What do you think?
Rate this book


320 pages, Paperback
First published January 1, 1979
…in Berlin in 1943: that look of cynicism is but the fruit of suffering, he is sick with hatred, hatred not only for the Nazis but for everyone and everything, for the Germans as a whole and in particular the remnants of their old high society, apathetically attending their Götterdämmerung: equally, however, he hates the British for their hypocrisy and short-sightedness, the French for their reverie of lost glory, the Italians for their greed and vanity, and most of all the Americans for their devious self-righteousness – did all these imbeciles not see that their glorious war was not for or against a man called Hitler, or a nation, or an ideology, or a political system, but against themselves? Couldn’t they admit that this was a class war they were bound to lose, that would destroy the very things they pretended to fight for: ideals, holy traditions, values handed down from generation to generation; couldn’t they understand that every bomb that gutted a house – here, there, on this side or that side of a front line (a front line that in reality ran through the social structure of each of their countries) – that every one of those bombs simply opened the cellars and set the rats free, the profiteers, the greedy, the uncivilized, the illiterates, the oppressed and offended who wanted their share of the cake no matter how…
Apart from the distraught behavior of the people themselves, the most striking change in the natural order of the cities during the weeks after a devastating raid was undoubtedly the sudden and alarming increase in the parasitical creatures thriving on the unburied bodies. The conspicuous sparsity of observations and comments on this phenomenon can be explained as the tacit imposition of a taboo, very understandable if one remembers that the Germans, who had proposed to cleanse and sanitize all Europe, now had to contend with a rising fear that they themselves were the rat people.
Și ar repeta, probabil surâzând, ceea ce mi-a șuierat atunci printre dinți: „întotdeauna ai dreptate când vorbești. Dar cum ai ieșit din cameră, nu mai e nimic adevărat!” Întocmai: ca atunci când lași o carte din mână. Ca atunci când cade cortina la teatru.
...iubirea mea pentru frumoasa evreică pe al cărei chip vedeam toată patima scăldată în soare a Andaluziei (unde, drept mulțumire pentru contribuția spiritului iudaic la civilizația apuseană, prin grandioasa sinteză de Occident și Orient pe care o realiza, fuseseră aprinse rugurile), iubirea mea pentru chipul auriu, radios de fericire al frumoasei suferinde, luminat de un zâmbet saturat parcă de seninătatea misterioasă a morții la fel ca cel al „Frumoasei necunoscute din Sena”, a fost distrusă, erodată, sfărâmată de felul în care se îmbrăca, de cum ținea degetul în sus când mânca înghețată, de respectabilitatea pretențios pompoasă cu care se comporta cu clienții, sau își încorseta splendoarea sânilor și a șoldurilor într-o carapace de cauciuc, lucru care îi făcea să arate ca niște ghiulele compacte de tun, pentru a părea „o doamnă”, sau își coafa frumosul păr negru, transformându-l într-un glorios produs de cofetărie când ieșea cu mine în oraș...
Mai existau, firește, și evrei, care erau comuniști și deci tratați pe bună dreptate ca atare, adică drept spioni ruși și agenți provocatori. Noroc, însă, cu câțiva tineri români și cu conducătorul lor, un anume domn Cuza – un nume nobil și bun, însușit fără drept de acest domn – care, din când în când, îi luau la bătaie pe evrei pentru a-i împiedica să depășească niște limite și pentru a stăvili propaganda și provocările comuniste. Din punctul meu de vedere lumea era deci în ordine, iar ceea ce se întâmpla aici, sau în așa-zisul Reich, nu mă interesa câtuși de puțin.
Uneori îmi dădea târcoale ispita de a face ceva monstruos, de a-i denunța pe evreii care se întâlneau în taină acum în casa Minkăi, de a-i distruge pe toți.
Dar poate că a fost mai monstruos că nu am făcut-o, că nu am făcut absolut nimic, nici împotriva lor, nici pentru ei; că am acceptat ceea ce se întâmpla ca pe o fatalitate.
Eram încântat. Vedeam, simțeam, miroseam Orientul Apropiat. O dimensiune a lumii care până atunci ținea de basm devenise realitate palpabilă – filtrată, e adevărat, printr-un gunoi al modernității în care tot ce era îndoielnic în civilizația noastră tehnocratică ieșea la iveală, se degrada, se strica și totuși clocotea de viață, de culoare, de aventuri.
Am început să înțeleg orașul la fel ca pe o limbă străină. Vechile lui construcții modeste îmi vorbeau și îmi povesteau despre boieri, fanarioți, pașale, călugări și haiduci cu plete lungi, coborâți din munți. Fusesem crescut în Austria. Cu toate că aparțineam mai degrabă acestui spațiu românesc decât unui altuia, multe îmi rămăseseră străine. Acum mi se oferea cheia arabescului românesc pe care îl regăseam și în propria mea structură.
Acesta era adevărul de dincolo de visurile mele de patruzeci de ani”, voia să-i spună bătrânei mătuși de nouăzeci și patru de ani: „Vous comprenez, ma chère, era totul de o banalitate copleșitoare. Sigur, ceea ce era plin de culoare odinioară dispăruse: știi de ce se industrializează forțat o țară pastorală, o țară agrară bogată? Nu pentru a produce bunuri de consum, ci pentru a crea un proletariat. România, bogata mea țară din trecut, a devenit o țară de proletari cu conștiință de clasă; imaginea și-a modificat prin urmare niște nuanțe. Dar e neschimbată țara în care m-am născut, în care am trăit, pe care am iubit-o, la care am visat timp de patruzeci de ani – neschimbată în esență vreau să spun și, de aceea, pentru mine, de o banalitate covârșitoare. Oh, mulțumește-i lui Dumnezeu că nu ai revăzut St. Petersburgul...