Biroul de Întrebări Ridicole

by Dan Ciupureanu

„Lumea e un stabiliment de boli psihice, arondat unui birou de întrebări ridicole, fără răspuns, prin care bîntuie personaje stranii. Ian, om de serviciu într-un hotel din Paris (curăță toalete, emite panseuri existențiale, inspirate de urmele de fecale), bîntuie și el prin această lume, grăbindu-se spre Craiova și București, ca să prindă incinerarea mamei sale, cu care conversează la telefon pe drum (m-au încuiat în capelă, a trebuit să ies pe geam ca să fumez. Pînă cînd mă vor incinera, sînt încă mama ta). Mama lui Ian, aflăm din primele pagini, s-a trezit moartă – o metaforă tutelară, ce dirijează desfășurarea narațiunii, detectînd puseurile de iluminare din proximitatea morții. Călătoria lui Ian este o buclă, care tinde să-l întoarcă spre sine și spre originea maternă. Prin acest al doilea roman, conceput în același registru magic grotesc-morbid ca precedentul, Dan Ciupureanu își consolidează locul printre cei mai valoroși prozatori români ai momentului.” (Radu Aldulescu)

200 pages, Paperback

First published October 1, 2019

Reviews

[Liviu Szoke · Rating 1 out of 5]

În ciuda titlului extraordinar de interesant, cel care m-a atras în primă fază să-l aleg, volumul de față nu m-a prins decât puțin la început și are într-adevăr una sau două scene acceptabile în prima parte, care culminează cu cea absurdă de la biroul de întrebări ridicole, un adevărat coșmar cu care doar cine n-a mers într-o instituție de stat de la noi și n-a plimbat în viața lui o hârtie de la un ghișeu și de la un etaj la altul nu poate fi familiarizat. În rest, povestea mi s-a părut mult prea dezlânată și prea haotică pentru a putea fi măcar urmărită, darămite înțeleasă.

[Vitalie Vovc · Rating 5 out of 5]

De la Cehov încoace orice salon de spital care are ceva lăgătură cu nebunia și este cumva pomenit într-o carte sau text literar trebuie neapărat să poarte numărul 6! Dan Ciupureanu nu avea cum să scape acestei tradiții, chiar dacă face o tentativă rebelӑ și mai adaugă unul, cu numărul 3. Numai că Dan (sau Ian?) reușește să extindă frontierele instituției penitenci-demențiale la un Univers întreg, ajungând prin intermediul unor personaje și dincolo de stratosferă!

Lumea descrisă de Dan este o lume dementă din care ai dori să te trezești mort, cu numeroasele ei saloane: Craiova, București, trenul care leagă aceste două orașe, Parisul, crematoriul, hotelul la care lucrezi, compartimentat și el în camere pe care cineva trebuie să le saneze, să le curӑţe de deșeurile vieții locatarilor, autobuzele și trenul RER, ascensoare cu coduri infinite, dar pe care le memorizezi din prima și un enorm Centru de criză care pare să gestioneze toate aceste celule existențiale cu ale lui birouri nenumărate dintre care și „Biroul de Întrebări Ridicole”, scris cu majuscule, de la sine înțeles, precum și se cuvine unei instituții importante, în care este interzis să spui „Mulţumesc”. (Aici, autorul acestor rânduri trebuie să recunoască că a fost lovit drept în țeastă: această interdicție de a spune „mulţumesc” s-a transformat într-o cheie care mi-a deschis definitiv ușile cărții și m-a lăsat să intru. Mai mult decât atât: m-a făcut să mă simt în acest labirint ca acasă... Adevărul e că am crescut într-un oraș (și o țară!) în care chiar nu se spunea „mulţumesc”! În acea țară (și orașul ei) în care m-am născut se spunea „За «спасибо» бьют красиво” (Pentru „multumesc” ești bătut frumos)...).

Cartea lui Dan Ciupureanu este o continuare foarte organică (deși fiecare roman își merită existența independentă, chiar și cu trimiterile directe) a primului său roman, „Omar și diavolii”. Până și forma romanului este aceeași, nemaivorbind de continuitate stilistică. Regăsim același delirium tremens continuu, gravitând în jurul unei morți (mama s-a trezit moartă), unei permanente căutări existențiale, apriori fӑrӑ finalitate, oricare tren, autobuz, RER sau ascensor nu ai lua, și acea încercare continuă de evadare din lumea absurdului, acest salon nr. 6, imposibilă și asta, oricâte beri nu ai bea, căci frânghia se rupe inevitabil, iar de cealalata parte totul și toți sunt împietriți, nimeni și nimic nu mișcă...

Marea noutate și diferență față de „Omar” o constituie monologurile copilului, dar care nu fac decât să accentueze absurditatea lumii adulților prin sinceritatea și inocența observațiilor infantile.

Nu știu dacă Dan a epuizat cu acest secund roman filonul primului, dar cu certitudine ambele sunt un fel de OZN-uri detunătoare în flota scrierilor actuale!

[Mihail Victus · Rating 4 out of 5]

Am citit romanul ăsta în mai mult timp decât mi-ar lua o carte de dimensiuni asemănătoare - în jur de 150 de pagini într-un format "normal". Nu o spun ca un lucru negativ. Doar că registrele în care e scris romanul, de la naivitate până la poezie, ceva teribilism și absurd (spre care se îndreaptă tot mai mult spre final), într-o scriitură compactă, puțin aerisită de pasaje mai scurte, prelungesc timpul de lecturare. Dar tocmai din motivul ăsta, cartea ar trebui citită. Pentru că nu e confortabilă. Eu am privit-o ca pe un bun experiment literar, chiar dacă autorul nu și-o fi propus același lucru.

[Adrian Manea · Rating 5 out of 5]

N-am nicio idee (despre) ce am citit, dar, cumva, m-a rupt.

Delirul, fantasticul, poeticul și haoticul, susținute pe toată întinderea romanului m-au captivat și mi-au lăsat tot timpul impresia că îmi scapă ceva, că sînt detalii, simboluri și imagini pe care nu le deslușesc. Cîteva momente „aha!” m-au stîrnit și mai mult, iar în final, mă simt ca după o experiență paranormală.

Dan Ciupureanu scrie cu cuvinte din limba română, cu reguli de sintaxă și gramatică la locul lor, dar cu un rezultat care, cel puțin, la prima lectură, mi-a fost imposibil să-l înțeleg. Abstract, absurd, suprarealist, care mă urmărește încă.

[Maria · Rating 1 out of 5]

O carte de necitit. Cred că e prima carte pe care o abandonez și:
1. Nu am remușcări
2. Nu încerc să mă amăgesc că e doar o pauză. Nu am nici cea mai vagă intenție să o reiau și nu știu ce ar trebui să se întâmple ca să mai încerc altă carte a autorului. Poate doar să dea amnezia peste mine.

Îmi pare rău că nu pot face review fără să acord un număr de steluțe. 1 stea dau de obicei cărților care m-au enervat dar de bine de rău totuși le-am terminat. Nu e cazul aici.

[Bogdan Neagu · Rating 5 out of 5]

Cartea asta e ca un pachet de Carpati. Daca nu ai mai fumat Carpati inainte, s-ar putea sa-ti stea in gat, sa tusesti, sa o arunci si sa recomanzi tutuor sa nu se atinga de ea. Daca ai mai fumat Carpati inainte (daca ai citit Omar si diavolii), ai toate sansele sa-ti placa, asa cum mi-a placut mie.