Caragiale: scrisoarea pierdută

by Bogdan-Alexandru Stănescu

Eram încongiurat de poezie proastă prin redacţii şi-n tipografii, curgea cerneala ieftină ca apa Dîmboviţei şi atîta m-a scîrbit excesul acesta de prost-gust şi oh şi ah şi istorie naţională măreaţă, că am început s-o iau la forfecat şi-am descoperit că-i mult mai pe structura sufletului meu s-o parodiez şi s-o iau în derîdere decît să mimez a poetiza.

Nu-i limbă pe lumea asta cu înjurături mai frumoase şi mai pline de fantezie cum e daco-romana, puiule. Şi cum să nu isbucneşti cu Paştele şi anafura, cînd tu îi dai boului să culeagă «Libertăţile publice au fost cîştigate cu preţul...» şi cornuta halitoare de tutun culege «Libaţiile pubice»? Zi matale, căci eşti philologos!

Genres: Romanian Literature, Romania, Biography, Nonfiction

192 pages, Paperback

First published September 1, 2019

About the author

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe cînd era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. Din 2012 este doctor în literatură, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch şi Paul Auster.

Foto: Cosmin Bumbuț

Reviews

[Jovi Ene]

În 1912, în ajunul morții sale, Caragiale scrie o scrisoare gigant lui Paul Zarifopol, în care-și plânge cumva bătrânețile, dar și viața, adună laolaltă fericiri și necazuri, în stilu-i caracteristic. Această scrisoare este adusă la suprafață o sută de ani mai târziu și este fundamentul cărții lui BAS, în care îl redescoperim pe adevăratul Caragiale, mereu pus pe harță (nu-i place aproape deloc pe junimiști, dar nici ei nu stau degeaba, fie că vorbim de Eminescu sau de Maiorescu), mereu întreprinzător și sărac, dornic de ceartă și de o băutură bună, poznaș și pătimaș în dragoste. Și, totuși, indiferent de defectele sale, prin această scrisoare, prin această carte, te reîndrăgostești de vorba lui, de stilul direct și abia aștepți să-l citești încă și încă o dată.

[Gabriela Pistol]

4.5

Cât de convingător sună vocea lui Caragiale - am citit acum o lună o selecție din corespondența lui și nu simt nicio stridență, nicio nepotrivire. Ba chiar personajul de aici are mai multă profunzime, mai multă tristețe, mai mult umanism.

Dacă și în biografie romanțată (ce teamă mi-a fost de experiență!) BAS scrie atât de bine, nu știu în ce ar putea da greș. Și ce idee simplă, dar sclipitoare să construiască totul ca pe o scrisoare pierdută.
Practic, nu-i pot reproșa decât că e prea scurtă, prea grăbită proza asta.

"Caragiale nu e nici spontan, nici genial ca Eminescu, ci e un truditor cu ureche fină. Iar așa ceva n-a fost iubit niciodată pe plaiurile daco-romane, unde ne place imaginea geniului prin care curje esența de muză așa cum picură gospodina esență de vanilie-n cofeturi".

[doar o mostră din multele fragmente cu impact maxim asupra mea].

[Titi Coolda]

O carte perfectă. D.t.p.d.v. Citiți-o.

[Lavinia]

Cît de meta ar fi să-i mai scriu și eu o scrisoare lui BAS? :))

Mi-am dat seama că totuși nu-mi doresc foarte tare să citesc biografii romanțate (deși asta e scurtă și simpatică așa, în ansamblu) și că prefer ori o biografie cinstită ori o ficțiune istorică cu Icsulescu personaj. À la Mantel, așa.

[Ghitescu Florentina]

Mi-a plăcut mult cum BAS a adus din condei povestea. Nu știam multe despre Caragiale. Acum sunt mai bogată.

[Alexandru Gogoașă]

"De ras de plâns, de balega de mânz" .

