What do you think?
Rate this book
România, ţară de hotar între creştini şi turci: cu aventuri din călătoria prin Europa răsăriteană și Asia apuseană
În anul 1854, atras de mirajul Orientului, un tânăr doctor din Statele Unite pornește spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, dornic să fie martorul marilor fapte ale timpului său. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la București, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar pașa, îi găsește un post de chirurg în armata otomană. Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american – o mărturie prețioasă a momentului istoric în care „latinii de la Dunărea de Jos“ pătrund în conștiința Occidentului.
James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică și cu vaste cunoștințe istorice, prin care filtrează și experiențele directe, și amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Descrierea moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, descrierea marii tabere franco-britanico-otomane de la Varna, a călătoriei pe Marea Neagră spre capitala imperiului și a splendorii și sordidului Constantinopolului își pot găsi oricând locul într-o antologie a reportajului de călătorie romantic. Prin amploarea documentării și prin diversitatea surselor, prin valoarea observațiilor directe – din mijlocul evenimentelor și al locurilor unde se scrie istoria epocii –, prin descrierea spațiului valah în contextul geografic, politic și cultural mai larg din care acesta face parte, se poate spune că volumul de față este o sinteză asupra spațiului românesc din perspectivă occidentală – și o imagine a epocii în care România începe să existe pe harta lumii.
La ora 10 eram cu toţii pregătiţi s-o luăm spre Bucureşti, capitala Valahiei, la distanţă de cinci poşte sau patruzeci de mile de Giurgevo. Hangiul, care se târguise pentru transportul nostru, ne-a condus până la un vehicul greoi şi hodorogit, la care erau înhămaţi – sau mai degrabă legaţi cu nişte frânghii lungi – zece căluţi bulgăreşti. Un căpitan francez şi unul austriac, un colonel francez care tocmai sosise de la Varna, contele, Aristias şi cu mine am luat loc în trăsura şubredă, care trebuie să fi fost importată de la Viena în urmă cu un sfert de secol. Ni s-a spus că este infinit mai bună decât mijloacele de transport valahe făcute prin partea locului, însă eu mă îndoiam că vom putea ajunge la Bucureşti într-un astfel de vehicul. Trei valahi pletoşi, de culoarea indienilor Choctaw, cu pălării pleoştite şi cu şube de oaie pe umeri, au încălecat pe trei dintre cai, au răcnit cât îi ţinea vocea, şi am pornit la drum pe străzile largi din Giurgevo.
James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică și cu vaste cunoștințe istorice, prin care filtrează și experiențele directe, și amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Descrierea moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, descrierea marii tabere franco-britanico-otomane de la Varna, a călătoriei pe Marea Neagră spre capitala imperiului și a splendorii și sordidului Constantinopolului își pot găsi oricând locul într-o antologie a reportajului de călătorie romantic. Prin amploarea documentării și prin diversitatea surselor, prin valoarea observațiilor directe – din mijlocul evenimentelor și al locurilor unde se scrie istoria epocii –, prin descrierea spațiului valah în contextul geografic, politic și cultural mai larg din care acesta face parte, se poate spune că volumul de față este o sinteză asupra spațiului românesc din perspectivă occidentală – și o imagine a epocii în care România începe să existe pe harta lumii.
La ora 10 eram cu toţii pregătiţi s-o luăm spre Bucureşti, capitala Valahiei, la distanţă de cinci poşte sau patruzeci de mile de Giurgevo. Hangiul, care se târguise pentru transportul nostru, ne-a condus până la un vehicul greoi şi hodorogit, la care erau înhămaţi – sau mai degrabă legaţi cu nişte frânghii lungi – zece căluţi bulgăreşti. Un căpitan francez şi unul austriac, un colonel francez care tocmai sosise de la Varna, contele, Aristias şi cu mine am luat loc în trăsura şubredă, care trebuie să fi fost importată de la Viena în urmă cu un sfert de secol. Ni s-a spus că este infinit mai bună decât mijloacele de transport valahe făcute prin partea locului, însă eu mă îndoiam că vom putea ajunge la Bucureşti într-un astfel de vehicul. Trei valahi pletoşi, de culoarea indienilor Choctaw, cu pălării pleoştite şi cu şube de oaie pe umeri, au încălecat pe trei dintre cai, au răcnit cât îi ţinea vocea, şi am pornit la drum pe străzile largi din Giurgevo.
- GenresHistoryNonfictionRomania
ebook
First published January 1, 1857
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 14 of 14 reviews
April 23, 2016
Am fost foarte curios să aflu ce impresie i-au produs țările române (de fapt Țara Românească) unui american în 1854. Din păcate, doar cam o treime din cartea publicată la Humanitas tratează România; în plus, nici cartea nu e cine știe ce capodoperă.
