestei disfuncții triste, dar compulsive. Dar un copil-orhidee poate fi și o sursă de idei, de gândire creativă și de valoare umană. Pe parcursul a 25 de ani de cercetare, am descoperit că aceeași extraordinară sensibilitate, încorporată biologic, care-i face pe acești copii excesiv de vulnerabili la pericolele și adversitățile vieții, îi face și mai receptivi la darurile și promisiunile ei. În asta constă secretul uluitor și însuflețitor: orhideele nu sunt păpădii defecte, ci o cu totul altă floare, una mai subtilă. Odată cu dificultățile și fragilitatea copiilor-orhidee vin și incredibila forță și compensatoarea frumusețe.
Nu era vorba despre „sau/sau”, ci de „și/și”, căci copiii în chestiune erau înzestrați cu o sensibilitate deosebită față de caracterul și natura ambelor tipuri de medii sociale: atât ale unuia plin de adversități, cât și ale unuia favorabil. Eșuau într-un mediu dificil și prosperau într-unul bun din același remarcabil motiv: erau mai deschiși, mai permeabili, mai sensibili la influențele puternice, și bune, și rele, ale contextului în care trăiau și creșteau. A fost un moment de epifanie după care tânjește și la care speră orice cercetător.
Și nu are întru totul sens ca sănătatea și supraviețuirea noastră să nu fie afectate direct și unilateral nici de prezența unei vulnerabilități interne (cum este smalțul dentar mai subțire), nici de confruntarea cu o amenințare exterioară (cum sunt bacteriile orale)? Nu este eminamente plauzibil ca geneza unei boli să presupună o coincidență nefericită și mult mai puțin frecventă - o sinergie, o interacțiune sau o confluență - între cauze interne și externe care acționează împreună? Indiferent dacă cineva crede în inteligența unui creator divin, în infailibilitatea selecției naturale evoluționiste sau în ambele, e ceva liniștitor de complex - asemenea unui sistem de control și echilibrare - în privința modului în care boala și predispoziția trebuie să-și aibă rădăcinile în același timp în factori de risc, atât interni cât și externi.
Ca urmare a acestei vaste transmiteri de informații timpurii despre mediu, fătul și nou-născutul recurg, în mod inconștient, la adaptări condiționale în favoarea „programării timpurii”. Ideea este că în loc să aștepte să se producă adaptarea la condițiile de viață cu care un copil va trebui să se confrunte în cele din urmă, ajustările biologice la acele condiții încep de foarte devreme și fără conștientizare, imediat ce creierul fătului sau al nou-născutului începe să detecteze provocări adaptative importante. E o formă de precauție, un fel de a juca la sigur, evitând riscurile. Această programare timpurie face să crească probabilitatea supraviețuirii pe termen scurt.
Chiar dacă studii anterioare pe populații umane arătaseră clar că interacțiunile sunt cheia dintre gene și context, știința emergentă a epigeneticii ne-a făcut să înțelegem pentru prima dată cum au loc aceste interacțiuni. Ele apar prin modificări chimice ale genomului în urma experiențelor trăite (familiale, traumatice sau alte influențe mai banale), modificări care controlează când, unde și în ce măsură sunt decodate și exprimate anumite gene. Astfel, identitatea noastră - de orhidee, păpădie sau orice altceva între acestea - reacționează și la mediul în care trăim, și la diferențele genetice care ne limitează devenirea.”