What do you think?
Rate this book
Deborah
Cu romanul Deborah, Cătălin Mihuleac își continuă un proiect literar care are în centru recuperarea memoriei evreilor din România. Cartea comprimă câteva intervale esențiale din istoria României – între 1918 și 2018 –, concentrate în jurul poveștilor de viață ale unor evrei din Bucovina, unul dintre fire urmărind chiar viața lui Deborah, născută la Câmpulung și deportată împreună cu membrii familiei într-un sat ucrainean de peste Nistru. Prigoana evreilor e văzută prin ochii lui Deborah, în scene foarte puternice, ca și episoadele care surprind deportările în Transnistria, într-un tablou de epocă ce reunește personaje memorabile.
224 pages, Paperback
First published October 1, 2019
3 people are currently reading
94 people want to read
About the author
Cătălin Mihuleac
17 books34 followersCatalin Mihuleac a absolvit Facultatea de Biologie-Geografie-Geologie si Facultatea de Stiinte Economice din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza“, Iasi. Dupa absolvirea primei facultati, a profesat in domeniul geologiei timp de sase ani.
Din 1991 lucreaza ca redactor si colaborator in presa scrisa si audiovizuala.
Catalin Mihuleac a publicat articole satirice in numeroase reviste din tara, printre care: Romania literara, Ziarul de Duminica, Orizont, Timpul, Convorbiri literare, Monitorul, Opinia studenteasca, Dacia Literara, Luceafarul, Cronica etc.
A debutat editorial in anul 1995, cu povestirea „Universitatea Matilda“ in revista Timpul. Este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi.
A publicat volumele:
Garsoniera memoriala confort trei (proza scurta, Masina de scris, 1996)
Disparitia orasului Iasi (roman, Institutul European, 1998)
Titlu neprecizat (povestiri, Polirom, 1999)
Bar de stepa (proza scurta, Timpul, 2001)
Noapte buna, timpitule! (proza scurta, Cronica, 2003)
Patru piese de tranzitie (teatru, EditPrinceps, 2003)
Ratarea unui setter (proza scurta, Polirom, 2004).
Din 1991 lucreaza ca redactor si colaborator in presa scrisa si audiovizuala.
Catalin Mihuleac a publicat articole satirice in numeroase reviste din tara, printre care: Romania literara, Ziarul de Duminica, Orizont, Timpul, Convorbiri literare, Monitorul, Opinia studenteasca, Dacia Literara, Luceafarul, Cronica etc.
A debutat editorial in anul 1995, cu povestirea „Universitatea Matilda“ in revista Timpul. Este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi.
A publicat volumele:
Garsoniera memoriala confort trei (proza scurta, Masina de scris, 1996)
Disparitia orasului Iasi (roman, Institutul European, 1998)
Titlu neprecizat (povestiri, Polirom, 1999)
Bar de stepa (proza scurta, Timpul, 2001)
Noapte buna, timpitule! (proza scurta, Cronica, 2003)
Patru piese de tranzitie (teatru, EditPrinceps, 2003)
Ratarea unui setter (proza scurta, Polirom, 2004).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 19 of 19 reviews
December 30, 2020
O carte foarte bine scrisă. Am avut câteva zile în care nu puteam să o las din mână, apoi îmi dădeam puțin timp să absorb ceea ce am citit.
Deborah, chiar dacă este un personaj fictiv, nu ar fi putut să fie mai adevărată, mai vie și mai hotărâtă.
Deborah, chiar dacă este un personaj fictiv, nu ar fi putut să fie mai adevărată, mai vie și mai hotărâtă.
January 14, 2020
Cătălin Mihuleac – Deborah
istorie tragică în registru sarcastic
Am văzut cu câteva zile în urmă filmul ‘Jojo Rabbit’ realizat de regizorul născut în Nouă Zeelandă, Taila Waititi Cohen. Este vorba despre o poveste de maturizare forțată și accelerată a unui copil crescut în Germania Reich-ului, îndoctrinat în școlile naziste, al cărui prieten imaginar nu este altul decât … Adolf Hitler. Trezirea la realitate a eroului este declanșată de întâlnirea cu o fată evreică adăpostită de mama sa în casă lor în ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial. Filmul a redeschis o controversă care se aprinde de fiecare dată când Holocaustul și tragediile celui de-al doilea război mondial sunt abordate în registre diferite de cel al cercetării istorice sau al evocărilor sobre. O astfel de discuție ar putea fi purtată și în jurul romanului ‘Deborah’ al lui Cătălin Mihuleac, recent apărut în colecția ‘scriitori români contemporani’ a editurii Humanitas, cu o frumoasă coperta desenată de Angela Rotaru. Este a treia carte dintr-un ciclu fără pretenții de continuitate cu excepția tematicii, în care scriitorul ieșean se ocupă de relațiile dintre români și evrei în România interbelică și de tragediile Holocaustului petrecute (și) pe teritoriile aflate sub administrație românească în timpul celui de-al doilea război mondial. Neobișnuită în cazul acestei cărți este combinația de genuri literare – o saga istorică întinzându-se pe parcursul a aproape un secol, combinând satira și parodia cu literatura erotică fără perdea, aproape de pragul pornografiei.
În literatură română este vorba despre o premieră, nicicând Holocaustul sau al doilea război mondial nu au fost abordate într-un asemenea amestec de genuri și stiluri. Desigur, punând la o parte tematica, premizele există în istoria literaturii române și sunt bine fundamentate. Satira politică, de moravuri și de caractere are o ilustră tradiție, creată de Caragiale și continuată de Urmuz, Ionesco, Arghezi și până la Ion Băieșu sau Dan Lungu. Erotica în literatură română pleacă de la Creangă, se continuă în prozele interbelice ale lui Gib Mihăescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade pentru a ajunge în contemporaneitate să fie prezentă mai mult sau mai puțin dominant în cărțile lui Nicrolae Breban, Dan Alexe sau Cristina Nemerovschi. Combinația acestora într-un roman atât de încărcat cu teme explozive nu cred însă că a fost încercată. ‘Deborah’ îmi întărește opinia că astfel de abordări neconvenționale pot funcționa cu efect literar și impact emoțional in rândul cititorilor.
1926 este anul declanșării conflictului din ‘Deborah’. Cartea are trei personaje principale, care aparțin celor două lumi, două universuri paralele care sălășuiesc în România acelor ani. Pe de-o parte populația evreiască, bine reprezentată în satele și târgurile Bucovinei unde se petrece o mare parte din acțiune, compusă din meșteșugari, medici, farmaciști, rabini, comercianți sau intelectuali, populație care abia își câștigase drepturile politice, pentru prima dată în istoria României, odată cu adoptarea Constituției din 1923. De cealaltă parte o secțiune a populației românești orbită de propaganda naționalistă amplificată după momentul 1918, generată de o minoritate extremistă a intelectualității, care continuă o ‘tradiție’ de antisemitism rău-pornită odată cu apariția primilor evrei în țările românești cu secole în urmă. Cele două universuri par să existe în paralel, și prima parte a cărții chiar este construită din fire de acțiune paralele, care se întâlnesc doar ocazional, și asta în momente de conflict. Abia spre mijlocul narațiunii firele se întâlnesc în locul devenit simbol al răului în istoria României și mi ales a evreilor săi – Transnistria. În 1926 însă, fetița evreică cu părul roșcat, pe nume Deborah (de ce oare ‘h’ final? nu se obișnuia la evreii moldoveni) abia se năștea în familia din Câmpulung Moldovenesc a tinichigiului Max Mătăsaru. În celălalt univers, tot în 1926, Aurel Leon, fiu de țăran din Cucuteni, ieșit dintr-o familie cu 12 băieți, intră la liceul unde era profesor de istorie Emilian Diaconescu, un dascăl îmbătat de licorile naționalismului, care nu scapă nicio ocazie de a-și batjocori și discrimina elevii evrei. Un incident petrecut la examenele de bacaulareat din Cernăuți avea să-l aducă în centrul atenției naționaliștilor extremiști și să-i propulseze cariera politică și universitară, devenind în scurt timp expert in problemele Transnistriei.
Leon și Deborah se maturizează în paralel. Leon începe prin furtișaguri din buzunarele colegilor evrei, și continuă prin a asimila otrava antisemită a profesorului Diaconescu, dar și a dobândi o fascinație până la asimilare față de lumea evreiască. Va deveni agent informator sub acoperire în toate regimurile politice care s-au succedat în România din anii ’30 până în anii ’90. Va fi considerat creștin și evreu, îi va servi și-i va trăda pe toți. Deborah în schimb își trăiește copilăria și începutul adolescenței în epoca interbelică, oarecum ferită de conflictele din jur.
‘Până de curând, nu simțise ponoasele de a fi evreică. Se sărutase la ceaiuri, și cu evrei, și cu creștini, sărutul având aceeași etapizare și același gust. Întăritura pe care o simțise la dans în pantalonii creștinilor era soră cu aia iudaică, iar băltuța ei instantanee din chiloți era la fel ca a Zenaidei, prietena ei creștină.
Și atunci? Doar sărbătorile difereau între religii, dar și pe ele buna vecinătate le nivela. Ce mi-e Paștele, ce mi-e Pesahul? Curtea lor era o mică Europă unită, adăpostind lipoveni, ucrainieni și-un cizmar neamț, Herr Kurt Gross. Mica Europa umblă la aceeași toaletă și se ștergea cu aceleași ziare: și cu jidănitul Adevărul, și cu neaoșul Neamul Românesc.’ (pag. 93)
Transnistria va fi școala ei de maturizare – o maturizare rapidă și violentă. Transnistria unde, pentru Deborah …
‘Sexul nu mai era joacă romantică, sport pentru otelirea trupului sau calmant pentru nervi. Sexul însemna supraviețuire. O mișcare nechibzuită din bazin putea atrage culminarea pripită și moartea pasiunii. Iar moartea pasiunii ar fi însemnat și moartea ei.’ (pag. 171)
Capitolul dedicat perioadei 1942-1944 și Transnistriei este un amestec de satiră crudă și de violență cum nu îmi amintesc să fi citit în altă parte. Studiile istorice și memoriile supraviețuitorilor includ multe statistici sau detalii cutremurătoare, dar aici se adaugă forța prozei de ficțiune și personajele bine construite pentru confruntarea cu acest moment de fractură a istoriei. Fără a abandona farsa și sarcasmul, Cătălin Mihuleac ne atrage în vârtejul de cruzime și suferință al situațiilor cu care se confruntă eroii cărții.