Autorul avea 25 de ani când a fost pe la noi (și vreo 29 când a publicat-o). Pare-se că era un tânăr destul de citit, dar un pic furat de propriile lecturi, și un pic prea tentat de a cita din alții, destul de des fără a preciza sursa. Unele din notele la ediția românească precizează sursa unor pasaje (de exemplu, multe din pasajele despre obiceiurile "valahilor" sunt luate de la Jean-Alexandre Vaillant, etc). De multe ori ți-ai dori ca autorul să lase naibii ce a citit în Vaillant sau Voinescu sau Paget și să povestească ce a văzut el! Din păcate, sunt puține aceste relatări - călătoria pe timp de noapte de la București la Călărași, câteva peripeții în Bulgaria, relatări de călătorie din Istanbul...
Dealtfel, ediția românească este scurtată, cu multe digresiuni prelungi tăiate (cu precizarea paginilor din original unde se găseau) - așa au considerat editorii, cartea probabil era deja cam stufoasă; câteodată sunt digresiuni de zeci de pagini!
Autorul mi se pare că era foarte atașat de anumite prejudecăți; fiind american, e plin de dispreț față de monarhiile ereditare din Europa, ca protestant disprețuiește pe catolici și chiar mai mult pe ortodocși, în timp ce față de musulmani pare nehotărât: unele lucruri le apreciază (de exemplu că nu au picturi sau statui în moschei), altele mai puțin (îi vede totuși ca asiatici înapoiați). Peste tot visează la momente din istoria antică, folosind și nume precum Olimpul Bitiniei (Uludag) sau Hemus (Balcani), și se lasă cam furat de conexiuni cu popoare de la care trecuseră peste o mie de ani.
Bucureștiul nu i-a lăsat ce știu eu ce impresie. Din 3 clădiri notabile menționate, Spitalul Brâncovenesc nu mai există, Colțea nu mai are turnul, rămâne întreg oarecum doar hanul lui Manuc :). Vede multă inegalitate, străzi murdare, câini vagabonzi etc. Românii i se par cam needucați și superstițioși (sau asta e părerea sursei lui? nu mai știu...).
Per ansamblu, cam puțină substanță la o carte atât de stufoasă, și asta cu tăieturi operate de editură; puțină antropologie și puțină amprentă personală. Totuși, există și o latură pozitivă; am aflat câteva lucruri noi despre țara noastă. Nu știam că Războiul Crimeii a început cu ocuparea Principatelor și lupte pe Dunăre (la Calafat, Cetate și Silistra). De asemenea, nu știam de podul peste Dunăre al împăratului Constantin, sau că Turnul Colței a fost construit de suedezi...
Autorul avea 25 de ani când a fost pe la noi (și vreo 29 când a publicat-o). Pare-se că era un tânăr destul de citit, dar un pic furat de propriile lecturi, și un pic prea tentat de a cita din alții, destul de des fără a preciza sursa. Unele din notele la ediția românească precizează sursa unor pasaje (de exemplu, multe din pasajele despre obiceiurile "valahilor" sunt luate de la Jean-Alexandre Vaillant, etc). De multe ori ți-ai dori ca autorul să lase naibii ce a citit în Vaillant sau Voinescu sau Paget și să povestească ce a văzut el! Din păcate, sunt puține aceste relatări - călătoria pe timp de noapte de la București la Călărași, câteva peripeții în Bulgaria, relatări de călătorie din Istanbul...
Dealtfel, ediția românească este scurtată, cu multe digresiuni prelungi tăiate (cu precizarea paginilor din original unde se găseau) - așa au considerat editorii, cartea probabil era deja cam stufoasă; câteodată sunt digresiuni de zeci de pagini!
Autorul mi se pare că era foarte atașat de anumite prejudecăți; fiind american, e plin de dispreț față de monarhiile ereditare din Europa, ca protestant disprețuiește pe catolici și chiar mai mult pe ortodocși, în timp ce față de musulmani pare nehotărât: unele lucruri le apreciază (de exemplu că nu au picturi sau statui în moschei), altele mai puțin (îi vede totuși ca asiatici înapoiați). Peste tot visează la momente din istoria antică, folosind și nume precum Olimpul Bitiniei (Uludag) sau Hemus (Balcani), și se lasă cam furat de conexiuni cu popoare de la care trecuseră peste o mie de ani.
Bucureștiul nu i-a lăsat ce știu eu ce impresie. Din 3 clădiri notabile menționate, Spitalul Brâncovenesc nu mai există, Colțea nu mai are turnul, rămâne întreg oarecum doar hanul lui Manuc :). Vede multă inegalitate, străzi murdare, câini vagabonzi etc. Românii i se par cam needucați și superstițioși (sau asta e părerea sursei lui? nu mai știu...).
