As regras da arte: gênesis e estrutura do campo literário

by Pierre Bourdieu, Maria Lucia Machado (translator)

C'est au XIXe siècle que se constitue, en s'arrachant à la tutelle de l'Etat, l'univers artistique tel que nous le connaissons. Emblématique de cette construction du champ littéraire comme monde à part, soumis à ses propres lois, le projet esthétique d'un Flaubert se forme au moment même où la conquête de l'autonomie entre dans sa phase critique. En définissant la logique - sublimée dans les oeuvres - à laquelle obéissent écrivains et institutions littéraires, Pierre Bourdieu pose les fondements d'une science des oeuvres. Loin d'anéantir le créateur sous l'effet de ses déterminations sociales, l'analyse de l'espace des possibles dans lequel il s'inscrit permet de comprendre le travail que l'artiste doit accomplir, contre ces déterminations et grâce à elles, pour se produire comme créateur, c'est-à-dire comme sujet de sa propre création.

Genres: Art, Sociology, Philosophy, Theory, Nonfiction, France, Academic

431 pages, Paperback

First published January 1, 1992

About the author

Bourdieu pioneered investigative frameworks and terminologies such as cultural, social, and symbolic capital, and the concepts of habitus, field or location, and symbolic violence to reveal the dynamics of power relations in social life. His work emphasized the role of practice and embodiment or forms in social dynamics and worldview construction, often in opposition to universalized Western philosophical traditions. He built upon the theories of Ludwig Wittgenstein, Maurice Merleau-Ponty, Edmund Husserl, Georges Canguilhem, Karl Marx, Gaston Bachelard, Max Weber, Émile Durkheim, Erwin Panofsky, and Marcel Mauss. A notable influence on Bourdieu was Blaise Pascal, after whom Bourdieu titled his Pascalian Meditations.

Bourdieu rejected the idea of the intellectual "prophet", or the "total intellectual", as embodied by Sartre. His best known book is Distinction: A Social Critique of the Judgment of Taste, in which he argues that judgments of taste are related to social position. His argument is put forward by an original combination of social theory and data from surveys, photographs and interviews, in an attempt to reconcile difficulties such as how to understand the subject within objective structures. In the process, he tried to reconcile the influences of both external social structures and subjective experience on the individual (see structure and agency).

Reviews

[Andrei Bădică · Rating 4 out of 5]

Datorită analizelor operelor Educația sentimentală (Gustave Flaubert) și Un trandafir pentru Emily (William Faulkner) mi-a plăcut.

"Vraja pe care o exercită opera literară se datorește, fără doar și poate, în bună măsură tocmai faptului că ea vorbește despre lucrurile cele mai serioase, cu putință, fără a cere, spre deosebire de știință, în concepția lui Searle, să fie luată complet în serios."

"La fel este și înțelegerea vieții la care ajungem prin intermediul lecturii de romane. Noi nu putem să "trăim toate viețile", așa cum spune Flaubert, prin intermediul scrisului și al lecturii, decît datorită faptului că acestea constituie tot atîtea modalități de a nu le trăi cu adevărat."

[Sara Gallardo · Rating 5 out of 5]

Cualquier persona a la que le interese la cultura o se considere productor cultural (pintor, escritor, editor, crítico...) debería leer este libro. Rompe con toda la teoría literaria y la hermenéutica. Desmonta la "creencia" en el autor y subvierte todo el espacio social desvelando las "relaciones objetivas" entre los agentes culturales y el resto de los campos (político, social y económico).

Increíble.

(La versión en español está publicada por Anagrama, colección Argumentos)

[ياسر ثابت · Rating 4 out of 5]

كتاب مهم وممتع.
تطبيق جميل لرؤية بيير بورديو التي تقوم على التحليل النفسي الثقافي للأدب والفن.
ربما وجدته أكثر سهولة وقابلية للقراءة من كتابات سابقة للمؤلف نفسه.
يسلط الكتاب الضوء على الصلة الوثيقة بين النوعية الفنية ودرجة استقلال أو تبعية مجال فني خاص (المجال الأدبي مثلًا) للسلطات السياسية أو الاقتصادية أو الدينية أو الفكرية.
يرفض المؤلف اتجاهات في علم الاجتماع تهتم بالظواهر الاجتماعية "المنعكسة" في الأعمال الفنية ولكنها تغفل النوعية الفنية لتلك الأعمال، كما يرفض اتجاهات مماثلة تركز على تأثير الوضع الاقتصادي للفنانين وعلى أجيالهم
.ترجمة إبراهيم فتحي ممتازة وبها جهد مشكور للشرح والتفسير

[Skrivena stranica · Rating 2 out of 5]