‘Copiii dormeau, vegheați de adulții și bătrânii neatinși de frecvențele somnului. Ca într-un film de groază, unde compatibilitatea dintre regizor și spectator se decidea în primul minut de vizionare, în deportare supraviețuirea se decidea în primul kilometru străbătut cu trenul și-n prima noapte petrecută în șoproane. Doar dacă treceai de acești stâlpi de marcaj, puteai emite speranțe.’ (pag. 138)
‘Era cruzimea supremă. Îți răposau sora, bunicii, părinții, celelalte rude și prietenii. Urmai tu, pentru a-i lăsa și pe alții să moară puțin din moartea ta.
Dacă la Belzec, Auschwitz sau Mauthausen execuția se făcea mai brutal dar mai sincer, în Transnistria era de o rară ipocrizie. Nu se numea “condamnare la moarte”, ci “strămutarea populației evreiești”. Nu se foloseau gloanțe, că erau scumpe. Treaba de jos o făceau gândacii foamei, păduchii tifosului și alți preludiatori ai molimelor.
Mai remarcase că-n spațiul vrăjmaș dintre Nistru și Bug nu se murea simplu. Unii crăpau, alții o mierleau, dădeau colțul ori se duceau dracului … Însă cei mai mulți se prăpădeau, ca și când Transnistria ar fi fost un lighean uriaș, iar ei niște pastile care-și dizolvau amară efervescență până la ultima particulă.’ (pag. 190)
Dacă Deborah va ieși din experiența Transnistriei maturizată și conștientă de puterea frumuseții și iscusința în ale sexului, Aurel Leon, trimis ‘sub acoperire’ între evreii deportați, se va apropia de aceștia jucându-și în mod oportunist cărțile între cele două tabere.
‘ … a intrat în Transnistria creștin și a ieșit evreu, fiind ajutat de autoritățile române, care i-au încredințat misiuni secrete și au uitat apoi complet de el. Iar dacă valoarea umană a creștinului Leon n-a sărit vreodată de genunchiul broaștei, calitatea lui de fiu al lui Israel a fost deseori apreciată.’ (pag. 191)
Capitolele următoare descriind destinele eroilor în perioada comunimului și cea de după 1989 par oarecum mai reduse în dramatism. Roata istoriei se întorsese, și este rândul lui Emilian Diaconescu să-și piardă statutul social și să sufere, la bătrânețe, gustul amar al închisorilor comuniste. Sfârșitul secolului aproprie sfârșitul vieții celor doi bărbați, și o reabilitare de prestigii despre a cărei justificare este lăsat cititorul să judece. Leon și Diaconescu au parte de presă bună după 1990, naționalismul revine la modă, este drept cu componenta antisemită atenuată sau camuflată cu grijă. Un conflict final, alegoric și fantastic între cei doi, mentor și ucenic, aliați și denuntatori unul celuilalt, reprezintă un deliciu pe care îl rezervă autorul cititorilor răbdători, și nu voi dezvălui mai mult pentru a nu strica surpriza. Deborah își va urma propria ascensiune, profesională și politică, devenind o protejată a sistemului, nu înainte însă de a furniza servicii speciale dictatorului Gheorghiu-Dej. Portretele sarcastice ale celor doi cruzi dictatori ai istoriei românești a secolului 20 (Antonescu și Dej) reprezintă de altfel un alt punct forte al cărții.
Nu este ușoară abordarea subiectului relațiilor dintre români și minoritatea evreiască în decursul secolului 20, incluzând perioada de oroare a Holocaustului. Cătălin Mihuleac abordează cu aplomb subiectul pe care îl numește undeva în carte ‘uns cu holeră și ciumă românească, timp de cinci decenii cât cinci secole.’ Rezultatul este curajos și original, dar trebuie privit în context. Este vorba despre ficțiune inspirată din realitatea istorică și nu despre un studiu științific. Adevăruri ascunse sub preșurile propagandei și ale falselor istorii oficiale, în speranța că praful uitării definitive se va așterne pe ele, se cer spuse răspicat, și uneori exagerat. Mihuleac dă uneori senzația că exagerează abordând maniheist unele conflicte, sau plasându-și personajele în categorii stereotipe. Dar adevărurile se cer spuse, și includerea lor într-o ficțiune captivantă cum este această carte reprezintă o virtute mai degrabă decât un defect:
‘Avea dreptate Leon când le lua apărarea evreilor în fața istoricului Diaconescu. În România, generau afaceri într-un chip atât de natural, încât, pe nesimțite, ei înșiși au devenit afacere pentru alții. Ridicau fabrici și înființau bănci, doar pentru ca, într-o zi, să le fie confiscate. Iar când se ivea o nouă ocazie, le mai ridicau și le mai înființau odată.’ (pag. 108)
Două aspecte totuși mi-au lipsit din carte. Nu este menționat deloc, nici măcar în treacăt, pogromul de la Iași. Cătălin Mihuleac s-a ocupat pe larg de acest eveniment în romanul ‘America de după pogrom’ care deschide ciclul, dar totuși, pare ciudată omisia totală aici, mai ales că două dintre personajele principale ale cărții – Diaconescu și Leon – se aflau în Iași în preajma izbucnirii războiului. Lipsește de asemenea cu desăvârșire orice referire la emigrația evreiască spre Israel, care a fost masivă în perioada comunistă, când peste 90% din populația care a supraviețuit Transnistriei și Holocaustului a luat drumul spre patria evreiască renăscută. În fapt, și Deborah și doctorul Nelu Marcovici aparțin unei minorități reduse din minoritate, care a preferat să rămână în România reușind să-și construiască niște cariere profesionale bazate pe nu puține compromisuri. Nu pare plauzibil ca gândurile emigrării să-i fi ocolit. În multe cazuri, citind proză contemporană, am senzația că autorii ar fi putut să renunțe cu ușurință la câteva zeci de pagini de balast. În cazul romanului ‘Deborah’ am avut exact senzația inversă, câteva zeci de pagini în plus, mai ales în capitolele dinspre finalul cărții ar fi dat ocazia abordării unor aspecte uitate sau menționate in grabă și a unei caracterizări mai profunde a evoluției personajelor.
Capitolul final și Epilogul lărgesc perspectiva și introduc un al patrulea personaj cheie, povestitorul, alter ego al autorului, angajat ca ‘gigolo de conversație’ în ultimul an de viață al Deborei, executor al unui testament moral, și receptor al poveștilor niciodată rostite, povești îngropate în sertarele coșmarurilor, așa cum s-a întâmplat și în realitate cu mulți dintre supraviețuitorii Holocaustului. Satira și sarcasmul care nu lipsesc aproape din nicio pagină a cărții sunt aici amplificate de o dimensiune fantastică, poate o indicație a direcțiilor viitoare de evoluție ale prozatorului Cătălin Mihuleac. Fantasticul și adevărul istoric, coșmarul și grotescul merg umăr la umăr în această nouă și deosebită carte a unuia dintre cei mai talentați scriitori români de astăzi.
istorie tragică în registru sarcastic
Am văzut cu câteva zile în urmă filmul ‘Jojo Rabbit’ realizat de regizorul născut în Nouă Zeelandă, Taila Waititi Cohen. Este vorba despre o poveste de maturizare forțată și accelerată a unui copil crescut în Germania Reich-ului, îndoctrinat în școlile naziste, al cărui prieten imaginar nu este altul decât … Adolf Hitler. Trezirea la realitate a eroului este declanșată de întâlnirea cu o fată evreică adăpostită de mama sa în casă lor în ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial. Filmul a redeschis o controversă care se aprinde de fiecare dată când Holocaustul și tragediile celui de-al doilea război mondial sunt abordate în registre diferite de cel al cercetării istorice sau al evocărilor sobre. O astfel de discuție ar putea fi purtată și în jurul romanului ‘Deborah’ al lui Cătălin Mihuleac, recent apărut în colecția ‘scriitori români contemporani’ a editurii Humanitas, cu o frumoasă coperta desenată de Angela Rotaru. Este a treia carte dintr-un ciclu fără pretenții de continuitate cu excepția tematicii, în care scriitorul ieșean se ocupă de relațiile dintre români și evrei în România interbelică și de tragediile Holocaustului petrecute (și) pe teritoriile aflate sub administrație românească în timpul celui de-al doilea război mondial. Neobișnuită în cazul acestei cărți este combinația de genuri literare – o saga istorică întinzându-se pe parcursul a aproape un secol, combinând satira și parodia cu literatura erotică fără perdea, aproape de pragul pornografiei.
În literatură română este vorba despre o premieră, nicicând Holocaustul sau al doilea război mondial nu au fost abordate într-un asemenea amestec de genuri și stiluri. Desigur, punând la o parte tematica, premizele există în istoria literaturii române și sunt bine fundamentate. Satira politică, de moravuri și de caractere are o ilustră tradiție, creată de Caragiale și continuată de Urmuz, Ionesco, Arghezi și până la Ion Băieșu sau Dan Lungu. Erotica în literatură română pleacă de la Creangă, se continuă în prozele interbelice ale lui Gib Mihăescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade pentru a ajunge în contemporaneitate să fie prezentă mai mult sau mai puțin dominant în cărțile lui Nicrolae Breban, Dan Alexe sau Cristina Nemerovschi. Combinația acestora într-un roman atât de încărcat cu teme explozive nu cred însă că a fost încercată. ‘Deborah’ îmi întărește opinia că astfel de abordări neconvenționale pot funcționa cu efect literar și impact emoțional in rândul cititorilor.