Per ansamblu, cam puțină substanță la o carte atât de stufoasă, și asta cu tăieturi operate de editură; puțină antropologie și puțină amprentă personală. Totuși, există și o latură pozitivă; am aflat câteva lucruri noi despre țara noastă. Nu știam că Războiul Crimeii a început cu ocuparea Principatelor și lupte pe Dunăre (la Calafat, Cetate și Silistra). De asemenea, nu știam de podul peste Dunăre al împăratului Constantin, sau că Turnul Colței a fost construit de suedezi...
Read
March 13, 2017O lectură interesantă în care nu se aminteste doar de valahi (sau daco-romanii, cum îi numește autorul pe strămoșii noștri din sec. XIX) ci mai ales de Imperiul Otoman, în plină descompunere în acele vremuri, și modul în care stilul de viață oriental se întrețese în istoria și moravurile altor popoare, etnii și religii din imperiul osmanlâilor.
Perspectiva autorului e cea a fiului de pastor protestant din America, profund influențat de ideile Iluminste și progresiste dominante în America și Europa Occidentală, în contrast profund cu moravurile turcești din Imperiul Otoman, „omul bolnav al Europei”.
E surprinzător amestecul europenilor în rândurile oștirii turce, numeroși ofițeri și aventurieri englezi, francezi și polonezi (unii chiar convertiți voluntar la islamism) obțin poziții cheie de comandă, ajung chiar pașale sau generali, cu nume turcizate.
Valahi sunt o nație umilă, o etnie care nu se bucură de atenția specială a lui Noyes și, după parcurgerea întregului volum, înțelegi că ei sunt amintiți trecător în carte și nu sunt obiectul ei, așa cum pare să sugereze titlul dat de editura Humanitas, „România - Țară de hotar între creștini și turci”. Deși admite că valahii au o fire sensibilă, înclinat spre muzică și lirism (se citează Miorița și doine muntenești), sun „cel mai rău guvernat popor din istorie” (nimic nou, nu-i așa?), primitv, abrutizat și superstițios. Locuiesc sub pământ, în bordeie care par niște simple movile, cu o administrație coruptă și servicii publice quasi-inexistente. Remarcile din urmă pot fi puse, în mare măsură, pe seama războiului ruso-turc care a avut ca teatru de război provinciile române, și care a devastat țara și a pustiit pământul, fertil de altfel.
Aspectele ce țin de credința religioasă și Biserica românilor (și a altor etnii) sunt analizate pe larg. Concluziile lui Noyes sunt că Biserica grecească (sau Biserica greco-orientală, denumirile pe care le folosește pentru Biserica Ortodoxă) e un conglomerat de superstiții propagate de cler. Conduita morală și un comportamet caritabil este secundar în raport cu repectarea strictă a conduitei exterioare ale pietății: semnele crucii repetate frenetic, prosternarea la icoane și respectarea cu mare strictețe a posturilor (în Postul Mare „nu poți cumpăra nici cu aur o cană de lapte”).
Deși protesant, autorul admiră religia musulmană, simplitatea ei, însă disprețuiește sectele musulmane ale sufiților și vorbeste depreciativ de practicile misticii islamice precum dansul dervișilor şu automutilările raifiților. Creștinismul catolic, dar mai ales cel ortodox, este disprețuit pentru modul primitv de închinare (icoane, statui, lumânări, nori înecăcioși de tămâie, limbi liturgice ininteligibile - latina, slavona și greaca veche). Islamismul se apropie mai mult de simplitatea protestantă, lipsa imageriei religioase din islam fiind un alt punct de atracție pentru autor.
Ultimele pagini ale cărții sunt interesante fiindcă autorul face o trecere în revistă a tutror națiilor care trăiesc în Imperiul Otoman - dacă nu aveți timp să citiți tot volumul, citiți, cel puțin, paginile 338-351, capitoul XIX „Musulmani și nemusulmani”.
Grecii sunt „vicleni și mercantili” și autorul nu pierde ocazia de a expune infiltrația acestora în poziții cheie din administrația otomană (dragomani) și din diplomație. Deși sunt urmașii grecilor antici, au ajuns fără scrupule, au decăzut în comerț și mercantilism și au o poziție dominantă în Imperiu; spune Noyes: „Așa cum la musulmani găsim rang fără inteligență, la greci găsim inteligență fără inimă”.
Armenii, mult mai puțin numeroși, se ocupă de administrarea finaciară a Imperiului, de bănci și afaceri. Au în grijă monetăria de Constantinopol și sunt socotiți de turci „perla necredincioșilor”. Slavii (bulgarii și sârbii) sunt meșteșugarii și agricultorii Imperiului care s-au acomodat cu stăpânirea și și-au acceptat soarta.
Evreii „fără de care lumea nu ar exista” sunt bine acceptați de osmanlâi. Sunt implicați în afaceri dar și în meșteșuguri, evită carnea de porc și practică circumcizia și își revendică în Avraam un strămoș comun cu musulmanii - puncte de afinitate cu aceştia din urmă. Autorul remarcă deja o tendința intelectuală la evrei și prezintă preocuparea cea mai plăcută a acestora, studiul Talmudului.