I stop around 300. Author in this book dissects the literature as a whole. He believes that author (artists in general) are like particles that enter the field which is constituted by two separate positions: money and artistry. Those who are able, reject money in the name of artistry, but some must reject artistry simply because they cannot survive. Those who try to balance both are usually thrown out of the field. Choosing the side puts one on the side, money part is here connected to conservatism and artistry to liberalism. The fun thing is, the sides exchange places whole time, what is in one age conservatism will become liberalism and vice versa. Field exist because of this opposition.
Anyways, this author also dissects literature and says that it can't be researched solely based on texts and that literature does not hold any inherent value. Literature is just a game: something that is self sufficient for the reader, does not have real use and brings joy.
On the other hand, for writers, it is fight for power and this "transcendality" of literature is used to secure symbolic capital. If you say to someone that your literature has special value and you stand by it with your character going to the end, someone might recognize you, and on the basis of symbolic capital give you actual capital. Then you can leave the position and you usually get to conservative position and fight against unrecognized modes of art.
And it goes back again.

Art is shows as a field of power fight, and I can see where it's coming from, but it's simply a sociological position. So it seems that if I accept his approach, there is a fight for power between sociological and humanistic literary approach, another way of fighting which field is more important. Heh, nice Bourdieu, isn't it.

Another thing, he uses the literature from realism onward and it somehow always happens like this when sociologists get to the literature. Why are they not going further back? I think I know of couple of possible answers, but I will not share them here.

Interesting thing, "field" terminology may be interesting to me, but once again, it seems it's hard to apply to actual literature and not only things that are happening outside the literature.

[monica]

Hay partes muy interesantes pero es que Bourdieu se repite más que el cocido montañés.

[natalia]

las estrellas q le ponga dependen de la nota q saque en el examen.

[José Miguel Tomasena · Rating 5 out of 5]

Un libro imprescindible para entender las lógicas específicas de disputa de poder dentro del campo literario. Especialmente útil es la consideración de que la autonomía del campo literario(extrapolable a otros campos artísticos) funciona con un sistema de valores invertidos en el que el dinero es visto con sospecha frente a la "pureza" de aquellos que aman el arte por el arte.

[Mary · Rating 4 out of 5]

Bourdieu can be nearly unreadable, between the allusions to obscure French writers, the neologisms and the nearly endless streams of prepositions, but when you cut through it, you find an engaging argument. For my purposes, I'm most interested in the idea that artists have a different hierarchy of prestige than do the bourgeoisie, but I'm also interested in his habitus-based method of reading, which he gives us an example of in reading "A Rose for Emily" at the end, which is easier than the painful Sentimental Education reading to discuss the hierarchy bits.


“The sociologist [...] stand opposed to the ‘friend of beautiful spectacles and voices’ that the writer also is: the ‘reality’ that he tracks cannot be reduced to the immediate data of the sensory experiences in which it is revealed; he aims not to offer (in)sight, or feeling, but to construct systems of intelligible relations capable of making sense of sentient data” (xviii).
“scientific analysis of the social conditions of the production and reception of a work of art, far from reducing it or destroying it, in fact intensifies the literary experience” (xix).

“There is no better testimoney of all that separates literary writing from scientific writing than this capacity [...] to concentrate and condense in the concrete singularity of a sensitive figure and an individual adventure, functioning both as metaphor and as metonymy, all the complexity of a structure and a history which scientific analysis must laboriously unfold and deploy” (24).

“The charm of the literary work lies largely in the way it speaks of the most serious things without insisting, unlike science writing according to Searle, on being taken completely seriously” (33).

“The relationship between cultural producers and the dominant class no longer retains what might have characterised it in previous centuries [...[ even allegiance to a patron or an official protector of the arts. Henceforward it will be a matter of a veritable structural subordination which acts very unequally on different authors according to their positions in the field. It is instituted through two principal mediations: on the one hand, the market, whose sanctions and constraints are exercised on literary enterprises either directly, by means of sales figures, numbers of tickets sold and so forth, or indirectly, through new positions offered in journalism, publishing [etc.]; and on the other hand, durable links, based on affinities of lifestyle and value systems,” (49).

“An ambiguous reality, bohemia inspired ambivalent feelings” because is closer to the people but also aristorcrats “no less true of its most destitue members who, strong in their cultural capital and the authority born of being tastemakers succeed in providing themselves at the least cost with audacities of dress, culinary fantasies, mercenary loves and refinded leisure, for all of which the ‘bourgeois’ pay dearly” (56-7)

Concern with the institution “those who claim to occupy the dominant positions in it will feel the need to manifest their independence with respect to power and honors” (61).

“in a field reaching a high degree of autonomy and self-awareness, it is the mechanisms of competition themselves which authorize and favour the ordinary production of out-of-the-ordinary acts, founded on the rejection of temporal satisfactions, worldy gratifications and the goals of ordinary action” (68).