1926 este anul declanșării conflictului din ‘Deborah’. Cartea are trei personaje principale, care aparțin celor două lumi, două universuri paralele care sălășuiesc în România acelor ani. Pe de-o parte populația evreiască, bine reprezentată în satele și târgurile Bucovinei unde se petrece o mare parte din acțiune, compusă din meșteșugari, medici, farmaciști, rabini, comercianți sau intelectuali, populație care abia își câștigase drepturile politice, pentru prima dată în istoria României, odată cu adoptarea Constituției din 1923. De cealaltă parte o secțiune a populației românești orbită de propaganda naționalistă amplificată după momentul 1918, generată de o minoritate extremistă a intelectualității, care continuă o ‘tradiție’ de antisemitism rău-pornită odată cu apariția primilor evrei în țările românești cu secole în urmă. Cele două universuri par să existe în paralel, și prima parte a cărții chiar este construită din fire de acțiune paralele, care se întâlnesc doar ocazional, și asta în momente de conflict. Abia spre mijlocul narațiunii firele se întâlnesc în locul devenit simbol al răului în istoria României și mi ales a evreilor săi – Transnistria. În 1926 însă, fetița evreică cu părul roșcat, pe nume Deborah (de ce oare ‘h’ final? nu se obișnuia la evreii moldoveni) abia se năștea în familia din Câmpulung Moldovenesc a tinichigiului Max Mătăsaru. În celălalt univers, tot în 1926, Aurel Leon, fiu de țăran din Cucuteni, ieșit dintr-o familie cu 12 băieți, intră la liceul unde era profesor de istorie Emilian Diaconescu, un dascăl îmbătat de licorile naționalismului, care nu scapă nicio ocazie de a-și batjocori și discrimina elevii evrei. Un incident petrecut la examenele de bacaulareat din Cernăuți avea să-l aducă în centrul atenției naționaliștilor extremiști și să-i propulseze cariera politică și universitară, devenind în scurt timp expert in problemele Transnistriei.
Leon și Deborah se maturizează în paralel. Leon începe prin furtișaguri din buzunarele colegilor evrei, și continuă prin a asimila otrava antisemită a profesorului Diaconescu, dar și a dobândi o fascinație până la asimilare față de lumea evreiască. Va deveni agent informator sub acoperire în toate regimurile politice care s-au succedat în România din anii ’30 până în anii ’90. Va fi considerat creștin și evreu, îi va servi și-i va trăda pe toți. Deborah în schimb își trăiește copilăria și începutul adolescenței în epoca interbelică, oarecum ferită de conflictele din jur.
‘Până de curând, nu simțise ponoasele de a fi evreică. Se sărutase la ceaiuri, și cu evrei, și cu creștini, sărutul având aceeași etapizare și același gust. Întăritura pe care o simțise la dans în pantalonii creștinilor era soră cu aia iudaică, iar băltuța ei instantanee din chiloți era la fel ca a Zenaidei, prietena ei creștină.
Și atunci? Doar sărbătorile difereau între religii, dar și pe ele buna vecinătate le nivela. Ce mi-e Paștele, ce mi-e Pesahul? Curtea lor era o mică Europă unită, adăpostind lipoveni, ucrainieni și-un cizmar neamț, Herr Kurt Gross. Mica Europa umblă la aceeași toaletă și se ștergea cu aceleași ziare: și cu jidănitul Adevărul, și cu neaoșul Neamul Românesc.’ (pag. 93)
Transnistria va fi școala ei de maturizare – o maturizare rapidă și violentă. Transnistria unde, pentru Deborah …
‘Sexul nu mai era joacă romantică, sport pentru otelirea trupului sau calmant pentru nervi. Sexul însemna supraviețuire. O mișcare nechibzuită din bazin putea atrage culminarea pripită și moartea pasiunii. Iar moartea pasiunii ar fi însemnat și moartea ei.’ (pag. 171)
Capitolul dedicat perioadei 1942-1944 și Transnistriei este un amestec de satiră crudă și de violență cum nu îmi amintesc să fi citit în altă parte. Studiile istorice și memoriile supraviețuitorilor includ multe statistici sau detalii cutremurătoare, dar aici se adaugă forța prozei de ficțiune și personajele bine construite pentru confruntarea cu acest moment de fractură a istoriei. Fără a abandona farsa și sarcasmul, Cătălin Mihuleac ne atrage în vârtejul de cruzime și suferință al situațiilor cu care se confruntă eroii cărții.
‘Copiii dormeau, vegheați de adulții și bătrânii neatinși de frecvențele somnului. Ca într-un film de groază, unde compatibilitatea dintre regizor și spectator se decidea în primul minut de vizionare, în deportare supraviețuirea se decidea în primul kilometru străbătut cu trenul și-n prima noapte petrecută în șoproane. Doar dacă treceai de acești stâlpi de marcaj, puteai emite speranțe.’ (pag. 138)
‘Era cruzimea supremă. Îți răposau sora, bunicii, părinții, celelalte rude și prietenii. Urmai tu, pentru a-i lăsa și pe alții să moară puțin din moartea ta.
Dacă la Belzec, Auschwitz sau Mauthausen execuția se făcea mai brutal dar mai sincer, în Transnistria era de o rară ipocrizie. Nu se numea “condamnare la moarte”, ci “strămutarea populației evreiești”. Nu se foloseau gloanțe, că erau scumpe. Treaba de jos o făceau gândacii foamei, păduchii tifosului și alți preludiatori ai molimelor.
Mai remarcase că-n spațiul vrăjmaș dintre Nistru și Bug nu se murea simplu. Unii crăpau, alții o mierleau, dădeau colțul ori se duceau dracului … Însă cei mai mulți se prăpădeau, ca și când Transnistria ar fi fost un lighean uriaș, iar ei niște pastile care-și dizolvau amară efervescență până la ultima particulă.’ (pag. 190)
Dacă Deborah va ieși din experiența Transnistriei maturizată și conștientă de puterea frumuseții și iscusința în ale sexului, Aurel Leon, trimis ‘sub acoperire’ între evreii deportați, se va apropia de aceștia jucându-și în mod oportunist cărțile între cele două tabere.
‘ … a intrat în Transnistria creștin și a ieșit evreu, fiind ajutat de autoritățile române, care i-au încredințat misiuni secrete și au uitat apoi complet de el. Iar dacă valoarea umană a creștinului Leon n-a sărit vreodată de genunchiul broaștei, calitatea lui de fiu al lui Israel a fost deseori apreciată.’ (pag. 191)
Capitolele următoare descriind destinele eroilor în perioada comunimului și cea de după 1989 par oarecum mai reduse în dramatism. Roata istoriei se întorsese, și este rândul lui Emilian Diaconescu să-și piardă statutul social și să sufere, la bătrânețe, gustul amar al închisorilor comuniste. Sfârșitul secolului aproprie sfârșitul vieții celor doi bărbați, și o reabilitare de prestigii despre a cărei justificare este lăsat cititorul să judece. Leon și Diaconescu au parte de presă bună după 1990, naționalismul revine la modă, este drept cu componenta antisemită atenuată sau camuflată cu grijă. Un conflict final, alegoric și fantastic între cei doi, mentor și ucenic, aliați și denuntatori unul celuilalt, reprezintă un deliciu pe care îl rezervă autorul cititorilor răbdători, și nu voi dezvălui mai mult pentru a nu strica surpriza. Deborah își va urma propria ascensiune, profesională și politică, devenind o protejată a sistemului, nu înainte însă de a furniza servicii speciale dictatorului Gheorghiu-Dej. Portretele sarcastice ale celor doi cruzi dictatori ai istoriei românești a secolului 20 (Antonescu și Dej) reprezintă de altfel un alt punct forte al cărții.
Nu este ușoară abordarea subiectului relațiilor dintre români și minoritatea evreiască în decursul secolului 20, incluzând perioada de oroare a Holocaustului. Cătălin Mihuleac abordează cu aplomb subiectul pe care îl numește undeva în carte ‘uns cu holeră și ciumă românească, timp de cinci decenii cât cinci secole.’ Rezultatul este curajos și original, dar trebuie privit în context. Este vorba despre ficțiune inspirată din realitatea istorică și nu despre un studiu științific. Adevăruri ascunse sub preșurile propagandei și ale falselor istorii oficiale, în speranța că praful uitării definitive se va așterne pe ele, se cer spuse răspicat, și uneori exagerat. Mihuleac dă uneori senzația că exagerează abordând maniheist unele conflicte, sau plasându-și personajele în categorii stereotipe. Dar adevărurile se cer spuse, și includerea lor într-o ficțiune captivantă cum este această carte reprezintă o virtute mai degrabă decât un defect:
‘Avea dreptate Leon când le lua apărarea evreilor în fața istoricului Diaconescu. În România, generau afaceri într-un chip atât de natural, încât, pe nesimțite, ei înșiși au devenit afacere pentru alții. Ridicau fabrici și înființau bănci, doar pentru ca, într-o zi, să le fie confiscate. Iar când se ivea o nouă ocazie, le mai ridicau și le mai înființau odată.’ (pag. 108)
Două aspecte totuși mi-au lipsit din carte. Nu este menționat deloc, nici măcar în treacăt, pogromul de la Iași. Cătălin Mihuleac s-a ocupat pe larg de acest eveniment în romanul ‘America de după pogrom’ care deschide ciclul, dar totuși, pare ciudată omisia totală aici, mai ales că două dintre personajele principale ale cărții – Diaconescu și Leon – se aflau în Iași în preajma izbucnirii războiului. Lipsește de asemenea cu desăvârșire orice referire la emigrația evreiască spre Israel, care a fost masivă în perioada comunistă, când peste 90% din populația care a supraviețuit Transnistriei și Holocaustului a luat drumul spre patria evreiască renăscută. În fapt, și Deborah și doctorul Nelu Marcovici aparțin unei minorități reduse din minoritate, care a preferat să rămână în România reușind să-și construiască niște cariere profesionale bazate pe nu puține compromisuri. Nu pare plauzibil ca gândurile emigrării să-i fi ocolit. În multe cazuri, citind proză contemporană, am senzația că autorii ar fi putut să renunțe cu ușurință la câteva zeci de pagini de balast. În cazul romanului ‘Deborah’ am avut exact senzația inversă, câteva zeci de pagini în plus, mai ales în capitolele dinspre finalul cărții ar fi dat ocazia abordării unor aspecte uitate sau menționate in grabă și a unei caracterizări mai profunde a evoluției personajelor.
Capitolul final și Epilogul lărgesc perspectiva și introduc un al patrulea personaj cheie, povestitorul, alter ego al autorului, angajat ca ‘gigolo de conversație’ în ultimul an de viață al Deborei, executor al unui testament moral, și receptor al poveștilor niciodată rostite, povești îngropate în sertarele coșmarurilor, așa cum s-a întâmplat și în realitate cu mulți dintre supraviețuitorii Holocaustului. Satira și sarcasmul care nu lipsesc aproape din nicio pagină a cărții sunt aici amplificate de o dimensiune fantastică, poate o indicație a direcțiilor viitoare de evoluție ale prozatorului Cătălin Mihuleac. Fantasticul și adevărul istoric, coșmarul și grotescul merg umăr la umăr în această nouă și deosebită carte a unuia dintre cei mai talentați scriitori români de astăzi.