În fine rușii, prezenți peste tot în carte, sunt marea speranță a autorului în privința reformării Imperiului Otoman. Deși deplânge despotismul rusesc și violența ce caraterizează trupele de cazaci, autorul crede că Rusia este liantul care poate civiliza Orientul și Asia, întrucât are „energia și civilizația Apusului” dar ca și „caracteristici politice și naționale este de departe mai înrudită cu Asia decât cu Europa”. Cu toate acestea, lui Noyes îi scapă remarca cinică, confirmată însă de fapte, (vezi autoproclmarea Țarului drept „protectorul ortodocșilor din Imperiul Otoman”) că „Politica Rusiei, la fel ca aceea a Austriei, a fost dintotdeauna de a elibera naționalitățile învecinate, pentru a le înrobi după aceea ei înseși”.
Recomand acest volum, el prezintă, alături de alte lucrări din seria „memorii-jurnale”, o frescă vie a unei epoci apuse din cultura și civilizația românească în raport cu marile culturi și puteri care ne-au influențat decisiv. Influențele și moravurile acelor vremi sunt suprinzător de actuale și de prezente în zilele noastre; pe de altă parte, o retrospectivă istorică asupra trecutului nostru prin ochii unui alogen, aruncă lumini noi asupra istoriei noastre oficiale confecționată și mitologizate în birourile Comitetului Central din vremurile trecute, dar care eate propagată cu sârg și azi. Poate fi vorba, oare, de incapacitatea noastră de a ne asuma un trecut marginal, destul de umil, prin prisma excepționalității românești care este lentila pe care am fost învățați să o folosim pentru a ne autoexamina?
Perspectiva autorului e cea a fiului de pastor protestant din America, profund influențat de ideile Iluminste și progresiste dominante în America și Europa Occidentală, în contrast profund cu moravurile turcești din Imperiul Otoman, „omul bolnav al Europei”.
E surprinzător amestecul europenilor în rândurile oștirii turce, numeroși ofițeri și aventurieri englezi, francezi și polonezi (unii chiar convertiți voluntar la islamism) obțin poziții cheie de comandă, ajung chiar pașale sau generali, cu nume turcizate.
Valahi sunt o nație umilă, o etnie care nu se bucură de atenția specială a lui Noyes și, după parcurgerea întregului volum, înțelegi că ei sunt amintiți trecător în carte și nu sunt obiectul ei, așa cum pare să sugereze titlul dat de editura Humanitas, „România - Țară de hotar între creștini și turci”. Deși admite că valahii au o fire sensibilă, înclinat spre muzică și lirism (se citează Miorița și doine muntenești), sun „cel mai rău guvernat popor din istorie” (nimic nou, nu-i așa?), primitv, abrutizat și superstițios. Locuiesc sub pământ, în bordeie care par niște simple movile, cu o administrație coruptă și servicii publice quasi-inexistente. Remarcile din urmă pot fi puse, în mare măsură, pe seama războiului ruso-turc care a avut ca teatru de război provinciile române, și care a devastat țara și a pustiit pământul, fertil de altfel.
Aspectele ce țin de credința religioasă și Biserica românilor (și a altor etnii) sunt analizate pe larg. Concluziile lui Noyes sunt că Biserica grecească (sau Biserica greco-orientală, denumirile pe care le folosește pentru Biserica Ortodoxă) e un conglomerat de superstiții propagate de cler. Conduita morală și un comportamet caritabil este secundar în raport cu repectarea strictă a conduitei exterioare ale pietății: semnele crucii repetate frenetic, prosternarea la icoane și respectarea cu mare strictețe a posturilor (în Postul Mare „nu poți cumpăra nici cu aur o cană de lapte”).
Deși protesant, autorul admiră religia musulmană, simplitatea ei, însă disprețuiește sectele musulmane ale sufiților și vorbeste depreciativ de practicile misticii islamice precum dansul dervișilor şu automutilările raifiților. Creștinismul catolic, dar mai ales cel ortodox, este disprețuit pentru modul primitv de închinare (icoane, statui, lumânări, nori înecăcioși de tămâie, limbi liturgice ininteligibile - latina, slavona și greaca veche). Islamismul se apropie mai mult de simplitatea protestantă, lipsa imageriei religioase din islam fiind un alt punct de atracție pentru autor.
Ultimele pagini ale cărții sunt interesante fiindcă autorul face o trecere în revistă a tutror națiilor care trăiesc în Imperiul Otoman - dacă nu aveți timp să citiți tot volumul, citiți, cel puțin, paginile 338-351, capitoul XIX „Musulmani și nemusulmani”.
Grecii sunt „vicleni și mercantili” și autorul nu pierde ocazia de a expune infiltrația acestora în poziții cheie din administrația otomană (dragomani) și din diplomație. Deși sunt urmașii grecilor antici, au ajuns fără scrupule, au decăzut în comerț și mercantilism și au o poziție dominantă în Imperiu; spune Noyes: „Așa cum la musulmani găsim rang fără inteligență, la greci găsim inteligență fără inimă”.