“The progress of the literary field towards autonomy is marked by the fact that, at the end of the nineteenth centurey, the hierarchy among genres (and authors) accordingto specific criteria of peer judgement is almost exactly the inverse of the hierarchy according to commerical success” (114)

Painters and commissions “helped reveal to writers [...] the possiblity of a freedom henceforth offered to (and thereby imposed on) anyone wanting to enter into the role of painter or writer” (139).

“Thus the opposition is total between bestsellers with no tomorrow and the classics, lasting bestsellers whcih owe to the education system their consecration, hence their extended and durable market” (147).

“It is not enough to say that the history of the fields is the history of the struggle for a monopoly of the impositin of legitimate categories of perception and appreciation; it is in the very struggle that the history of the field is made” (157)

“cultivated people are in culture as in the air they breathe, and it takes a major crisis (and the criticism that accompanies it) for them to feel obliged to transform the doxa into orthodoxy or into dogma, and to justify the sacred and consecrated ways of cultivating it” (185).

(“in fact, it is probably in Michel Foucault that one finds the most rigorous formulation of the coundations of the scrusctural analysis of cultural works” (197))

National traditions create a hierarchy of arts (e.g. music or painting) or science. Relates to hierarchies of nations, too (200).

“traditionaly entrusted to university people, criticism is the indispensable accompaniment of that profound transformationof the structure of the dividual of intellectual work” (210).

“the literry or artistic fields are characterized, particuarly compared withthe university field, by a weak degree of codification, and, by the same token, by the extreme permeablity of their boundaries adn teh extreme diversity of the definition of the posts they offer and the principles of legitimacy which confront each other there” (226).

Definition of field of power: “the space of relations of force between agents or between institutions having in common the possession of the capital necessary to occupy the dominant positions in different fields” (215) the heteronomous hierarchy which is about economic and political clout and the autonomous which is focused on freedom lack of compromise (216).
“it is in the name of this collective capital that cultural producers feel the right and the duty to ignore the demands or requirements of temporal powers” (221). and “defenders of teh most ‘pure’” can argue exclusion of “a certain number of artists (etc.) are not really artists, or that they are not true artists, they deny them existence as artists” (223). “One of the central stakes in literary (etc. ) rivalries is the monopoly of literary legitmacy, that is, among other things, the monopoly of the power to say with authority who is authorized to call himself writer” (224). “the posts of ‘pure’ writer and artist, like that of ‘intellectual,’ are instituions of freedom, whicha re constructed again teh ‘bourgeoisie’” (257). The formation of “anti-institutional institutions” like salons, avante-garde journals etc. (258).

According to the sybolic capital recognized in her as a functin of her position, each writer (etc.) sees herself accorded a determinate set of legitimate possibles meaning, in a determinate field, a determinate share of possibles objectively offered at each given moment in time” (260).

Wrtiers adn artists situated at the economically dominated (and symbolically dominant) pole of the literary field, itself temporally dominated, can doubtless feel a solidarity [...] with the occupants of economically and culturally dominated positions in social space” (251)
“One [artistic aim] is in fact in an economic world inverted: the artist cannot triumph on the symbolic terrain except by losing on the economic terrain (at least in the short run), and vice versa (at least in the long run) (83).
“Thus the invention of the pure aesthetic is inseparable from the invention of a new social personality, that of the great professional artist who combines, in a union as fragile as it is improbable, a sense of transgression and freedome from conformity with the rigour of an extremely strict discipline of living and of work, which presupposes bourgeois ease and celibacy and which is more characteristics of the scientist or the scholar” (111)
--
“the producer of the value of the work of art is not the artist byt eh field of production as a universe of belief which produces the value of the work of art” (229)
“The dominants have always found their best guard dogs, the fiercest anyway, among intellectuals disappointed and often scandalized by the casualness of those heirs who have the luxury of repudiating their hertitage” (280).

“the experience of the work of art as immediately endowed with meaning and value is an effect of the harmony between the two aspects of the same historical institution, the cultivated habitus and the artistic field, which mutually ground each other” (289).

“Production of the work bring into play all the producers of works classified as artistic, whether great or small” the whole artistic community and middlemen (295).
“All position depend, in their very existence, and in the determinations they impose on their occupants, on their actual and potential situationin the structor of the field--that is to say, in the structure and distribution of those kind of capital (or of power) whose posession governs the obtaining of specific profits (such as literary prestige) put into play in the field” (231).

“the literary (etc.) field is a force-field acting on all those who enter it, and acting in a differential manner accordin to the position they occupy there” and also “it is a field of competative struggles which tend to conserve or transform this force-field” (232).