[Carmen Manole]

"Am înțeles târziu și inutil, că țara asta e menită a fi pe veci în mâna acelora care știu să te privească în ochi și să-ți spună că te iubesc, ca la 5 minute să te înjure cu foc. O țară unde poți spune orice, poți scrie orice și oricum. Țară blestemată și înapoiată, ai cărei oameni se bălăcesc în starea lor ca niște sălbatici in noroaie calde."

[Cornelia Dumitraș]

Mi-a plăcut foarte mult! Extrem de interesantă

[Stela]

În sfărșit o carte care mi-a confirmat întru totul orizontul de așteptare: exact așa îmi imaginez eu vocea lui Caragiale, și exact la asta m-am așteptat de la BAS, care încă o dată declișeizează cu umor și neîntrecută îndemînare locuri literare atît de bătucite că păreau căzute definitiv în desuetudine, ca motivul manuscrisului pierdut de exemplu, sau povestea în ramă.

Ca să nu mai vorbesc de portretele contemporanilor dramaturgului nostru, atît de savuros caricaturizate, încît a trebuit nu o dată să-mi aduc aminte că aia nu-i tocmai vocea lui Caragiale, chiar dacă sună suspect de la fel. Patru dintre ele m-au înveselit nespus, prin entuziasmul cu care monștrii sacri sînt îmbrînciți de pe piedestal, fără ca naratorului să-i pese vreun pic că se rostogolește și el împreună cu ei.

Unul e cine altul decît „Mareșalul Boier Mateiu, Mare Inchizitor și Maestru al Lojei Dunărene de rit sclifosit”, celălalt desigur, Eminescu, surprins în momentele acelea în care „pica din picioare de amor deci creier vax”, apoi „Creangă, țăranul străbătut de geniul pe care doar ei (junimiștii n.m.) îl zăreau”
și în sfîrșit, Maiorescu,

Tit-Liv, regele soare al gîndirii daco-romane, burghezul familist străbătut de elanuri fornicatoare greu de ascuns, cari de la înălțimea tronului unde-l așezaseră alții mai slabi la minte și culți pînă la genunchiul broaștei dicta mersul culturii naționale. (p. 134)

De citit neapărat!

[Adrian Anghel]

O scrisoare scrisă de Caragiale în urmă cu 100 de ani și adresată lui Paul Zarifopol iese acum la suprafață și reprezintă temelia biografiei romanțate a lui Bogdan Stănescu. Cu excepția câtorva note de subsol care nu au fost pe gustul meu, cartea este una care are capacitatea de a te zdruncina pe interior, de a-ți stârni zâmbete sau chiar râsete, iar ăsta este rezultatul unei combinații minunate între stilul lui Caragiale și conservarea acestui stil din partea lui BAS. Până și prin această “scrisoare”, el pune în scenă întreaga sa viață și suntem trecuți prin toate momentele de succes și cumpănă, dar facem astfel cunoștință în mod direct și cu aversiunea sa față de politica românească, intelectualitatea de atunci, dar mai ales pentru simboliști în frunte cu Macedonski. E de citit, asta-i clar.

[Claudiu]

Sunt aproape două sute de pagini dense în care se îmbină talentul literar al lui Bogdan- Alexandru Stănescu, erudiția lui și munca de documentare depusă. Toate impresionante!
Recomand entuziast cartea oricui vrea să-l descopere pe Caragiale dincolo de clișeele îmbâcsite (pe care el însuși le critica asiduu!) și în același timp oricui interesat să înțeleagă în adâncime scrierile sale.

[Laly Todor]

pot spune că, făcând abstracție de autorul cărții, am pus botul. pentru mine, nici nu încape îndoială că nu Caragiale a scris cele deja-citite. sau haide să fiu mai în ton cu cerințele care privesc comentatul cărților și să nu mă las dus de val și de febra post-lectură: Caragiale a dictat, iar Bogdan-Alexandru Stănescu a scris. însă, pentru mine tot Caragiale a scris, prin Bogdan. exact la
fel cum Dumnezeu a dictat și a transmis prin Moise și prin toți ceilalți patriarhi biblici.

o carte care n-are cum să nu-i placă cititorului, mai ales dacă e cât de cât familiarizat cu ceea ce înseamnă sau presupune Caragiale, atât ca om, cât și ca operă.