Armenii, mult mai puțin numeroși, se ocupă de administrarea finaciară a Imperiului, de bănci și afaceri. Au în grijă monetăria de Constantinopol și sunt socotiți de turci „perla necredincioșilor”. Slavii (bulgarii și sârbii) sunt meșteșugarii și agricultorii Imperiului care s-au acomodat cu stăpânirea și și-au acceptat soarta.
Evreii „fără de care lumea nu ar exista” sunt bine acceptați de osmanlâi. Sunt implicați în afaceri dar și în meșteșuguri, evită carnea de porc și practică circumcizia și își revendică în Avraam un strămoș comun cu musulmanii - puncte de afinitate cu aceştia din urmă. Autorul remarcă deja o tendința intelectuală la evrei și prezintă preocuparea cea mai plăcută a acestora, studiul Talmudului.
În fine rușii, prezenți peste tot în carte, sunt marea speranță a autorului în privința reformării Imperiului Otoman. Deși deplânge despotismul rusesc și violența ce caraterizează trupele de cazaci, autorul crede că Rusia este liantul care poate civiliza Orientul și Asia, întrucât are „energia și civilizația Apusului” dar ca și „caracteristici politice și naționale este de departe mai înrudită cu Asia decât cu Europa”. Cu toate acestea, lui Noyes îi scapă remarca cinică, confirmată însă de fapte, (vezi autoproclmarea Țarului drept „protectorul ortodocșilor din Imperiul Otoman”) că „Politica Rusiei, la fel ca aceea a Austriei, a fost dintotdeauna de a elibera naționalitățile învecinate, pentru a le înrobi după aceea ei înseși”.
Recomand acest volum, el prezintă, alături de alte lucrări din seria „memorii-jurnale”, o frescă vie a unei epoci apuse din cultura și civilizația românească în raport cu marile culturi și puteri care ne-au influențat decisiv. Influențele și moravurile acelor vremi sunt suprinzător de actuale și de prezente în zilele noastre; pe de altă parte, o retrospectivă istorică asupra trecutului nostru prin ochii unui alogen, aruncă lumini noi asupra istoriei noastre oficiale confecționată și mitologizate în birourile Comitetului Central din vremurile trecute, dar care eate propagată cu sârg și azi. Poate fi vorba, oare, de incapacitatea noastră de a ne asuma un trecut marginal, destul de umil, prin prisma excepționalității românești care este lentila pe care am fost învățați să o folosim pentru a ne autoexamina?
January 11, 2022
O relatare de calatorie a autorului, prin prisma evolutiilor si miscarilor din epoca (vezi conflictul ruso-turc). Despre principatele Romane nu este scris mai mult de 1/3 din carte (dar ma asteptam la acest lucru: citisem deja in alte recenzii dar si in prefata cartii).
Autorul este destul de partinitor in anumite locuri - era totusi "angajat" al Imperiului Otoman, si uneori se simte in spatele cuvintelor lui un oarecare dispret fata de natiile raspandite intre Viena si Stambul.
Un lucru bun face cartea asta si anume ca mai atenueaza din atmosfera semi-idilica din alte carti (beletristica) cu actiunea in vremea (si vremurile) alea, vezi aici Hanul lui Manuc.
Autorul este destul de partinitor in anumite locuri - era totusi "angajat" al Imperiului Otoman, si uneori se simte in spatele cuvintelor lui un oarecare dispret fata de natiile raspandite intre Viena si Stambul.
Un lucru bun face cartea asta si anume ca mai atenueaza din atmosfera semi-idilica din alte carti (beletristica) cu actiunea in vremea (si vremurile) alea, vezi aici Hanul lui Manuc.
July 13, 2018
Titlul e un clickbait de secol al XIX-lea, unul chiar inspirat de bine pus, privind din punct de vedere al vânzărilor, mai ales că două secole mai târziu m-a făcut și pe mine să cumpăr cartea. O pălărie scoasă se merită, înspre a saluta talentul mercantil al respectivei publicații la care James, băiat cutreietor, a decis să-și înmâneze manuscrisul imediat ce a repus piciorul în țara sa natală, S.U.A.
Aceasta este prima privire în memoriile lui James, băiat de 25 de ani, privilegiat, pornit la o călătorie peste ocean, precum cerea moda vremii, de a trece prin zonele exotice și barbarice ale Europei de est și a Asiei de Vest.
Acum, poate voi fi puțin înclinată să-l descriu pe James ca pe un copil de nobil, cu prea multă ambiție prost orientată, prea mult timp pe capul său, plictisit și nemulțumit cu ce are acasă, dar asta doar pentru că l-am îndurat timp de trei sute de pagini în timp ce judeca și aprecia tot ce vedea în jurul său asemenea unui copil la zoo, lovind cu popcorn în gura ursului știind că ghearele nu-l pot atinge.