“two persons possessing each a different habitus, not being exposed to the same situation and to the same stimulations, do not hear the same music and do not see the same paintings since they construe them (289) differently” (299).

A double historicuzation of the tradition and the application of the tradition (309) because “to escape (however slightly) from histoyr, understsanding must know itself as historical and give itself the means to understand itself historically” (310).

“The habitus urges, interrogates, make the object speak, while for its part, the object seems to incite,call upon, provoke the habitus” (320). “In short, the habitus is the basis of the social structuration of temporal existence” (329).

“Intellections are two-dimensional figures who do not exist and subsist as such unless (and only unless) they are invested with a specific authority, conferred by the autonomous intellectual world [..] whose specific laws they respect” (340).

anxiety of influence: artists “reject what their most consecrated are and do” (240).

[Blanca]

wow……es como una chapa de tu tío abuelo el alcolico en una cena de navidad (el que se restriega en las narices farlopa en frecuentes viajes al baño). empieza y está ahí, soplándote en el cogote con aliento de quien lleva cinco años sin ir a una revisión dental tucutucu, todo el rato la misma mierda y una y otra y otra vez, k pa cuando dice una cosa interesante te pilla empanada y medio siesteando. alvaritoluckystrike, primO, la próxima mándate un disco del yung beef que k al menos me pego un par de bailoteos y saco barras para dedicarle a algún xurri. (hay muchas cosas k están genial pero el amigo se repite mucho, mucha rabia acumulada <3333)

[cora · Rating 2 out of 5]

No recomiendo leerlo en 3 días para un examen.
La capacidad de síntesis es una virtud con la que, tristemente, Bourdieu no nació. Podría haber dicho lo mismo en 200 páginas y probablemente el mensaje habría sido muchísimo más efectivo porque el lector no estaría luchando con sangre, sudor y lágrimas por no abandonar tremendo calzamesas. No era necesaria tantísima contextualización, especialmente porque parece que necesita universalizar un hecho muy concreto de la historia de la literatura. Aunque sus enfoques son interesantes, podría haber argumentado las mismas causas sin tanta justificación anecdótica.

[Anabella Gallardo Berg · Rating 5 out of 5]

Las reglas del arte condensa las indagaciones del sociólogo Pierre Bourdieu acerca del origen y la estructura del campo estético literario. En el texto, cuyo link dejo a continuación, reviso algunos supuestos principales entorno al análisis sociológico de la obra de arte, tal como la propone Bourdieu en el preámbulo a Las reglas del arte y su lectura de La educación sentimental de Flaubert: https://letrasyculturas.wordpress.com...

[Jesse · Rating 3 out of 5]

Nice application of Bourdieu's socio-cultural analysis to literature and art. I find it much easier to read than his earlier writings. It's also very helpful to have numerous concrete examples, as in his extensive consideration of [Author: Gustave Flaubert]'s Education sentimentale.

[K · Rating 3 out of 5]

I read most of this a couple years ago, but I skipped some essays that were very similar to essays in The Field of Cultural Production collection. Reading Bourdieu's essay on Flaubert and Jonathan Eastwood's commentary on it (doi: 10.1111/j.1467-9558.2007.00302.x) abraded and then soothed the brain, in succession.

[Sol · Rating 5 out of 5]

Un gran autor que leí para tres materias distinas, que me sigue instruyenso a lo largo de mi carrera y merece ser releído.
También tuve la oportunidad de ver una de sus últimas entrevistas para una radio, excelente y recomendado.

[Marco Tulio · Rating 4 out of 5]

Fundamental

[Gregorio Magini · Rating 5 out of 5]

Ha ispirato per un buon 20% l'invenzione della Scrittura Industriale Collettiva!

[Xavier · Rating 5 out of 5]

Fundamental para acabar con las visiones esencialistas en la interpretación literaria y abrir el camino para una verdadera ciencia de las obras.

[Maryse · Rating 3 out of 5]

Complexe, mais intéressant : le champ littéraire. Bourdieu, tu compliques parfois trop les choses, mais le résultat peut être intéressant.

[Alf Bojórquez · Rating 5 out of 5]

Una libro realmente revelador para lxs interesadxs en las letras y su estudio serio.

[Mihai Zodian · Rating 3 out of 5]

”Pierre Bourdieu, Regulile artei, Editura Art, București, 2007, 456 p.

Gustave Flaubert, dublul lui Pierre Bourdieu, literatura pe post de sociologie intuitivă, mitul geniului renăscut chiar în inima pozitivismului, amestecat cu o nuanță de genealogie și de constructivism, iată câteva dintre temele acestei cărți. ”Stea” a cercetării sociale franceze de la sfârșitul secolului trecut, autorul ne-a lansat o provocare: descoperirea relației „corecte” dintre artă și societate, oferind un răspuns unei dificile probleme moderne, cunoscută și ca baza versus suprastructura sau drept rolul intelectualilor în comunitate, alături de-o autentică interpretare a Educației sentimentale, în spirit științific, desigur. Ironic, identificând lectura externă cu cea internă, Bourdieu își subminează pozitivismul prin deschiderea pluralității interpretărilor (fiecare operă cu sociologia sa).