[Cristina]

Nu o sa imi iasa din cap imaginea lui Eminescu indesat, tuciuriu si vesnic indragostit. Ce fain ar fi fost sa ne fi spus cineva in scoala contextul istoric al operelor pe care trebuia sa le invatam pe dinafara.

[Florin Hălălău]

Am citit prima carte din noua colecție de biografii romanțate ale unor celebri oameni de cultură români, apărută la Polirom. Am început cu Caragiale, pe care îl iubesc din copilărie. Bogdan-Alexandru Stănescu îl iubește cu siguranță și el. Caragiale. Scrisoarea pierdută, cartea publicată anul trecut, este o minunată dovadă. Scrisoarea pe care Caragiale i-ar fi adresat-o lui Paul Zarifopol, dar care nu ar mai fi fost trimisă niciodată, este pretextul perfect pentru BAS să facă o radiografie a vieții scriitorului, punîndu-se atît de bine în pielea lui, că am avut multe momente cînd eram convins că citesc chiar rîndurile lui Caragiale. Multe portrete memorabile, cum sînt cele ale lui Eminescu sau Mateiu Caragiale, multe pagini de un umor spumos și ironie vitriolantă definesc o carte reconfortantă, după a cărei lectură, cititorii de orice vîrstă vor redescoperi actualitatea literaturii lui Caragiale și vor descoperi, dacă nu au făcut-o pînă acum, mîna sigură de prozator a lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

[Bianca Bojneagu]

Comoară, nu carte. Spre finele vieții sale, Caragiale scrie o scrisoare autobiografică care avea să nu ajungă niciodată la destinatar, dar a ajuns la public, în secolul 21. Conținutul ei este savuros pentru orice iubitor de literatură română, și nu numai. Vedem prin lentila dramaturgului copilaria, începuturile carierei sale și, partea mea preferată, aventura cu Veronica Micle și urmările pe care aceasta le lasă în relația sa cu Eminescu;(Este pentru prima dată când avem acces la perspectiva sa în legătura cu tradarea.)
Probabil una dintre cărțile mele preferate din acest an, singurul lucru care mă surprinde este lipsa sa de notorietate!

[Anibalector]

Curat Caragiale! Parol!

[Corina]

Un volum care m-a surprins plăcut și care se citește foarte repede, de altfel, vorbim aici de o "scrisoare pierdută", pe care nu o împăturești înapoi în plic până nu o termini de citit. Găsești acolo sarcasmul și ironia, umorul și ridicolul, dar mai ales tonul tăios și imparțial al lui nea Iancu. Iar lectura asta nu are cum să nu te apropie cât de puțin de sufleorul/redactorul/gazetarul/profesorul/revizorul școlar/tatăl/scriitorul/directorul de teatru și câte și mai câte, Caragiale!

[Sara Shawi]

“Nu-i limba pe lumea asta cu injuraturi mai frumoase si mai pline de fantezie cum e daco-romana, puiule. Si cum sa nu isbucnesti cu Pastele si anafura, cand tu ii dai boului sa culeaga *Libertatile publice au fost castigate cu pretul…* si cornuta halitoare de tutun culege *Libatiile pubice*?”

“Baiete, ii ziceam, amorul se face in pat, nu sub stele, ca-i frig acolo”

“-Domnule Caragiale, regele nu imprumuta; regele da.
-Da, Majestate, dar Caragiale nu ia, el doar imprumuta”

[Sorana]

Umor, furie, zbatere, tristețe, resemnare. Aceasta va rămâne pentru mine vocea lui Caragiale.