February 3, 2020
« Catalin Mihuleac a reusit sa contureze unul dintre cele mai interesante personaje feminine din literatura contemporana . »
« Deborah este un raspuns pe care i-l poti da oricui iti spune: Zi-mi un roman pe care sa nu-l mai pot lasa din mana, scris de un autor din Romania! »
https://www.postmodern.ro/articol/rec...
« Deborah este un raspuns pe care i-l poti da oricui iti spune: Zi-mi un roman pe care sa nu-l mai pot lasa din mana, scris de un autor din Romania! »
https://www.postmodern.ro/articol/rec...
December 22, 2022
Poate m-a impresionat un pic mai mult America de peste pogrom, sau poate între timp m-am mai învățat cu scriitura lui Cătălin Mihuleac, dar nu e mai puțin adevărat că și Deborah a reușit să mă farmece, cu același stil dezinhibat, cu personajele caragialești (mai ales memorabilul Leon, canalia perfectă), cu rîsu-plînsul care însoțește povestea suferințelor evreiești de astă dată în Cernăuți și Transnistria (zic rîsu-plînsu pentru că autorul interzice magistral orice înclinație spre melodramă, pentru că nu ești mai puțin victimă dacă nu ești sfînt) și nu în ultimul rînd cu portretul duios ridicol al poporului român, care-și îneacă mereu, cu entuziasm, idealurile, în proza cotidiană:
După doar trei ediții, Sărbătoarea Sfintei Paraschiva s-a transformat în Festivalul woodstock al Creștinismului Ortodox, cu kisseri de icoane și moaște epuizînd stocuri de salivă, agheazmă, vin fiert, hamsii, muzică religioasă alături de lumeasca ei surată, hip-hop.
January 9, 2020
"Deborah" e o carte care odată ce ai inceput să o citești te prinde si iti vine să o citesti pe nerăsuflate dar e atit de bogată in profunzime, in sensuri si simboluri incât iți vine mereu in timp, sa te reintorci la ea. Stilul viguros si direct, vioi si vibrant vine si in mod natural din talentul innăscut al autorului dar e si voit, lucrat migălos, are o lejeritate intentionată, care isi dorește să contrabalanseze gravitatea subiectului tratat. Cine nu intelege asta, nu va iubi niciodată cartile lui Mihuleac. Temele grave, sensibile le putem atinge in mod suportabil, si in literatură, ca si in viată, doar mascate sub tușe pudice de ironie si autoironie de calitate, fină si sub un ton adesea persiflator, dar nu oricine are acest talent. Mihuleac il are, acest mare talent si a avut curajul, s.a incumetat, să atingă un astfel de subiect si de aceea cartile lui miscă, tulbură, căci pot trezi in sufletul cititorului fibre ascunse si dureroase de simțire. Cine nu intelege acest joc necesar, această pendulare de la râs la plâns, de la lejer la serios care face suportabilă viața nu va intelege mare lucru din cărțile lui Mihuleac. Si cu superficialitate le va putea oricând trata, datorită tușelor de erotism care apar uneori in cărțile lui, drept pornografie vulgară si ieftină.
October 10, 2020
Cartea este despre deportările evreilor spre lagărele din Transnistria, dar nu vă speriați. Nu e manual de istorie, ci o lucrare artistică (documentată temeinic) cu o carismă greu de egalat. Umorul negru o să-l regăsiți chiar și în gropile comune. Vă veți zgudui de râs, dar și de rușine. Veți vibra între culpabilitate și încântare. Veți ofta de oroare, dar și de plăcere. Veți ofta de zeci de ori. Poate chiar pe aceeași pagină.
Este o lucrare suberbă, scrisă într-o română delicioasă, mustoasă, zemoasă) cu vorbe de duh și umor de cea mai bună calitate.
Mai multe despre carte puteți citi aici https://blogdevineri.wordpress.com/20...
June 20, 2023
Mi se întâmplă destul de rar să dau peste o carte unde, pe parcursul lecturii, să încep să intru în panică la ideea că, la un moment dat, se va termina. Dar când survine câte-o surpriză de genul acesta, o iau încet-încet, o porționez ca pe-o prăjitură și am grijă să-mi ajungă cât mi mult timp posibil. Și acum, la câteva săptămâni după ce-am terminat romanul lui Cătălin Mihuleac, Deborah, încă mai ciugulesc din firimituri. Un alt efect a fost impulsul (deocamdată înfrânat) de a căuta detalii „reale” despre Deborah Mătăsaru: da, viermișorul ăla care ți se insinuează în creier făcându-te să te întrebi dacă personajul a existat „de-adevăratelea” sau nu. Mă refer, evident, la „viața reală”. Bineînțeles că întrebare în sine este o prostie, de vreme ce există în roman înseamnă că pur și simplu există – în perspectiva mea, nu văd o mare necesitate a unei bariere între real și ficțional. Prin urmare, trăiesc încă sub impresia faptului că am cunoscut-o pe „bolnava incurabilă de Holocaust” care „era prea egoistă să-și împartă patul de suferință cu un alt bolnav de Holocaust” (Cătălin Mihuleac. Deborah, Editura Humanitas, 2019, p. 232).
Abordarea tematicii Holocaustului de către Cătălin Mihuleac este una neconvențională (mă rog, trec peste acele voci care susțin că ar fi chiar ireverențioasă sau chiar pornografică – senzația mea e că, probabil, au citit alt roman, altfel nu-mi explic...). Eram pregătită sufletește (fiind avertizată) să înfrunt așa ceva, doar că n-am avut ocazia: probabil problema de bază aici e faptul că personajele sunt vii, trăiesc, acționează, dau din mâini și din picioare și de aici și ideea de „umor de proastă calitate” și de „pornografie”. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc – problema e cu totul alta: în loc să fie niște mortăciuni împăiate ficțional (așa cum se pre că s-ar cuveni, după mintea unora), uite că sunt cât se poate de autentice. Și aspectul ăsta, mai ales într-un tablou general despre cum era privit Holocaustul în România cu doar câțiva ani în urmă, e cam enervant, nu-i așa? Cred că nici măcar nu e necesară o analiză literară savantă ca să-ți dai seama că „umorul” este de fapt satiră și parodie, ambele utilizate pentru a sublinia grotescul și absurdul situațiilor în care s-au regăsit evreii în timpul Holocaustului. Și cum România e fix țara aia „tristă, dar plină de humor” (cum zicea Bacovia – și știa el bine ce zicea) cred că, în cazul de față, distanța dintre parodie și ficțiune realistă e foarte subțire. Despre „pornografie” nici nu știu dacă ar mai trebui să vorbesc – probabil că nu, dat fiind că n-am găsit-o pe nicăieri în roman. Pentru senzații tari, aș putea să vă recomand un compendiu de anatomie de unde veți afla, fără umbră de îndoială, că bărbații și femeile – fie ei trecuți prin Holocaust, fie victime sau călăi sau ambele, concomitent – sunt și ei, ca noi toți, dotați cu anumite organe esențiale. Dar să trecem peste... Dacă era vorba cumva de erotismul difuz din roman (de o delicatețe extraordinară) sau de animalitatea anumitor personaje (aspect ce contribuie la portretizarea lor realistă), vă rog să mă anunțați și pe mine.
Nu mă apuc să vă povestesc romanul, urăsc spoilerele – dar, de data aceasta, mi-aș permite să recomand alte două cărți care să vă pregătească pentru romanul lui Cătălin Mihuleac (valabil și pentru America de peste pogrom – despre care mă țin tare și nu aduc vorba aici, am de gând să revin într-o altă postare): The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944 de Radu Ioanid, Ivan R. Dee, Chicago, 2000 și The Quality of Witness: A Romanian Diary 1937-1944 de Emil Dorian, Selected and edited by Marguerite Dorian, translated by Mara Soceanu Vamos, introduction by Michael Stanislawski, The Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 1982. Prima a apărut și la Polirom, în română, în 2019; jurnalul lui Dorian, din ce îmi amintesc, a apărut la Hasefer, în 1996, cu titlul Jurnal din vremuri de prigoană. V-am dat traducerile în engleză din simplul motiv că eu așa le am și, prin urmare, așa le-am citit.
Ok, să revenim la Deborah.
Narațiunea fragmentată temporal (Anii 1918-1926: Unii scriu istorie, alții o învață; Anii 1927-1941: Gară? Duminică? Bagaj? Transnistria?; Anii 1942-1944: Globalizarea prin ciorap; Anii 1945-1964: Ponoasele și foloasele insomniilor; Anii 1965-2018: Gigolo de conversație) oferă perspective diverse asupra biografiei personajelor, fragmentele temporale completându-se și întrețesându-se între ele, fără a cădea în capcana unui roman istoric. Liniaritatea este una aparentă, în esență având două lumi paralele (cea evreiască și cea românească) și trei personaje centrale (Deborah, Aurelian Leon și profesorul Emilian Diaconescu) care translatează din una în alta, firele epice curgând în paralel, fără a se întâlni însă întotdeauna. Ceea ce, mai mult decât acțiunea în sine, m-a dus cu gândul la Mosaic Man al lui Ronald Sukenick – în fine, lăsând deoparte alcătuirea structurii în sine, am observat și aici provocarea (adresată cititorului) de a construi și reconstrui sensul narațiunii într-un mod de-a dreptul interactiv. Și, la fel ca în romanul lui Sukenick, avem de-a face aici cu o combinație neobișnuită de mecanisme literare. Cartea se întinde pe parcursul unui secol și abordează o varietate de teme, cum ar fi relațiile dintre români și evrei în România interbelică și tragediile Holocaustului. În plus, cum am mai zis, romanul îmbină satira și parodia (nu, nu umorul) cu elemente de literatură erotică (nu de roman pornografic). Dacă într-un roman precum Mosaic Man avem tehnica montajului cinematografic (mânuită de vreo zece ori mai măiestrit decât la Dos Passos, apropo), scopul fiind acela de a amplifica impactul emoțional și de dinamiza perspectiva asupra evenimentelor prezentate (legate și ele, pe de o parte de Holocaust, pe de altă parte de tema abuzului sexual), în romanul lui Mihuleac „mozaicarea” se face prin limbaj și prin imagistica de impact prin care se recreează ceea ce am putea numi „atmosfera interbelică”, „belică” și „postbelică” românească: „Dacă sala ar fi fost supusă unui interviu fulger, nimeni nu și-ar mai fi amintit scopul inițial al adunării – lansarea cărții Românii din Transnistria. Multe exemplare – cu sau fără autograf – zăceau stivuite ca țiglele, îmbibate cu vin și grăsime de friptură ori sarmale; altele mai ghinioniste luaseră contact cu podeaua și implicit cu cizmele invitaților.