Sărind peste retorică, o anumită ambivalență și redenumirea conceptelor, concepția Regulilor artei nu-i dificil de înțeles, dependență a ideaticului de structurile economice și de putere, cu o nuanță proprie și o rafinare a celebrei ”în ultimă instanță”[1]. Avem câmpurile, o elaborare a mai clasicelor instituții, sectoare sau domenii ale puterii, interconectate între ele, dar bucurându-se de autonomie (politic, economic, cultural), ceea ce înseamnă că dețin propriile relații de putere, valori și comportamente acceptabile[2]. Separarea lor rezultă cumva din istorie, nu este absolută, deși autorul lasă aici problema în suspensie.

Literatura formează un câmp subordonat puterii, care ar fi economică în mod esențial (fostul capitalism). De aici rezultă, în concepția lui Bourdieu, o ambiguitate a libertății și a dependenței ce caracterizează caracterizat relația scrisului cu ”modernitatea” din a doua parte a secolului XIX, o atitudine surprinsă de mulți comentatori, dar și de artiștii înșiși, ca în cazul lui Flaubert sau Charles Baudelaire[3]. Începând cu acea perioadă, câmpul literar este structurat de doi poli interni de putere, capitalul cultural, ce promovează arta rafinată și cel consumerist, destinat satisfacerii imediate a clienților, cu o anumită ambiguitate fiindcă îl putem uşor muta înapoi în baza economică sau să îi acordăm rolul de curea de trasnmisie.

Structura de putere configurează opțiunile disponibile fiecărui agent (sună asemănător teoriilor din domeniul Relațiilor Internaționale?), care în mare se reduc la ”arta autonomă” sau la cea destinată profitului pe termen scurt și uitării pe termen lung[4]. Se stabilesc ierarhii, publicuri și chiar genuri diferite, iar tendința este valabilă, în linii mari chiar și în Franța contemporană. De exemplu, după Bourdieu, poezia devine subtilă în epocă; teatrul, excesiv de popular și exclusivist; romanul deținea o poziție ambiguă.

Câmpurile și relațiile de putere pe care acestea le conțin stabilesc posibilitățile de acțiune, culoarele de alergare, potențialul comportament al indivizilor și grupurilor, după Bourdieu. Mai vechiul ”habitus”, ideile, valorile, credințele sau manierele orientează opțiunile persoanelor din aceste domenii, un termen adaptat după Aristotel și scolastici, criticat destul de dur de Raymond Aron[5], dar care aminteşte şi de cultura de curte şi de Montesquieu. Sociologul consideră ambele concepte drept relaționale, nu structurale deși cel din urmă pare a fi configurat instituțional.

Bun, deci baza lui Marx și Engels, transfigurată geneaologic stil Friedriech Nietzsche[6] și Michel Foucault din prima etapă[7] în structuri de putere determină, totuși, infrastructura, dar câmpurile se bucură de-o oarecare autonomie datorată aranjamentelor din interior, polarizări, poziții, stratificarea specifică, grupuri etc. Similar și în cazul științelor sociale, ceea ce duce la un paradox: ne vorbește cercetătorul Pierre Bourdieu sau ideile sale doar reifică relațiile de putere, prin pozitivism, de exemplu? Aici se poate sugera că Gustave Flaubert devine nu numai un sociolog avant-la-lettre ci și o justificare pentru teoria lui Bourdieu, o depășire a antinomiei prin talent.

În concepția cercetătorului, Educația sentimentală, celebră ca roman, este și o un studiu al epocii, dar și dinamită pentru viața literară din acele timpuri[8]. Bourdieu consideră că opera povestește traseul social al unui grup de tineri, cu intenția de a descrie mecanismele câmpului social în curs de formare; structura sa internă fiind identică cu lumea externă. Cu toate acestea, ”super-realismul” aparent al lui Flaubert este doar un contrafactual, care ne explică de ce autorul alege o carieră literară, spre deosebire de dublura sa, Frédéric Moreau și de ce preferă o anumită orientare estetică.