[Maria]

Dap merită! Frumos scrisa si cred ca a reusit destul de bine sa surprinda personalitatea lui Caragiale.

[Daria]

“[…] tara asta e menita a fi pe veci in mana acelora care stiu sa te priveasca in ochi si sa-ti spuna ca te iubesc, ca la cinci minute sa te injure cu foc.”

[Socrate]

Chiar dacă totul îmi mergea din rău în mai rău, anul morţii lui Eminescu şi al căsătoriei mele cu Didina a însemnat trecerea unui prag. O iluminare sau un pas înainte în construirea unui Eu mai profund. Atunci am înţeles, Herr Doktor, că, după dispariţia nefericitului meu pretin, am rămas singurul scriitor adevărat într‑o ţară de idioţi. Mi‑a dispărut temerea şi am câştigat în încredere ce am pierdut în situaţiunea materială. M‑am angajat la Contimporanul, cu 500 de lei peşin, dar n‑am rezistat prea mult, căci îmi venea din ce în ce mai greu să‑mi stăpânesc furia şi gura. Apoi, cu ajutorul unui pretin, am predat istoria ca suplinitor la „Sf. Gheorghe“ şi mi‑a plăcut, numai că a trebuit să eliberez postul când s‑a întors cel titular. Atuncea poate am simţit pentru prima oară lipsa studiilor înalte şi‑a patalamalei. Mi‑amintesc un moment din vară, când le vorbeam loazelor de politica externă a lui Mihai Viteazu şi‑i vedeam cu ochii aţintiţi pe geam, la bucuriile de‑afară. Amu, parcă mai ţineam şi eu minte cum e la vârsta aceea, când îţi zburdă sângele prin vine şi numai de Mihai Viteazu nu ai chef, aşa că l‑am ridicat în picioare pe unu mai visător, ca să destind niţel atmosfera: — Popescu Ion I (mai era un Popescu Ion, adică II)! Repetă ce‑am spus adineauri! Ăsta se fâstâceşte, se‑nroşeşte şi e de‑a dreptul penibil, că‑i dăduseră şi tuleiele pe sub nas, aşa că mă gândesc să‑l eliberez din chin: — Popescule, dzic, dacă‑mi spui drept la ce te gândeai, te iert! Îl văz că se luminează tot la chip şi, vorba defunctului meu pretin, „faţa‑i roşie ca mărul“, apoi rosteşte gângav: — Ascultam mierloiul cela din pom, dom profesor! Mă abţin să pufnesc în râs şi mă prefac foc şi pară: — Păi, bine, măi loază, măi cornută! Eu vă port prin hăţişurile politicilor externe ale lui Mihai Viteazu şi tu asculţi mierloiu? Aista, galben la faţă, ca ceara. N‑am văzut în vieaţa mea trecere mai rapidă de la roşu la culoarea cerii. Apoi adaug, cu glas schimbat: — Hai, loazele! Încolonarea şi afară, în grădină, barem să auzim cu toţii mierloiu lui Popescu I. Altădată, când ştiau că le dau lucrare de verificare, loazele au recurs la machiaverlâcuri şi au scris datele pe tablă cu litere greceşti. Mă fac foc şi pară, îi ridic în picioare şi le zic să spună cine e făptaşul, că acela ce va turna îl fac scăpat. Vitele, tăcute ca lacul în noapte. Văzând că nu spune unul pâs, am simţit aşa un fior, că poate mai e vreo şansă pentru naţia asta. Îl aduc pe director, după ce i‑am zis în prealabil că‑i iert, pe motiv de caracter. După ce pleacă ăsta şi închide uşa după el, le zic: — Măi prostovanilor, măi cornutelor, păi, voi pe grec îl păcăliţi cu litere greceşti?

