Citind Bacovia (şi reuşind totodată să-i intri sub piele) atingi paroxismul melancoliei poetice şi al singurătăţii. Eter lugubru, iarnă grea, ecouri în depărtări... toate se rezumă ori la singurătate ori la căutarea singurătăţii....
Ca o metamorfoză a iubirii uzând de cele patru anotimpuri:
Ecou de romanţă
S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!
Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i vestejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!
Iar mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti-
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!
După cum se observă, deşi ciclul (sau metamorfoza) se încheie printr-un ferm "!", lasă totuşi o urmă de continuitate în inima eului liric...
Andrei Tamaş,
7 sempembrie 2015