Tinerii sunt atrași de cei doi poli ai câmpului, negustorul Jacques Arnoux și bancherul Dambreuse, reprezentând primul, arta pentru artă și al doilea, consumerismul, în concepția lui Pierre Bourdieu. Carierismului i se alătură intrigi romantice complicate, ceea ce sugerează că romanul poate fi și o critică a sentimentalismului livresc, asemănătoare Doamnei Bovary, cum atunci când relația dintre Frédéric și Marie Arnoux are șanse de realizare, eroul principal nu și-a pierdut interesul. Și în același timp, o revoluție în estetică similară celei din poezie a lui Charles Baudelaire, fiindcă fantasma contrafactuală mascată de regulile realismului și de căutarea perfecțiunii sociale, se identifică cu un studiu al posibilităților câmpului literar din epocă.

Un fel de aceasta-i lumea, uite ce puteam avea, totul împachetat în mod frumos, cu un parfum de credibilitate ce inaugurează un proces îndelungat de revizuire a canoanelor genului romanesc, acțiune, timp, personaje sau poziția naratorului[9]. Scriitorul reacționează, după Bourdieu la polarizarea duală a câmpului literar prin ”arta pentru arta”, distanțarea de predecesorii realiști și romantici. Nonconformismul artei reiese dintr-o logică socială autonomă și dependentă, produs al unei construcții sociale, inexact explicată, moment în care și realitatea coerenta cedează, de altfel.

Pe drum, cumva, s-a pierdut violenţa simbolică, acel termen care spune orice şi nimic, alături de mai vechea sa rudă, alienarea. Ce sugerează Bourdieu nu-i tocmai nou, el reia practic ceea ce ziceau unii dintre artişti sau mai vechea teorie a şcolii de la Frankfurt despre consumerist şi artă, ca simbol al unei alte lumi posibile[10]. Cum sociologul se identifică cu Flaubert, renunţă la speranţele de schimbare socială, considerate utopice, nu are încredere în „popor” şi pledează pentru un fel de solidaritate între intelectuali[11].

Dacă Frédéric era un Flaubert posibil, Bourdieu scrie ca un Flaubert mai pozitivist, cu vervă și stil. Și cum scriitorul a creat o fantasmă, un dublu în Educația sentimentală, o ipostază în Doamna Bovary, ce putere de convingere mai au convingerile pozitiviste ale sociologului de la sfârșitul secolului XIX? Tocmai în punctul culminant al demonstrației, când structura-i atent finalizată, construcția se prăbușește sub propria greutate: ori fiecare romancier reflectă, în logica interioară a operelor, structura câmpului literar și atunci de ce mai sunt deosebiri între ei, dincolo de idiosincraziile personalității sau Flaubert este un geniu și atunci teoria pozitivistă de-aici devine insuficientă.

Deși arta, mă rog, literatura este autonomă, accentul este pus în mod excesiv pe structurile de putere. Bourdieu admite intertextualitatea, ideea că operele sunt într-un ”dialog” reciproc, dar o expediază pe post de adjutant al relațiilor de autoritate, ceilalții scriitori devenind cumva puncte și poziții instituționale mai curând decât „producători” de sens. Flaubert însuşi pare a fi jucăria genială a polarităţii câmpului, într-o teorie socială care-şi aşteaptă încă Einsteinul, dacă tot vorbim despre termeni din electromangetică.

Bourdieu încearcă să împace structura şi actorii prin ideea de câmp, dar acesta este tot o instituţie, o structură de putere, ceea ce mută discuţia în interiorul artei, ştiinţei, studiilor umaniste etc., unde similar lui Frédéric, există o anumită libertate, dar o marjă redusă de acţiune. Cum preferă să nu îşi definească prea clar termenii şi refuză teoretizarea excesivă, sociologul lasă impresia unei preferinţe excesive pentru schimbări de denumiri, în dauna conţinutului. Lectura lui Flaubert este ingenioasă şi reprezintă un argument forte al Regulilor artei.


[1] Friedrich Engels, „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă”, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, Editura Politică, Bucureşti, 1967, www.marxists.org/romana/m-e/1880/dezv... (accesat octombrie 2013).
[2] Pierre Bourdieu, Regulile artei, Editura Art, Bucureşti, 2007, p. 287-297.
[3] De pildă, Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodenism, Polirom, Iaşi, 2005.
[4] Pierre Bourdieu, op. cit., p. 170-176.
[5] Idem, p. 243, Raymond Aron, Penser la guerre, Clausewitz, Gallimard, 1976, vol. II.
[6] Expunerea clasică în Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei, Humanitas, Bucureşti, 2006.
[7] De pildă, Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, Humanitas, Bucureşti, 2005.
[8] Gustave Flaubert, Educaţia sentimentală, Editura Art, Bucureşti, 2006.
[9] Pierre Bourdieu, op. cit., p. 54-66.
[10] Expunere deja clasică în Theodor Adorno, Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti.
[11] Pierre Bourdieu, op. cit., p. 429-439.„

semnalesirecenzii.tumblr.com/post/648...