[Ramona Cantaragiu]

Din colecția de biografii romanțate de la Polirom am mai citit până acum Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare de Moni Stănilă, care nu mi-a plăcut la fel de mult ca biografia lui Caragiale. Stilul epistolar adoptat de Stănescu i-a permis să ni-l aducă mult mai aproape pe Caragiale decât proza la persoana a III-a utilizată de Stănilă. Vorba liberă, comentariile răutăcioase la adresa lui Eminescu, criticile aduse autorilor contemporani și sugestiile unei relații cu Cella Delavrancea l-au adus la viață pe Caragiale într-un mod care nu poate decât să îți facă poftă să îi recitești operele. Îmi place extrem de mult inițiativa celor de la Polirom și aștept cu nerăbdare să citesc și biografia lui Steinhardt.

[Păuna Oana]

Una dintre cele mai faine carti citite! Multumesc, mon cher!

[Irina Constantin]

O foaie albă deschisă în Word trebuie să treacă mai întâi prin mine, să pătrundă viscerele conștiinței, să fie aici absorbindu-mi sângele din cuvintele mute scrise însuși cu palorea mea...
Aveam aici un Caragiale destabil care își râde întruna de Eminescu, care îi spune că decât le-ar citi din Kant gagicilor, mai bine ar acționa,pentru că dragostea nu se face sub stelele reci, pentru că e frig... Astfel nu întârzie să-i fure iubita, pe Veronica Micle, în timp ce Eminescu umblă gălbejit ca un Sarman Dionis înecat în alcool și nopți nedormite, cât l-am urât pe Cargiale, voiam sa fac o anti-recenzie la biografia asta romanțată,dar stilul lui Bogdan-Alexandru Stănescu e prea tare, e ironie cât cuprinde, poezia proastă îl năruie pe Caragiale care s-a decis să numai scrie vreodată vreun vers liric, atît de proastă e și gramatica din vremea lui, toți publică la gazetă, dar nimeni nu stăpânește penița, dar și microbii care bântuie pretutindeni, ipohodric din fire, Caragiale nu s-a sfiit să o tot înlocuiască pe frumoasa lui soție Didina care este elogiată întreaga carte.
Nu am înțeles niciodată cum ipohondria și vizita la femei ușoare pot merge mână în mână la Caragiale, dar probabil asta este un contrast nedeslușit. Scrisoarea pierdută e doar un pretext pentru ironiile lui Cargiale, pentru faptul de ai blama pe romantici, de a le pregice declinul, cele cîteva lacrimi stoarse la înmormîntare lui Eminescu mă va face să continui cartea.
Caragiale este mereu năpstuit de foaia albă, de lipsa de inspirație, de tusea lui nesfârșită care se declanșează mereu dimineața, care niște zori sterili meniți de a-i face felul, Caragiale recunoaște ca nu-i atât de genial ca Eminescu: ”cum altul nu va fi, acest Schopenhauer al nostru care a apus după dealuri ca luna dimineața...„ dar măcar foaia asta albă să o umple cu ceva, să-i dea viață, să o miște din loc, nu se produce nimic,nu va scrie niciodata Epigonii ca marele Eminescu pe care l-a plâns încet într-o zi cu ploaie torențială de iunie jumătate, abia acum începe să regrete postura lui Eminescu, silueta care se profila pe cerul rece al nopții ca ca un Luceafăr, poemul scris de Eminescu după eșecul amoros cu Veronica, după trădarea pe care au ticluit-o ambii, acum regretă și moartea lui Ion Creangă.
Mutat la Berlin cu familia sa în 1912, Caragiale nu încetează să-și ascundă indignarea față de poporul român, care l-au omorât pe Eminescu pentru că nici nu-l meritau, l-au abdicat pe Cuza, o țară unde poți spune orice, unde poți face orice fără nici pic de moralitate, și-au ascuțit valorile morale considerând-ul pe Eminescu nebun, distrugând orice punte spre Occident, o țară de nepricepuți pentru care normele ortografice și de sintaxă le-ar fi trebuie să le vină precum un ștreang la gât, să-i țină acolo strâns atârnați până îi decapitează, uitați-vă la ruși, ei niciodată nu și-au renegat geniile, au organizat funeralii de stat pentru epilepticul Dostoievski, pentru senilul de Tolstoi.
Această nepăsare cronică ar trebui să ne vină ca o mănușă, să ne sufoce până la ultima suflare, suntem un popor al nimănui, lăsat în derivă, ce păcat, dragă Lică, că tusea mă inundă și numai pot să scriu acestă scrisoare de adio, este 9 iunie 1912 și m-am închis în camera de lucru, știu că microbii mei ( Caragiale își numea copiii sau progeniturile, microbi), cei doi vor bate la ușă până se vor potoli, dar ce păcat, nu voi mai apuca zorii, dimineața mea e moartă ca și chipul lui Eminescu pe care aș vrea să-l văd din nou cum plânge într-o cârciumă sărăcăcioasă...