Tot pe la ora patru, s-a întâmplat ceva la care nici Ăl de Sus nu se aștepta: de undeva, a răzbătut un huruit care-a zgâlțâit atmosfera, a stins lumina și a izbit farfurii de pahare. Descheiat la prohab, Alexianu a luat poziție de drepţi, în timp ce un colonel pupăcios își căuta pistoletul în platoul cu friptură de miel. Ce se întâmpla? Îi ataca un convoi de tancuri, sau era vorba de un raid aerian?
Repede s-au dumirit că zgomotul nu venea de afară, ci chiar de acolo, din sala de festivități. Mai precis, din stiva de cărți, unde personajele cărții lansate – Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ori Alexandru Sturza – sforăiau de răzuiau varul de pe pereți. Era clar că amestecul de țuică, vin și patriotism – scurs pe paginile care le consemnau glorioasele fapte – îi îmbibase până la comă alcoolică. Dormeau cu gura căscată, mânjiți de toate alea, cu spadele înfipte în cârnați și cu aurul coroanelor în sos”. (Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 155).
Trecând la tema principală abordate în roman, Holocaustul și efectele sale devastatoare asupra evreilor din România, interesant nu mi se pare nu doar subiectul în sine, neabordat până acum, din ce știu eu, de vreun alt scriitor român contemporan, ci și modul în care Mihuleac utilizează metaistoria pentru a investiga „narațiunea oficială” și reconstruiește evenimentele istorice prin intermediul unor personaje precum Deborah, Aurelian Leon sau Diaconescu, aducând, implicit, în discuție responsabilitatea individuală și colectivă, dar și modul în care istoria poate fi supusă distorsionărilor și manipulării. În acest context, căutarea identității și apartenenţei (detectabilă la toate cele trei personaje menționate) este urmărită, într-un context traumatic, disecată și analizată pentru a se vedea cum aceasta poate influența formarea și definirea identităţii individuale și colective. Lupta interioară nu se dă doar în cazul lui Deborah care se confruntă destul de des cu întrebări complexe privind identitatea sa evreiască și conexiunea cu rădăcinile și tradițiile sale („Deborah – o femeie pentru muzeofili, pentru bibliofili, străină de maculatura amoroasă care tâmpește lumea” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 6], ci și în cazul lui Aurelian Leon (care, născut într-un „univers paralel” al anului 1926, la fel ca și personajul feminin, experimentează, de-a lungul istoriei sale personale, o adevărată „ambiguitate rasială”). Putem vorbi de așa ceva chiar și al lui Emilian Diaconescu: „Aici fusese marea lui eroare: pe fiecare jidan îl crezuse ultimul din viața sa. Se vedea însă că neamul acesta era un rezervor nesecat, care jidovea din nou planeta. O jidovea, dar un al doilea Hitler și un al doilea Antonescu nu se vor mai naște cu una, cu două. A fost luat de-acasă cu o Volga, neagră ca toate nopțile anului 1952. Moscovici a fost cel care i-a apăsat șapca de portar, la intrarea în automobil. Cât sadism, să-l aresteze un jidan, pe care-l mai și chema Moscovici! Toate sforile se găseau la discreția jidanilor moscoviți, futu-i America mă-sii de Moscova!” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 206]).
Am încercat să găsesc un teren comun pe care să pot construi o comparație cu ceva din literatura română. E adevărat, au existat tentative de paralelism în varii recenzii ba cu I.L. Caragiale (pentru construcția personajului Aurelian Leon – nu neg că ar fi posibil, însă mie mi se pare de altă factură), cu Urmuz și chiar cu Ion Băieșu. Pe partea cea mai monetizată, cea a erotismului, mi-au trecut pe lângă ureche nume precum Nicolae Breban sau Dan Alexe. Mă rog, mi-au trecut pe lângă ureche se pare și mi-au ieșit pe cealaltă. Cu un pic de efort se putea face și o trimitere la Punguța cu doi bani, de ce nu? La un brainstorming rapid am tras două cărți (pe lângă cea de-a treia, pe care am și discutat-o un pic, mai sus, Mosaic Man al lui Sukenick): The Nazi and the Barber a lui Edgar Hilsenrath și, paradoxal, Tyll al lui Daniel Kehlmann. Doar așa, ca să punctez, de poftă: legătura cu romanul lui Hilsenrath e, evident, de tematică (Holocaustul), plus explorarea magistrală a complexităţii și ambiguității umane în contextul respectivului regim. Ambele narațiuni intră adânc în zone întunecate ale umanității, punând în discuție conceptul de vină și pe cel de responsabilitate personală. Legătura pe care o fac cu Tyll, în schimb, e la un nivel meta: explorarea trecutului istoric și disecarea miturilor culturale (da, intră aici și stereotipul – cu precizarea că nici la Kehlmann, nici la Mihuleac nu e vorba de vreun defect de scriitură ci, evident, de o disecție a stereotipului în general). Că în unul e vorba de cel de-al Doilea Război Mondial și în celălalt de R��zboiul de Treizeci de Ani cred că e absolut irelevant, cel puțin în ceea ce mă privește – în esență este vorba de exploatarea magistrală a unor aspecte mitice și simbolice ale istoriei, cu scopul de a aduce în discuție teme universale despre rezistență, identitate și umanitate.
Patru romane pe care le iubesc, pe care le-aș reciti oricând, de oricâte ori îmi cad în mână – asta ca să nu mai vorbesc de faptul că, în sfârșit (!) pot să spun asta despre un roman al unui scriitor român. Roman care poate sta pe același raft cu celelalte, intrând (fără niciun fel de rezerve, în opinia mea) în marea familie a literaturii universale contemporane.
Mai multe, despre mine și plăcerile mele, puteți afla aici: https://www.cristinadeutsch.ro/blog
Abordarea tematicii Holocaustului de către Cătălin Mihuleac este una neconvențională (mă rog, trec peste acele voci care susțin că ar fi chiar ireverențioasă sau chiar pornografică – senzația mea e că, probabil, au citit alt roman, altfel nu-mi explic...). Eram pregătită sufletește (fiind avertizată) să înfrunt așa ceva, doar că n-am avut ocazia: probabil problema de bază aici e faptul că personajele sunt vii, trăiesc, acționează, dau din mâini și din picioare și de aici și ideea de „umor de proastă calitate” și de „pornografie”. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc – problema e cu totul alta: în loc să fie niște mortăciuni împăiate ficțional (așa cum se pre că s-ar cuveni, după mintea unora), uite că sunt cât se poate de autentice. Și aspectul ăsta, mai ales într-un tablou general despre cum era privit Holocaustul în România cu doar câțiva ani în urmă, e cam enervant, nu-i așa? Cred că nici măcar nu e necesară o analiză literară savantă ca să-ți dai seama că „umorul” este de fapt satiră și parodie, ambele utilizate pentru a sublinia grotescul și absurdul situațiilor în care s-au regăsit evreii în timpul Holocaustului. Și cum România e fix țara aia „tristă, dar plină de humor” (cum zicea Bacovia – și știa el bine ce zicea) cred că, în cazul de față, distanța dintre parodie și ficțiune realistă e foarte subțire. Despre „pornografie” nici nu știu dacă ar mai trebui să vorbesc – probabil că nu, dat fiind că n-am găsit-o pe nicăieri în roman. Pentru senzații tari, aș putea să vă recomand un compendiu de anatomie de unde veți afla, fără umbră de îndoială, că bărbații și femeile – fie ei trecuți prin Holocaust, fie victime sau călăi sau ambele, concomitent – sunt și ei, ca noi toți, dotați cu anumite organe esențiale. Dar să trecem peste... Dacă era vorba cumva de erotismul difuz din roman (de o delicatețe extraordinară) sau de animalitatea anumitor personaje (aspect ce contribuie la portretizarea lor realistă), vă rog să mă anunțați și pe mine.
Nu mă apuc să vă povestesc romanul, urăsc spoilerele – dar, de data aceasta, mi-aș permite să recomand alte două cărți care să vă pregătească pentru romanul lui Cătălin Mihuleac (valabil și pentru America de peste pogrom – despre care mă țin tare și nu aduc vorba aici, am de gând să revin într-o altă postare): The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944 de Radu Ioanid, Ivan R. Dee, Chicago, 2000 și The Quality of Witness: A Romanian Diary 1937-1944 de Emil Dorian, Selected and edited by Marguerite Dorian, translated by Mara Soceanu Vamos, introduction by Michael Stanislawski, The Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 1982. Prima a apărut și la Polirom, în română, în 2019; jurnalul lui Dorian, din ce îmi amintesc, a apărut la Hasefer, în 1996, cu titlul Jurnal din vremuri de prigoană. V-am dat traducerile în engleză din simplul motiv că eu așa le am și, prin urmare, așa le-am citit.
Ok, să revenim la Deborah.
Narațiunea fragmentată temporal (Anii 1918-1926: Unii scriu istorie, alții o învață; Anii 1927-1941: Gară? Duminică? Bagaj? Transnistria?; Anii 1942-1944: Globalizarea prin ciorap; Anii 1945-1964: Ponoasele și foloasele insomniilor; Anii 1965-2018: Gigolo de conversație) oferă perspective diverse asupra biografiei personajelor, fragmentele temporale completându-se și întrețesându-se între ele, fără a cădea în capcana unui roman istoric. Liniaritatea este una aparentă, în esență având două lumi paralele (cea evreiască și cea românească) și trei personaje centrale (Deborah, Aurelian Leon și profesorul Emilian Diaconescu) care translatează din una în alta, firele epice curgând în paralel, fără a se întâlni însă întotdeauna. Ceea ce, mai mult decât acțiunea în sine, m-a dus cu gândul la Mosaic Man al lui Ronald Sukenick – în fine, lăsând deoparte alcătuirea structurii în sine, am observat și aici provocarea (adresată cititorului) de a construi și reconstrui sensul narațiunii într-un mod de-a dreptul interactiv. Și, la fel ca în romanul lui Sukenick, avem de-a face aici cu o combinație neobișnuită de mecanisme literare. Cartea se întinde pe parcursul unui secol și abordează o varietate de teme, cum ar fi relațiile dintre români și evrei în România interbelică și tragediile Holocaustului. În plus, cum am mai zis, romanul îmbină satira și parodia (nu, nu umorul) cu elemente de literatură erotică (nu de roman pornografic). Dacă într-un roman precum Mosaic Man avem tehnica montajului cinematografic (mânuită de vreo zece ori mai măiestrit decât la Dos Passos, apropo), scopul fiind acela de a amplifica impactul emoțional și de dinamiza perspectiva asupra evenimentelor prezentate (legate și ele, pe de o parte de Holocaust, pe de altă parte de tema abuzului sexual), în romanul lui Mihuleac „mozaicarea” se face prin limbaj și prin imagistica de impact prin care se recreează ceea ce am putea numi „atmosfera interbelică”, „belică” și „postbelică” românească: „Dacă sala ar fi fost supusă unui interviu fulger, nimeni nu și-ar mai fi amintit scopul inițial al adunării – lansarea cărții Românii din Transnistria. Multe exemplare – cu sau fără autograf – zăceau stivuite ca țiglele, îmbibate cu vin și grăsime de friptură ori sarmale; altele mai ghinioniste luaseră contact cu podeaua și implicit cu cizmele invitaților.