[Dominik · Rating 4 out of 5]

Bourdieu jest super mądry, ale to nic nowego. Robi tutaj fenomenalnie pogłębioną analizę - najpierw samej Szkoły uczuć, potem pola literackiego wkoło Flauberta i Baudelaire'a, a następnie robi dłuuugą część teoretyczną, w której szkicuje materiały potrzebne socjologiczne do socjologicznego badania literatury (czy w ogóle sztuki). Jako czytelnik dostajemy najpierw znakomite dowody zasadności takiego badania, a następnie dobrze opracowane narzędzie, które muszą opierać się nie wyłącznie na tekście, a na całym kontekście historycznym; muszą być silnie powiązane historycznie, brać pod uwagę całe współczesne/ówczesne pole artystyczne, stosunki pól wobec siebie, kapitały symboliczne, ekonomiczne oraz oczywiście jednostkowe habitusy postaci literackich i ich autorów. tym samym Bourdieu udowadnia, że jego teoria jest naprawdę aplikowalna do chyba wszystkiego.
To naprawdę coś kapitalnego i świetnie się przygotował - wszyscy historycy sztuki i literatury mieliby istotny problem żeby Bourdieu zagiąć z jego wiedzy dotyczącej pola artystycznego i literackiego we Francki w drugiej połowie XIX wieku. materiał źródłowy w postaciach gazet, listów czy dzienników jest potężny. tak też powinno wedle książki podlegać badanie literackie - uwzględniamy absolutnie wszystkie dane i materiały, nawet te zapomniane, grzebiemy we wszystkich zakamarkach rynku i pola, aby wyciągnąć wnioski.
taka metoda jest naprawdę imponująca i inspirująca, a habitusy po raz kolejny zdają się tłumaczyć życie. pozostaje tylko kilka drobnych wątpliwości:
1) siłą rzeczy Bourdieu biega po Francji XIX wieku - czy wszystkie ogólne tezy wobec rynku sztuki i pola artystycznego, które są tutaj wygłaszane, aplikują się na innych terytoriach i w innych czasach? już sama narodowość zdaje się tak silnie wpływającą cechą, że trochę można w to powątpiewać;
2) Bourdieu rości sobie prawo do uznania jego metody badań literackich jako najlepszej, albo nawet tej jedynej słusznej i sensownej. wszystkie pozostałe: hermeneutyczne, close readingowe, dekonstrukcję zbija tym, że to tylko proste rozwinięcie scholastycznej formuły lectora i auctora: czytający, który odczytuje i tłumaczy znaczenia wytworzone przez autora. tak jak zaproponowane tutaj badanie socjologiczne ma absolutnie sens, ręce i nogi (tak samo jak dewaluowanie odczytań biograficznych - tutaj dzieje się to w kontekście sartre'owskiej monografii Flauberta) i dużo może nam powiedzieć, tak wkrada się tutaj nieco badawcza chełpliwość: co innego przecież powie nam Bourdieu, a zupełnie co innego powie nam Barthes i Derrida - żaden z nich nie będzie się mylić, każdy z nich może nam pokazać coś istotnego.
poza tymi zgrzytami - szalenie wartościowa praca.

[Marcel del Valle · Rating 3 out of 5]

Es muy repetitivo, llega un momento en el que cansa porque alarga la misma idea por 200 páginas. Tiene cosas muy interesantes, pero en algunos puntos me parece que llega a conclusiones un poco simplistas. Metodología difícil de aplicar, pero su punto de vista sobre la idealización de la teoría literaria y crítica a los métodos formalistas y esencialismo estético son interesantes; me ha recordado en cierto aspecto al ¨aura¨ de Walter Benjamin. No es el mejor libro que he leído de este señor, desde luego.

[Sofia · Rating 4 out of 5]

no se calla el final lol

[Busrauyarimsi]

Bu kitabın Alfa Yayınları baskısı üzerine kaleme aldığım yazı 20.09.2020 tarihinde Milliyet Kitap Eki'nde yayınlanmıştır:

Bourdieu’nün Büyüsü

Edebiyat eserlerinin efsunlu, hikmetine erişilemez kabul edilmesi romantik bir
düşüncedir elbet. Lakin böylesine “derin” hislerle yaklaştığımız eserler, bir süreden
sonra kitaplıkların ve belleğin tozlu raflarında, edindiği işlevsiz kutsallıkla, öylece
kalabilir. Biraz daha, ve biraz daha.

Tam tersi de olabilir ve olmuştur: Edebi metinleri “fazlasıyla” anlaşılır kılarak onunla
özdeşleşmek isteyen -ki romantikliğin başka bir uzantısıdır bu- kuram ve akımlar
dört bir yanı sarmıştır. Yine de bu hummalı çalışmada unutulan ya da bilerek uzak
durulan şeyler de vardır; “yazınsal alan”ı var etmesine rağmen yadsınan, kutsallığı
örselediği iddia edilen toplumsal gerçeklik gibi.