Relatarea călătoriei sale începe din Vinea, apoi trece prin ceea ce va deveni, doar cam în aproximativ cincizeci de ani, Ungaria, coboară prin Serbia, face pași prin Croația și apoi îl găsim la București. Însă până să ajung la măcar o amintire a teritoriului a ceea ce va fi România, a trebuit să străbat mai bine de un sfert de carte, iar asta e mereu de apreciat, nu ? Să te prinzi că poate ți s-a tras clapa.
James lasă de înțeles că are câteva legături pe care trebuia să le ia de la București pentru a se înrola în armata turcă, ia de aici, colac peste pupăză, nici măcar nu ar fi trecut prin voievodatul Țării Române, dacă nu ar fi fost nevoie să intercepteze câteva conexiuni. La o adică, cartea asta ar fi putut să nici nu se întâmple aici și tot s-ar fi numit la fel. (Zic asta numai ca să se observe cât de relevantă e partea cu România în tot scenariul ăsta.)
Din punctul ăsta am continuat să citesc doar din respect și apreciere pentru editură. Cartea asta are ceva valoare numai datorită editurii care a depus atât de multă muncă în notele de subsol, pentru indicarea multor referințe din perioada respectivă, care ar fi fost, altfel, imposibil de înțeles. De asemenea, pentru nota introductivă care explică cum numele de România apare în titlul cărții pentru că era un subiect de interes monden la acea vreme,în saloanele aristocrate, ajutând la vinderea a cât mai multor exemplare, dar și cum tipul de călătorie pe care ajunge să-l interprindă autorul era un fel de turism ce se practica, acela de război. (În care mulți artiști ai vremii, oameni cu stare, plecau pe front, nu pentru a lupta ci pentru a observa ceea ce se întâmplă cu adevărat într-un conflict armat—pre cum am spus, întreaga carte dă senzația unui semi-zeu coborât în lumea supușilor ce face câteva observații).
După ce părăsește plaiurile măritei doamne, cea care se va numi România, se îndreaptă spre Turcia unde face ce nu face, petrece timpul și se întoarce acasă.
Am luat-o de pe raftul librăriei pentru că avea România, în titlu, avea o copertă colorată, avea tentă de jurnal de călătorie și eram intrigată de cum se putea vedea această țară, la acea vreme, prin ochii unuia ca James. Răspunsul l-am avut după câteva pagini și nu a fost unul prea satisfăcător.
Cartea a fost interesantă la fel cum un comentariu pe youtube poate fi interesant. Te poate face să te simți bolnav, parcă ai mâncat ouă clocite, ușor amuzată sau disprețuitoare față de toți și de toate. Dragul de James m-a amuzat, dar un fir de iritare era mereu prezent în citire. Uite-te la acest, așa numit chirurg, care face o călătorie peste ocean ( în acea vreme era chiar un efort imens să traversezi un ocean și apoi un continent, pentru că moartea putea veni mai repede decât notificarea la facebook) și pare să irosească toate aceste eforturi în a nu spune nimic concret și a scrie totul doar ca ceva imagine pentru persoana sa.
În fine, partea bună e că am mai aflat despre haiducii care străbăteau Balcanii atunci, mi-am reamintit câteva povești din folclor și am făcut o vizită prin Imperiul Otoman (scurtă și cam nesemnificativ, dar am făcut-o.)
Citiți-o dacă aveți prea multe zile libere la rând.
Citiți-o oricum, cine sunt eu să vă dau sfaturi ce să faceți și ce nu?
Eu doar am vrut să-i las lui James o impresie, așa ca la (aproape ) două secole distanță, despre lucrarea sa.
,,Adesea, în timpul unei șederi mai îndelungate la Viena, am urcat pe muntele impozant de lângă oraș, ca să iau cina în încăperea care l-a inspirat atât de mult pe Mozart și ca să mă bucur de o priveliște fără egal.”
Aceasta este prima privire în memoriile lui James, băiat de 25 de ani, privilegiat, pornit la o călătorie peste ocean, precum cerea moda vremii, de a trece prin zonele exotice și barbarice ale Europei de est și a Asiei de Vest.
Acum, poate voi fi puțin înclinată să-l descriu pe James ca pe un copil de nobil, cu prea multă ambiție prost orientată, prea mult timp pe capul său, plictisit și nemulțumit cu ce are acasă, dar asta doar pentru că l-am îndurat timp de trei sute de pagini în timp ce judeca și aprecia tot ce vedea în jurul său asemenea unui copil la zoo, lovind cu popcorn în gura ursului știind că ghearele nu-l pot atinge.