Tot pe la ora patru, s-a întâmplat ceva la care nici Ăl de Sus nu se aștepta: de undeva, a răzbătut un huruit care-a zgâlțâit atmosfera, a stins lumina și a izbit farfurii de pahare. Descheiat la prohab, Alexianu a luat poziție de drepţi, în timp ce un colonel pupăcios își căuta pistoletul în platoul cu friptură de miel. Ce se întâmpla? Îi ataca un convoi de tancuri, sau era vorba de un raid aerian?
Repede s-au dumirit că zgomotul nu venea de afară, ci chiar de acolo, din sala de festivități. Mai precis, din stiva de cărți, unde personajele cărții lansate – Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ori Alexandru Sturza – sforăiau de răzuiau varul de pe pereți. Era clar că amestecul de țuică, vin și patriotism – scurs pe paginile care le consemnau glorioasele fapte – îi îmbibase până la comă alcoolică. Dormeau cu gura căscată, mânjiți de toate alea, cu spadele înfipte în cârnați și cu aurul coroanelor în sos”. (Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 155).
Trecând la tema principală abordate în roman, Holocaustul și efectele sale devastatoare asupra evreilor din România, interesant nu mi se pare nu doar subiectul în sine, neabordat până acum, din ce știu eu, de vreun alt scriitor român contemporan, ci și modul în care Mihuleac utilizează metaistoria pentru a investiga „narațiunea oficială” și reconstruiește evenimentele istorice prin intermediul unor personaje precum Deborah, Aurelian Leon sau Diaconescu, aducând, implicit, în discuție responsabilitatea individuală și colectivă, dar și modul în care istoria poate fi supusă distorsionărilor și manipulării. În acest context, căutarea identității și apartenenţei (detectabilă la toate cele trei personaje menționate) este urmărită, într-un context traumatic, disecată și analizată pentru a se vedea cum aceasta poate influența formarea și definirea identităţii individuale și colective. Lupta interioară nu se dă doar în cazul lui Deborah care se confruntă destul de des cu întrebări complexe privind identitatea sa evreiască și conexiunea cu rădăcinile și tradițiile sale („Deborah – o femeie pentru muzeofili, pentru bibliofili, străină de maculatura amoroasă care tâmpește lumea” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 6], ci și în cazul lui Aurelian Leon (care, născut într-un „univers paralel” al anului 1926, la fel ca și personajul feminin, experimentează, de-a lungul istoriei sale personale, o adevărată „ambiguitate rasială”). Putem vorbi de așa ceva chiar și al lui Emilian Diaconescu: „Aici fusese marea lui eroare: pe fiecare jidan îl crezuse ultimul din viața sa. Se vedea însă că neamul acesta era un rezervor nesecat, care jidovea din nou planeta. O jidovea, dar un al doilea Hitler și un al doilea Antonescu nu se vor mai naște cu una, cu două. A fost luat de-acasă cu o Volga, neagră ca toate nopțile anului 1952. Moscovici a fost cel care i-a apăsat șapca de portar, la intrarea în automobil. Cât sadism, să-l aresteze un jidan, pe care-l mai și chema Moscovici! Toate sforile se găseau la discreția jidanilor moscoviți, futu-i America mă-sii de Moscova!” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 206]).
Am încercat să găsesc un teren comun pe care să pot construi o comparație cu ceva din literatura română. E adevărat, au existat tentative de paralelism în varii recenzii ba cu I.L. Caragiale (pentru construcția personajului Aurelian Leon – nu neg că ar fi posibil, însă mie mi se pare de altă factură), cu Urmuz și chiar cu Ion Băieșu. Pe partea cea mai monetizată, cea a erotismului, mi-au trecut pe lângă ureche nume precum Nicolae Breban sau Dan Alexe. Mă rog, mi-au trecut pe lângă ureche se pare și mi-au ieșit pe cealaltă. Cu un pic de efort se putea face și o trimitere la Punguța cu doi bani, de ce nu? La un brainstorming rapid am tras două cărți (pe lângă cea de-a treia, pe care am și discutat-o un pic, mai sus, Mosaic Man al lui Sukenick): The Nazi and the Barber a lui Edgar Hilsenrath și, paradoxal, Tyll al lui Daniel Kehlmann. Doar așa, ca să punctez, de poftă: legătura cu romanul lui Hilsenrath e, evident, de tematică (Holocaustul), plus explorarea magistrală a complexităţii și ambiguității umane în contextul respectivului regim. Ambele narațiuni intră adânc în zone întunecate ale umanității, punând în discuție conceptul de vină și pe cel de responsabilitate personală. Legătura pe care o fac cu Tyll, în schimb, e la un nivel meta: explorarea trecutului istoric și disecarea miturilor culturale (da, intră aici și stereotipul – cu precizarea că nici la Kehlmann, nici la Mihuleac nu e vorba de vreun defect de scriitură ci, evident, de o disecție a stereotipului în general). Că în unul e vorba de cel de-al Doilea Război Mondial și în celălalt de R��zboiul de Treizeci de Ani cred că e absolut irelevant, cel puțin în ceea ce mă privește – în esență este vorba de exploatarea magistrală a unor aspecte mitice și simbolice ale istoriei, cu scopul de a aduce în discuție teme universale despre rezistență, identitate și umanitate.
Patru romane pe care le iubesc, pe care le-aș reciti oricând, de oricâte ori îmi cad în mână – asta ca să nu mai vorbesc de faptul că, în sfârșit (!) pot să spun asta despre un roman al unui scriitor român. Roman care poate sta pe același raft cu celelalte, intrând (fără niciun fel de rezerve, în opinia mea) în marea familie a literaturii universale contemporane.
Mai multe, despre mine și plăcerile mele, puteți afla aici: https://www.cristinadeutsch.ro/blog
December 27, 2019
Am citit, cu un interes relativ, primele 176 de pagini din ”Deborah”, fiindcă ”America de peste pogrom” mi-a plăcut, spre deosebire de ”Ultima țigară a lui Fondane”, care, în afară de titlu - bun, și o povestire - prima, destul de reușită, n-are nimic, dar absolut nimic. E o carte slabă, goală și proastă, punct. Însă ”Deborah”, după subiect și din link-urile de prezentare părea ceva spectaculos. Tot umoristic, într-o cheie ușoară, cum sunt cărțile lui Mihuleac, dar speram să fie ceva mai aproape de ”America”, decît de ”Ultima țigară”. Primele 176 de pagini, fără să strălucească în vreun fel, sunt citibile, deși, de la un moment dat, am simțit o anume nemulțumire, care s-a transformat în discomfort, a trecut în revoltă și a devenit greață, de-a dreptul, cînd autorul, în aceeași cheie comică ne relatează, vesel, niște crimuțe, cîteva mutilări drăgălașe, un genociduț simpatic și așa mai departe. Aici m-am oprit. Și nu cred că voi mai relua textul, măcar în viața asta, din care ieșim printr-o mortișoară dulce și complet nedureroasă.
April 16, 2020
Abia mă întorsesem de la Veneția, copleșită de minunățiile văzute, prin galerii, de acel peisaj unic în lumina caldă transparentă a unei toamne târzii, cu amurguri ce colorau în violaceu splendidele palate înșirate de-a lungul Canal Grande, încercasem parcă să le cuprind în interiorul meu și să mă hrănesc din amintirea lor, astfel fiind am decis să fug de București. Să mă las pradă amitirilor și impresiilor adunate și m-am urcat în tren și am plecat la Timișoara cu obligații mai puțin culturale.
Dar cum nu rezist năravului de a iscodi în agenda culturală, găsesc pe FB notița de apariție a unui nou roman, autor Cătălin Mihuleac, despre care tot acolo citisem o nostimă istorie în căutarea unui volum scris de el și părăsit într-o librărie,din cauza unei erori de autograf. De fapt reținusem din acea poveste referirea la o altă carte a sa ” America de peste pogrom”, pe care însă nu apucasem s-o găsesc, astfel în drum spre operă am luat-o și pe Deborah cu mine, în geantă fără să o consult asupra operei ”Văduva veselă”....dar socotind că oricum era pe un drum mai ales decât părăsită, singură în raft.. cam asta era dispoziția în care mi-am început lectura, fără să știu nimic nici despre autor , precum și subiect, dar limbajul frust și fără căutări mă cucerea de la bun început,deși dacă ar fi fost să o aleg din raft poate nu m-ar fi determinat titlul să o fac....
Incetul cu încetul descopeream evenimentul istoric, detalii pe care nu numai că nu le cunoșteam , dar după ce citisem ”Destine evreiești la Timișoara” a Getei Neumann și mărturiile lor peste ani despre perioada anilor 40, plecarea lor în lumea liberă mă bucurasem să aflu că din Banat nu fuseseră evreii trimiși în lagăr. E adevărat că am văzut documentare cu mărturiile supraviețuitorilor și chinuirea și înfometarea copiilor mi s-a părut de neconceput pentru o ființă omenească, căci îmi este greu să cred că acolo unde ar trebui să fie iubire, intelegere și ajutor pentru cel în nevoie poate fi atâta ură încât să îngăduie atrocitățile la care se puteau deda unii, așa ziși oameni...