Yazınsal alan kavramının belkemiğini oluşturan “alan”ın istatiksel toplumbilim
verilerinden sıyrılarak, toplumsal bir yapı olarak ele alınması sosyolog, antropolog ve
filozof Pierre Bourdieu’nün üzerine kafa yorduğu bir işti. 2002 yılında aramızdan
ayrılan Bourdieu’nün tam da bu eksende ilerleyen eseri “Sanatın Kuralları: Yazınsal
Alanın Oluşumu ve Yapısı”, Alfa Yayınları ile beraber tekrardan dilimize kazandırıldı.
Bourdieu’nün Flaubert’in “Duygusal Eğitim” eseri üzerinden yazınsal alanın
oluşumuna odaklandığı eseri, aslında “toplumbilime, sanat yapıtlarıyla her türlü
kutsallık niteliğini bozucu ilişkiyi yasaklayanlara” bir başkaldırı niteliğinde. Lakin bu
başkaldırı fevri olmaktan son derece uzak: Sistemli, büyüleyici ve bir o kadar da
yoğun. Ve amacı da ortada: Objektifle sübjektifin, sanatla bilimin katı sınırlarını
ortadan kaldırmaktan ziyade, bu sınırları geçirgen hale getirmek.

Eserini “Alanın Üç Durumu”, “Bir Yapıtlar Biliminin Temelleri” ve “Anlama
Olgusunu Anlamak” olarak üç ana başlıkta kurgulayan Bourdieu, bu bölümleri adım
adım derinleşen alt başlıklarla örüyor. “Yazınsal Alan”ı oluşturan sosyoekonomik,
kültürel ve hiyerarşik katmanları isabetli soru ve yaklaşımlarla genişleterek ince ince
işleyen yazar, eser boyunca okurun entelektüel okur yazarlığının sınırlarını zorluyor.
Bourdieu’nün en ihtişamlı yönlerinden biri de, şüphesiz ki akademinin ve
teorisyenlerin çokça esiri olduğu üstenci tavırdan uzak durması. Zira kendisi büyük
bir titizlikle Flaubert’e ve savına yoğunlaşırken, bugün hala derinden etkilediği ve
yönlendirdiği sosyal bilimcilere de akademide yaratıcılığın ve “pratiğe
dökülebilmenin” derslerini veriyor.

Toplumbilimin -çoğunlukla- katı dokusu ile estetik hazzı aynı potada eritebilen, iki
disiplinin sınırları içerisinde de çok iyi işleyen “Sanatın Kuralları”, üst okur ve sosyal
bilimciler için eşsiz bir yapıt şüphesiz. Lakin yine de doğal okuru ürküttüğü, tabiri
caizse “yorduğunu” da söylemek gerekli. Ancak tam da bu umutsuz gibi görünen
noktada Bourdieu’nün büyüsü kendini ele veriyor: Bir yazarı tanımak. En nihayetinde
“Sanatın Kuralları” edebiyat sosyolojisinin kült eserlerinden biri olmasının yanı sıra,
Flaubert özelinde bir yazarı anlama, onu özümseme çabası da aynı zamanda.
Kimbilir, belki de Pierre Bourdieu’den “asıl” öğrenmemiz gereken şey yazara duyulan
sevgi ve saygıyı, uçsuz bucaksız tanıma ve anlamlandırma gayretine dönüştürmektir.

[Ugur Tezcan · Rating 5 out of 5]

Je l'ai lu en partie, le chapitre qui parle de Flaubert et je l'ai trouvé très intéressant. Il explique comment la littérature est devenu un outil pour l'appropriation d'un mode de vie bohème, en s'opposant aux élites de l'époque et comment cela a permis l'autonomisation du champs littéraire, que l'on appelait autrefois la "République des Lettres".

[Dora · Rating 4 out of 5]

Apart from Bourdieu extremely tiring lexicon and long-winded sentences, the book was quite interesting to read. However, it definitely is intended for a specific audience and would be better understood with a firm grasp on the pleiad of philosophers, writers, and art theoreticians that Bourdieu refers to throughout the book.

[David · Rating 5 out of 5]

On par with Bourdieu's book Distinction. He does two things simultaneously: Engages the 19th-century world of French literature and extends his own ongoing analysis of art and literature as dynamic fields of contest.

[Stephen]

Alternately sparkling and stultifying, one needs a great deal of patience to read this book all the way through. I shall return!

[Mathieu]

it's resting against a box on my desk

[Gemma · Rating 4 out of 5]

needs to be read with The Field of Cultural Production... "so smart. so irritating." (and, so French.)