Relatarea călătoriei sale începe din Vinea, apoi trece prin ceea ce va deveni, doar cam în aproximativ cincizeci de ani, Ungaria, coboară prin Serbia, face pași prin Croația și apoi îl găsim la București. Însă până să ajung la măcar o amintire a teritoriului a ceea ce va fi România, a trebuit să străbat mai bine de un sfert de carte, iar asta e mereu de apreciat, nu ? Să te prinzi că poate ți s-a tras clapa.
James lasă de înțeles că are câteva legături pe care trebuia să le ia de la București pentru a se înrola în armata turcă, ia de aici, colac peste pupăză, nici măcar nu ar fi trecut prin voievodatul Țării Române, dacă nu ar fi fost nevoie să intercepteze câteva conexiuni. La o adică, cartea asta ar fi putut să nici nu se întâmple aici și tot s-ar fi numit la fel. (Zic asta numai ca să se observe cât de relevantă e partea cu România în tot scenariul ăsta.)
Din punctul ăsta am continuat să citesc doar din respect și apreciere pentru editură. Cartea asta are ceva valoare numai datorită editurii care a depus atât de multă muncă în notele de subsol, pentru indicarea multor referințe din perioada respectivă, care ar fi fost, altfel, imposibil de înțeles. De asemenea, pentru nota introductivă care explică cum numele de România apare în titlul cărții pentru că era un subiect de interes monden la acea vreme,în saloanele aristocrate, ajutând la vinderea a cât mai multor exemplare, dar și cum tipul de călătorie pe care ajunge să-l interprindă autorul era un fel de turism ce se practica, acela de război. (În care mulți artiști ai vremii, oameni cu stare, plecau pe front, nu pentru a lupta ci pentru a observa ceea ce se întâmplă cu adevărat într-un conflict armat—pre cum am spus, întreaga carte dă senzația unui semi-zeu coborât în lumea supușilor ce face câteva observații).
După ce părăsește plaiurile măritei doamne, cea care se va numi România, se îndreaptă spre Turcia unde face ce nu face, petrece timpul și se întoarce acasă.
Am luat-o de pe raftul librăriei pentru că avea România, în titlu, avea o copertă colorată, avea tentă de jurnal de călătorie și eram intrigată de cum se putea vedea această țară, la acea vreme, prin ochii unuia ca James. Răspunsul l-am avut după câteva pagini și nu a fost unul prea satisfăcător.
Cartea a fost interesantă la fel cum un comentariu pe youtube poate fi interesant. Te poate face să te simți bolnav, parcă ai mâncat ouă clocite, ușor amuzată sau disprețuitoare față de toți și de toate. Dragul de James m-a amuzat, dar un fir de iritare era mereu prezent în citire. Uite-te la acest, așa numit chirurg, care face o călătorie peste ocean ( în acea vreme era chiar un efort imens să traversezi un ocean și apoi un continent, pentru că moartea putea veni mai repede decât notificarea la facebook) și pare să irosească toate aceste eforturi în a nu spune nimic concret și a scrie totul doar ca ceva imagine pentru persoana sa.
În fine, partea bună e că am mai aflat despre haiducii care străbăteau Balcanii atunci, mi-am reamintit câteva povești din folclor și am făcut o vizită prin Imperiul Otoman (scurtă și cam nesemnificativ, dar am făcut-o.)
Citiți-o dacă aveți prea multe zile libere la rând.
Citiți-o oricum, cine sunt eu să vă dau sfaturi ce să faceți și ce nu?
Eu doar am vrut să-i las lui James o impresie, așa ca la (aproape ) două secole distanță, despre lucrarea sa.
February 4, 2021
James Noyes remarcă în multe locuri „daco-romane” prin care trece diversitatea populației întîlnite, printre alții fiind vorba de greci, ruși, italieni, austrieci, turci și țigani – despre ultimii autorul nostru scriind la un moment dat și o lucrare dedicată. Însă întîlnirea cu valahii majoritari este șocantă, pentru el, dar probabil și pentru majoritatea cititorilor de astăzi. După tocmirea surugiilor, care urmau să îl poarte de la Giurgiu la București, a pornit spre marginea orașului, spre ceea ce părea „cumpăna unei fîntîni”, dar care s-a dovedit apoi a fi „un fel de barieră”. „Am împietrit de uimire. Dintr-o gaură săpată în pămînt s-a ivit un om și ne-a cerut pașapoartele. Privind în jur, am observat două-trei ridicături conice ca niște mușuroaie de furnici, care aveau cîte o gaură largă într-o parte. «Ce-i cu movilele astea?», am întrebat. «Sînt casele valahilor. Țăranii le numesc colibe. O să le vedeți peste tot în Principatele Dunărene», veni răspunsul”. Și într-adevăr, pe tot parcursul călătoriei sale prin țară, le remarcă fără întrerupere. Coliba devine un fel de emblemă a călătoriei lui James Noyes, de care se minunează de fiecare dată cînd o pomenește.
Mai mult: https://dilemaveche.ro/sectiune/carte...