Și cum îndeobște îmi place să citesc și printre rânduri, am sesizat o grijă a autorului pentru a descrie personajele feminine, de fapt și mărturisirea dintru început că romanul era trasnscrierea vieții celei ce a trăit aceste timpuri Deborah....era în realizarea narațiunii parcă o înțelegere, compasiune un sort de protecție intențională, fără ca aceasta să pară ostentativă. La fel și în descrierea victimei violului din America de peste pogrom.
Autorul Cătălin Mihuleac pare un om delicat, după cum își construiește personajele feminine, în general avînd un sort de admirație pentru structura lor mai curand răzbătătoare, decât feminin neajutorate și sesizez chiar un fel de considerație din postura lui de Pygmalion pentru asemenea creaturi vii , iar nu mimoze, bibelou. Apoi în lupta de supraviețuire chiar această calitate le e necesară. Intuiesc chiar poziția sa civică de apărare a lor ca victime ale vitregiilor războiului, supuse celor mai cumplite chinuri, incapabile de a face față forței fizice a unor bărbați cu instincte incitate de ură și răzbunare....și în fond, ce fel de bărbați ar mai putea fi aceia care își împlinesc cu forța echilibrul fiziologic:?.. Se face referire la aceste victime care nu -și pierd viața ci mai rău respectul de sine prin mutilările suferite, fără nici o vină. Mi-am amintit de un emoționant film unguresc cu logodnica violată de soldații ruși , când fuseseră prinși la graniță, el împușcat, iar ea batjocorită. Și câți copii nu s-au născut din violuri, ei înșiși copii ai soartei, ca cele ce i-au născut, femei a nimănui..
Mi-am amintit de volumul lui Alin Ciupală ”Bătălia lor.Femeile din România .. și cât de surprinsă am fost când am văzut capitolul Sexualitatea și războiul, realizând pentru prima dată că în condițiile de război femeile s-au angajat să substiuie mâna de lucru a bărbaților plecați în război iar rigoarea normelor morale au dobândit alte ierarhii , câte idile nu se vor fi petrecut prin spitalele cu medici români, străini cu infirmiere mai mult sau mai puțin instruite despărțite de soți sau soții viața își cere drepturile, la limita între viață și moarte mai contează moralitatea ???? După război erau de îndreptat alte neajunsuri, dar dramele celor ce l-au traversat trăind un rest de viață într-un vis împlinit sau doar început, dar rămas ca singură flacără să încălzescă o inimă într-un trup rănit sau ciopârțit....
E un semn de verticalitate ca un creator să poată construi o Galatee evaluând dramele unei vieți în care supraviețuiesc eroinele și din care ies nu totdeauna din șansa de a fi fost protejate, ci mai curând rezistând din varii datorii pentru ceilalți din preajma lor...
Și tot în același registru este drumul cu urna cu cenușă pe Passage de Gois, în care purtătorul era împovărat parcă de acest destin , pe care-l și ținea în brațe și tot teribilul drum al acelei vieți în care în pofida oricăror vitregii ale sorții le-a înfruntat cu o forță bărbătească, ca până la urmă să asiste la eternizarea lor în paginile romanului. Compătimești alături de victimele unor măsuri nedrepte luate sau justificate de comandă politică....și dacă ar fi fost numai ficțiune, dar sunt mărturie un monument funerar încă nedistrus, și alte documente scrise și încă disponibile pentru studiu
Redarea atât de autentică a limbajului , a obiceiurilor acelor timpuri în care comunitatea era multietnică români și evrei și în pofida rivalităților, invidiilor de zi cu zi , conviețuiau de ani buni beneficiind de priceperea fiecăruia în profesiunea practicată, viața decurgea în firesc până la momentul deciziilor altora....
Capacitatea de adaptare, de pliere după timpuri a personajului, cu beneficiile reparațiilor ulterioare demonstra forța acestui personaj pentru care viața era valoarea supremă și pentru care nimic nu era greu pentru a o păstra, raportând-o mereu la obsesia cumplitelor încercări.
In realizarea tabloului în lagăr, a uzanțelor ocolitoare , dar supuse verdictului ”scopul scuză mijloacele” se dovedește cît de mult conviețuirea celor două etnii i-a unit în diferențe. Există un permanent balans între gravitatea celor relatate, documentat și un umor trist ce se desprinde din limbaj, denotând adesea stupoarea victimelor unor decizii aberante.
Ceea ce am mai apreciat e un dar al autorului de a improviza pe seama sensurilor cuvintelor, un fel de jonglerie de mare rafinament asupra posibilităților limbii, drept care la fireasca nedumerire, cum ar suna în altă limbă acest text, până la urmă șlefuit după prima scriere în continuitatea ideii cuprinsă în cuvinte, oricât va fi fiind de priceput traducătorul nici când n-ar reuși să se apropie măcar de original.
Și-n forul meu interior am rămas recunoscătoare scriitorului Cătălin Mihuleac pentru a-mi fi oferit această lectură, cu-n conținut atât de inedit și curajos într-o limbă românească, apreciată de mulți străini ce au decis s-o învețe, ca să deslușească originalul; acestea ar fi argumentele mele recomandând ” Deborah”, cu certitudinea că nu vor exista regrete.
Dar cum nu rezist năravului de a iscodi în agenda culturală, găsesc pe FB notița de apariție a unui nou roman, autor Cătălin Mihuleac, despre care tot acolo citisem o nostimă istorie în căutarea unui volum scris de el și părăsit într-o librărie,din cauza unei erori de autograf. De fapt reținusem din acea poveste referirea la o altă carte a sa ” America de peste pogrom”, pe care însă nu apucasem s-o găsesc, astfel în drum spre operă am luat-o și pe Deborah cu mine, în geantă fără să o consult asupra operei ”Văduva veselă”....dar socotind că oricum era pe un drum mai ales decât părăsită, singură în raft.. cam asta era dispoziția în care mi-am început lectura, fără să știu nimic nici despre autor , precum și subiect, dar limbajul frust și fără căutări mă cucerea de la bun început,deși dacă ar fi fost să o aleg din raft poate nu m-ar fi determinat titlul să o fac....
Incetul cu încetul descopeream evenimentul istoric, detalii pe care nu numai că nu le cunoșteam , dar după ce citisem ”Destine evreiești la Timișoara” a Getei Neumann și mărturiile lor peste ani despre perioada anilor 40, plecarea lor în lumea liberă mă bucurasem să aflu că din Banat nu fuseseră evreii trimiși în lagăr. E adevărat că am văzut documentare cu mărturiile supraviețuitorilor și chinuirea și înfometarea copiilor mi s-a părut de neconceput pentru o ființă omenească, căci îmi este greu să cred că acolo unde ar trebui să fie iubire, intelegere și ajutor pentru cel în nevoie poate fi atâta ură încât să îngăduie atrocitățile la care se puteau deda unii, așa ziși oameni...
Și cum îndeobște îmi place să citesc și printre rânduri, am sesizat o grijă a autorului pentru a descrie personajele feminine, de fapt și mărturisirea dintru început că romanul era trasnscrierea vieții celei ce a trăit aceste timpuri Deborah....era în realizarea narațiunii parcă o înțelegere, compasiune un sort de protecție intențională, fără ca aceasta să pară ostentativă. La fel și în descrierea victimei violului din America de peste pogrom.
Autorul Cătălin Mihuleac pare un om delicat, după cum își construiește personajele feminine, în general avînd un sort de admirație pentru structura lor mai curand răzbătătoare, decât feminin neajutorate și sesizez chiar un fel de considerație din postura lui de Pygmalion pentru asemenea creaturi vii , iar nu mimoze, bibelou. Apoi în lupta de supraviețuire chiar această calitate le e necesară. Intuiesc chiar poziția sa civică de apărare a lor ca victime ale vitregiilor războiului, supuse celor mai cumplite chinuri, incapabile de a face față forței fizice a unor bărbați cu instincte incitate de ură și răzbunare....și în fond, ce fel de bărbați ar mai putea fi aceia care își împlinesc cu forța echilibrul fiziologic:?.. Se face referire la aceste victime care nu -și pierd viața ci mai rău respectul de sine prin mutilările suferite, fără nici o vină. Mi-am amintit de un emoționant film unguresc cu logodnica violată de soldații ruși , când fuseseră prinși la graniță, el împușcat, iar ea batjocorită. Și câți copii nu s-au născut din violuri, ei înșiși copii ai soartei, ca cele ce i-au născut, femei a nimănui..
Mi-am amintit de volumul lui Alin Ciupală ”Bătălia lor.Femeile din România .. și cât de surprinsă am fost când am văzut capitolul Sexualitatea și războiul, realizând pentru prima dată că în condițiile de război femeile s-au angajat să substiuie mâna de lucru a bărbaților plecați în război iar rigoarea normelor morale au dobândit alte ierarhii , câte idile nu se vor fi petrecut prin spitalele cu medici români, străini cu infirmiere mai mult sau mai puțin instruite despărțite de soți sau soții viața își cere drepturile, la limita între viață și moarte mai contează moralitatea ???? După război erau de îndreptat alte neajunsuri, dar dramele celor ce l-au traversat trăind un rest de viață într-un vis împlinit sau doar început, dar rămas ca singură flacără să încălzescă o inimă într-un trup rănit sau ciopârțit....
E un semn de verticalitate ca un creator să poată construi o Galatee evaluând dramele unei vieți în care supraviețuiesc eroinele și din care ies nu totdeauna din șansa de a fi fost protejate, ci mai curând rezistând din varii datorii pentru ceilalți din preajma lor...
Și tot în același registru este drumul cu urna cu cenușă pe Passage de Gois, în care purtătorul era împovărat parcă de acest destin , pe care-l și ținea în brațe și tot teribilul drum al acelei vieți în care în pofida oricăror vitregii ale sorții le-a înfruntat cu o forță bărbătească, ca până la urmă să asiste la eternizarea lor în paginile romanului. Compătimești alături de victimele unor măsuri nedrepte luate sau justificate de comandă politică....și dacă ar fi fost numai ficțiune, dar sunt mărturie un monument funerar încă nedistrus, și alte documente scrise și încă disponibile pentru studiu
Redarea atât de autentică a limbajului , a obiceiurilor acelor timpuri în care comunitatea era multietnică români și evrei și în pofida rivalităților, invidiilor de zi cu zi , conviețuiau de ani buni beneficiind de priceperea fiecăruia în profesiunea practicată, viața decurgea în firesc până la momentul deciziilor altora....