[Marin]

Cartea aceasta seamănă cu o cronica a unui meci de fotbal făcută de cineva care nu a văzut meciul si are doar o idee vaga a rezultatului.
„Scrisoarea” e scrisa de un Caragiale fără har, acru, pentru care toți cei cu care intra in contact sunt ori prosti ori nulități, inclusiv Creanga si Eminescu:
„Creangă, țăranul străbătut de geniul pe cari doar ei îl zăreau.
Din partea mea, mi se părea insuportabil, cu șiretenia lui moldovenească și cu glumele fără perdea pe cari le făcea indiferent dacă în audiență se aflau dame sau nu.”
Tit Liv pare ușor scârbit, Eminescu, cum am spus, pică din picioare de amor, deci creier vax”.
Tit Liv e pseudonimul pe care il folosește in cele mai multe cazuri in care il menționează pe Maiorescu. Deși in aceasta „scrisoare” Maiorescu e vilificat in valuri repetate, in realitate Maiorescu l-a susținut pe Caragiale in perioade importante si exista scrisori trimise de Caragiale de la Berlin din care rezulta ca ii era recunoscător.
In afara de vagi referiri la O noapte furtunoasa si Năpasta, opera maestrului nu este amintita, doar antipatiile, problemele materiale si afacerile amoroase, inclusiv un sordid triunghi cu Eminescu si Veronica Micle.
Discursul curge greu, repetitiv si așa zisa scrisoare autobiografica e înghesuita intre o lunga introducere romanțata si un final dubios, in care, deși autorul da foc scrisorii originale, aceasta e totuși publicata. Sa fie o minune, un xerox făcut in prealabil sau o memorie excepționala a autorului acestei cărți?

[Ana]

E vocea lui Caragiale, e parfumul epocii, e putin din viata de redactie de sfarsit de secol XIX inceput de secol XX, Bucuresti, mahala, carciumi, scandal. E o carte usurica, de vodevil ca viata personajului, e foarte placuta - genul acela de lectura pe care am savurat-o in curte cu o cafea buna cu mierlele in plin concert. Am prins si cateva elemente din buografia lui Caragiale pe care nu le interiorizasem anterior. Si astept sa primesc si sa citesc memoriile Cellei Delavrancea - de-asta cred ca aceasta biografie inchipuita a lui Caragiale e o carte foarte buna, pentru ca a reusit sa imi deschida fereastra catre o alta carte buna. Si mai cred ca e minunata pentru adolescentii care abia descopera opera lui Caragiale - exista mari sanse sa il indrageasca si automat sa digere si teatrul sau momentele mult mai bine.

[Iosiv Basarab]

interesting and quite funny story written as an alleged letter of a great Romanian writer to a friend of his.. of course, the most important events and works of the writer's life are mentioned, and so are some anecdotes and rumours, however, the most important fact is, in my opinion, that the book's author found the right tone and the book feels as it had been written by Caragiale himself

[Mesia Loriana]

"tu-i cristelnița mamii ei"

[Diana Lupu]

Rounded up.