Mai mult: https://dilemaveche.ro/sectiune/carte...
July 27, 2021
"Când oprimați de turci şi de ruşi, când lăsați pe mâna fanarioților sau încă şi mai tiranicei stăpâniri a hospodarilor pământeni, moldo-valahii au fost poporul cel mai rău guvernat din lume." Pretutindeni am văzut urmele unui război aprig. Am fost obligați să trecem râul prin vad, căci ruşii, în retragerea lor pripită, distruseseră podurile. Sate părăsite şi sălaşe arse până la pământ, gânele şi viile călcate în picioare, districte întregi nelocuite, cu excepția haitelor de câini sălbăticiți şi a stolurilor de păsări carnivore care se înfrupau încă din rămăşițele cailor şi oamenilor, dezgropate din mormintele lor superficiale -iată o parte din binecuvântările lăsate de hoardele de cazaci ale țarului, într-un ținut care, altminteri, s-ar fi bucurat de pace şi belşug."
July 12, 2019
O editie placuta ochiului, dar si simtului tactil, aceasta carte de la Humanitas, cu planse care transmit atmosfera timpurilor si cu multe note explicative, pentru impatimiti. Calitatea editiei a fost cea care m-a indemnat sa cumpar cartea, iar titlul a functionat perfect. Cartea livreaza ceea ce promite, o detaliere a calatoriei personale a lui Noyes... cat de bine face Noyes analiza a ceea ce vede si traieste, cat de obiectiv sau de influentat de parerile altora se dovedeste, cat de mult reuseste sa se desprinda de propria-i cultura pentru a le intelege pe cele straine lui... aici putem fi mai mult sau mai putini critici.
Este clar ca Noyes nu e nici antropolog pe de-a-ntregul, nici analist politic, nici istoric, nici geograf... dar totusi reuseste sa redea atmosfera timpurilor si sa tina cititorul destul de angajat in lectura. O lectura placuta, destul de cursiva, cu cateva pagini de analiza memorabila.
Este clar ca Noyes nu e nici antropolog pe de-a-ntregul, nici analist politic, nici istoric, nici geograf... dar totusi reuseste sa redea atmosfera timpurilor si sa tina cititorul destul de angajat in lectura. O lectura placuta, destul de cursiva, cu cateva pagini de analiza memorabila.
August 8, 2022
Scurt jurnal de calatorie prin estul Europei de la 1854-1855. Cu accente pe unele aspecte mitologice care pe mine nu m-au prea interesat, cu prea putine amanunte despre Valahia si Ardeal. Dar mi-a placut incadrarea Principatelor Romane intre vecinii vremii, despre care am aflat o multime de chestii.
September 14, 2025
Bine scrisă, cu multe observații țintite. Este o radiografie a României la 1854. Multe din informațiile acestuia se regasesc și la alți vizitatori sau în documente de epocă. Partea frumasă a volumului în constituie modul în care James O. Noyes povestește. O carte de reținut pentru cei interesați de istorie.
August 23, 2022
Cred că e interesant să privești regiunea Balcanilor prin prisma unui WASP, dar multe dintre observații ar fi catalogate astăzi ca fiind xenofobe și pe alocuri, te cam irită atitudinea de superioritate. Not great, not terrible.
January 11, 2020
Offers a good understanding of how Romanians were perceived by Westerners in the 19th century. Also explains religions, ethnicities and local habits in the Balkans pretty well.
June 26, 2023
Prea multe idei preconcepute despre locuitorii Principatelor, autorul rămâne sub influența propagandei ungare de la acea vreme.
October 6, 2023
Like a window to the past ... and some history questions.
Currently Reading
May 21, 2016Cine doreste sa citeasca cartea sau fragmente din ea o poate gasi in engleza pe google books :
https://books.google.ro/books?id=ZZ1U...
Desi nu am terminat de citit ,impresia pe care mi a lasato lectura pana acum aduce cu scene din Aferim a lui Radu Jude .M-am intrebat dupa vizionarea filmului daca nu cumva perioada e infrumusetata in film .....casa cu pod a taranului interpretat Rebengiuc,ma mir sa fi avut taranii asa ceva in perioada aceea dar "rasfoind" cartea lui James Oscar Noyes pot sa trag concluzia ca nu exista asa ceva in Valahia .
https://books.google.ro/books?id=ZZ1U...
Desi nu am terminat de citit ,impresia pe care mi a lasato lectura pana acum aduce cu scene din Aferim a lui Radu Jude .M-am intrebat dupa vizionarea filmului daca nu cumva perioada e infrumusetata in film .....casa cu pod a taranului interpretat Rebengiuc,ma mir sa fi avut taranii asa ceva in perioada aceea dar "rasfoind" cartea lui James Oscar Noyes pot sa trag concluzia ca nu exista asa ceva in Valahia .
Displaying 1 - 14 of 14 reviews