Capacitatea de adaptare, de pliere după timpuri a personajului, cu beneficiile reparațiilor ulterioare demonstra forța acestui personaj pentru care viața era valoarea supremă și pentru care nimic nu era greu pentru a o păstra, raportând-o mereu la obsesia cumplitelor încercări.
In realizarea tabloului în lagăr, a uzanțelor ocolitoare , dar supuse verdictului ”scopul scuză mijloacele” se dovedește cît de mult conviețuirea celor două etnii i-a unit în diferențe. Există un permanent balans între gravitatea celor relatate, documentat și un umor trist ce se desprinde din limbaj, denotând adesea stupoarea victimelor unor decizii aberante.
Ceea ce am mai apreciat e un dar al autorului de a improviza pe seama sensurilor cuvintelor, un fel de jonglerie de mare rafinament asupra posibilităților limbii, drept care la fireasca nedumerire, cum ar suna în altă limbă acest text, până la urmă șlefuit după prima scriere în continuitatea ideii cuprinsă în cuvinte, oricât va fi fiind de priceput traducătorul nici când n-ar reuși să se apropie măcar de original.
Și-n forul meu interior am rămas recunoscătoare scriitorului Cătălin Mihuleac pentru a-mi fi oferit această lectură, cu-n conținut atât de inedit și curajos într-o limbă românească, apreciată de mulți străini ce au decis s-o învețe, ca să deslușească originalul; acestea ar fi argumentele mele recomandând ” Deborah”, cu certitudinea că nu vor exista regrete.
May 7, 2021
De cum bunica şi-a prăpădit vederea, Deborah a trecut oficial în casa ei. Era mică, dar compensa la tejghea lipsa bunicului, când acesta pleca după marfă. Bifa într-un caiet vânzările şi primea ca plată un bănuţ al ei. Clienţii o găseau drăgălaşă, fiindcă aşa era. Bătrâna oarbă o îndruma, atât cât putea s-o facă un bibelou familial în mărime naturală. Trebăluia în continuare în casa pe care o ştia şi fără ochi, până-ntr-o zi când, neştiind că trapa era trasă, a căzut în beci. Cu două coaste fisurate, şi-a plâns de milă pedeapsa de a trăi doar din inerţie. Ca să-i aline durerea, Deborah s-a apucat să-i citească una şi alta, răsturnând clişeul bunicuţei care le umplea nepoţilor sufletul cu poveşti. Interesant e că preferinţele bunicii nu s-au fixat pe subiecte potrivite mentalităţii sale, ci pe unele aparent imposibil de înghiţit. Îi plăcea mai cu seamă un foileton, care apărea vineri de vineri la chioşcul de ziare şi povestea ororile comise de Marele Inchizitor Torquemada. Lectura avea efectul unui pumn de vitamine: — Brrrr, draga bunicii, da` ce-i mai prăjea pe ovreiaşi Grămadă ăsta! Pentru ea, Torquemada a devenit Grămadă – un toptangiu irezistibil, care îi frigea pe evrei la grămadă. Când îi prăjea en detail, îl alinta Grămăjoară. Uneori, Grămadă era demagog şi sublinia că execuţia se făcea doar în interesul celui fript – care avea şansa de a pleca din lumea asta purificat prin foc. Atunci, bătrâna îl numea ironic „dom` deputat“ sau „dom` ministru“: — Uşurel, dom` deputat Grămadă, că s-a suit scroafa-n răchită!
April 13, 2020
An exciting book, like all the books of Catalin Mihuleac!
July 19, 2022
Draga Cătălin ,
am citit “Deborah”si, cu entuziasmul căpătat , voi începe acum “Poziția a unsprezecea...”.
“Deborah” imi place in primul rând pt enorma cantitate de viața pe care o conține ; de mult nu am mai citit asa ceva, de la ai noștri ; din universal, o asemenea bogăție ontologică am mai gasit in ultima vreme la Juan Carlos Onetti si la Elif Shafak ...
In al doilea rând , imi place structura narativa, cu o permanenta cusătura in urma acului, cu o uimitoare unitate de ansamblu ( fara rupturile / departajarile pe care le sugerează cuprinsul).
Apreciez subtilitatea cu care te-ai ascuns in personaje, astfel că nu s-a strecurat nici o urma de tezism in sensurile pe care le-ai lăsat “ sa se dezvăluie singure”;
doar din când in când naucitoarele tale fulgere auctoriale electrocutează cititorul, ca sa-l scoată dintr-o vraja si sa-l suspende in el însuși [ ...”in liniștea albă ca pereții clinicii, gingiile mi se auzeau retrăgându-se cu sfială”],[sau finalul ,cu tragica simbolistica a căderii sacrului in profan ]. Apreciez asta in contextul in care a început sa ma enerveze tezismul militant al unor sioniști revanșarzi ( ca cineastul Radu Jude, care a ratat/ malformat o splendoare de Max Blecher printr-o supralicitare /tautologizare semantica).
Deci voi începe cu o sporită curiozitate “A unsprezecea poziție...”, care pare sa aibă asumata o subiectiva coloana vertebrală ; sper ca vocea auctorială sa-si păstreze salvatoarea autoironie, astfel încât rafinatele referințe culturale sa fie dinnou “sufocate” de vitalitatea efectelor ludice ( efecte care, dupa părerea mea, sunt încapsularea ideală pt viziunea ta tematica).
In fine, asteptarile mele sunt si mai mari fiindcă doamna Micaela Ghitescu mi-a fost o prețuita prietena.
Te imbratisez si-ti doresc tot binele ! — jon gostin
am citit “Deborah”si, cu entuziasmul căpătat , voi începe acum “Poziția a unsprezecea...”.
“Deborah” imi place in primul rând pt enorma cantitate de viața pe care o conține ; de mult nu am mai citit asa ceva, de la ai noștri ; din universal, o asemenea bogăție ontologică am mai gasit in ultima vreme la Juan Carlos Onetti si la Elif Shafak ...
In al doilea rând , imi place structura narativa, cu o permanenta cusătura in urma acului, cu o uimitoare unitate de ansamblu ( fara rupturile / departajarile pe care le sugerează cuprinsul).
Apreciez subtilitatea cu care te-ai ascuns in personaje, astfel că nu s-a strecurat nici o urma de tezism in sensurile pe care le-ai lăsat “ sa se dezvăluie singure”;
doar din când in când naucitoarele tale fulgere auctoriale electrocutează cititorul, ca sa-l scoată dintr-o vraja si sa-l suspende in el însuși [ ...”in liniștea albă ca pereții clinicii, gingiile mi se auzeau retrăgându-se cu sfială”],[sau finalul ,cu tragica simbolistica a căderii sacrului in profan ]. Apreciez asta in contextul in care a început sa ma enerveze tezismul militant al unor sioniști revanșarzi ( ca cineastul Radu Jude, care a ratat/ malformat o splendoare de Max Blecher printr-o supralicitare /tautologizare semantica).
Deci voi începe cu o sporită curiozitate “A unsprezecea poziție...”, care pare sa aibă asumata o subiectiva coloana vertebrală ; sper ca vocea auctorială sa-si păstreze salvatoarea autoironie, astfel încât rafinatele referințe culturale sa fie dinnou “sufocate” de vitalitatea efectelor ludice ( efecte care, dupa părerea mea, sunt încapsularea ideală pt viziunea ta tematica).
In fine, asteptarile mele sunt si mai mari fiindcă doamna Micaela Ghitescu mi-a fost o prețuita prietena.
Te imbratisez si-ti doresc tot binele ! — jon gostin
April 16, 2022
Magica si poetica. O carte altfel, avand ca personaje principale trei oameni extrem de diferiti intre ei. Deborah a ramas enigmatica pana la ultima pagina si cred ca asta a fost unul dintre aspectele care au infrumusetat povestea. Un alt detaliu care a adaugat o nota de realism a fost amintirea unor nume din istoria noastra si nu numai. Cu toate acestea, momentul in care cele trei caractere s-au “ciocnit”, spre final, ramane preferatul meu.
Iar isi carase Transnistria cu ea. De fapt, nu pleca niciodata din teritoriul acela, care scosese din om tot ce era mai rau si mai bun, mai josnic si mai inaltator, mai respingator si mai estetic.
Iar isi carase Transnistria cu ea. De fapt, nu pleca niciodata din teritoriul acela, care scosese din om tot ce era mai rau si mai bun, mai josnic si mai inaltator, mai respingator si mai estetic.
December 1, 2022
Magica si poetica. O carte altfel, avand ca personaje principale trei oameni extrem de diferiti intre ei. Deborah a ramas enigmatica pana la ultima pagina si cred ca asta a fost unul dintre aspectele care au infrumusetat povestea. Un alt detaliu care a adaugat o nota de realism a fost amintirea unor nume din istoria noastra si nu numai. Cu toate acestea, momentul in care cele trei caractere s-au “ciocnit”, spre final, ramane preferatul meu.
Iar isi carase Transnistria cu ea. De fapt, nu pleca niciodata din teritoriul acela, care scosese din om tot ce era mai rau si mai bun, mai josnic si mai inaltator, mai respingator si mai estetic.
Iar isi carase Transnistria cu ea. De fapt, nu pleca niciodata din teritoriul acela, care scosese din om tot ce era mai rau si mai bun, mai josnic si mai inaltator, mai respingator si mai estetic.
February 22, 2023
„Deborah luptă cu soarta folosindu-și singura armă pe care a putut să o aibă necondiționat – feminitatea.” - Acesta este unul dintre gândurile cu care am rămas în urma lecturii acestei cărți cutremurătoare și mângâietoare deopotrivă.
Mi-am adunat gândurile și într-o recenzie, care poate fi citită aici: https://alecart.ro/deborah-de-catalin...
Mi-am adunat gândurile și într-o recenzie, care poate fi citită aici: https://alecart.ro/deborah-de-catalin...
October 7, 2023
Fiind a treia carte citita a aceluiasi autor entuziasmul, cum era si normal, s a mai domolit si in final mi s a parut ca repeta pe marginea aceleași teme. Scuze, dar nu mai era cel din America dupa pogrom. Da, versatil, fluorescent in limbaj, bine axat tematic, necesar ca mesaj si totusi tern.
February 11, 2023
Deborah imi incanta serile si nu-mi vine sa o termin, ce limbaj savuros si ce umor molipsitor pe un fundal tragic. O ador !
June 23, 2023
E romanul unui secol de femeie! O bijuterie literară.
February 7, 2022
Chiar am vrut să-mi placă, dar nu a fost să fie.
Displaying 1 - 19 of 19 reviews