O noua speranta este povestea fascinanta a unei tinere aristocrate pariziene de la inceputul secolului XX, a carei viata pare guvernata in intregime de dorinta de a fi iubita. Amintind de Emma Bovary, indragita eroina a lui Flaubert, Sabine de Fontenay viseaza cu ochii deschisi, cauta necontenit iubirea, se lasa purtata de pasiune, oricit de distrugatoare s-ar dovedi ea, impartasindu-ne elanurile si deziluziile ei. Un roman sentimental, scris intr-un stil de o subtila sensibilitate, ce se invirte in jurul contradictiilor conditiei femeii.
„Madame de Fontenay este un avatar al Emmei Bovary. Una dintre acele femei care compenseaza sacrificiile datoriei conjugale prin pasiuni himerice sau fatale… Sabine lupta impotriva melancoliei indragostindu-se in taina de prietenii din micul sau cerc. Fiecare noua iluzie o arunca intr-o tristete profunda, pina cind una dintre ele se materializeaza intr-un barbat prins deja in latul propriului mariaj.” - Le Magazine litteraire
Born Princess Anna Elisabeth Bibesco-Bassaraba de Brancovan in Paris, she was a descendant of the Bibescu and Craioveşti families of Romanian boyars. Her father was Prince Grégoire Bibesco-Bassaraba, a son of Wallachian Prince Gheorghe Bibesco and Zoe Mavrocordato-Bassaraba de Brancovan. Her Greek mother was the former Ralouka (Rachel) Mussurus, a musician, to whom the Polish composer Ignacy Paderewski dedicated several of his compositions. Via her mother, Anna de Noailles is a great-great-granddaughter of Sophronius of Vratsa, one of the leading figures of the Bulgarian National Revival, through his grandson Stefan Bogoridi, caimacam of Moldavia.
In 1897 she married Mathieu Fernand Frédéric Pascal de Noailles (1873–1942), the fourth son of the 7th Duke de Noailles. The couple soon became the toast of Parisian high society. They had one child, a son, Count Anne-Jules de Noailles (1900–1979).
So popular was Anna de Noailles that various notable artists of the day painted her portrait, including Antonio de la Gandara, Kees van Dongen, Jacques Émile Blanche, and the British portrait painter Philip de Laszlo. In 1906 her image was sculpted by Auguste Rodin; the clay model can be seen today in the Musée Rodin in Paris, and the finished marble bust is on display in New York's Metropolitan Museum.
She died in 1933 in Paris, aged 56, and was interred in the Père Lachaise Cemetery. She was a cousin of Prince Antoine Bibesco, Princess Martha Bibescu and Elena Văcărescu.
Anna de Noailles was the first woman to become a Commander of the Legion of Honor, the first woman to be received in the Royal Belgian Academy of French Language and Literature, and she was honored with the "Grand Prix" of the Académie Française in 1921.
"¡Era entonces de esta manera que él la amaba! Por qué no la amaba por lo que tenía en ella realmente de misterioso, por sus ojos de muchas capas de miradas, por sus cabellos tibios como las venas, sus cabellos negros y acres, que tenían el olor del bosque seco y del humo; por su alma en fin, en el fondo de la cual, bajo las ondas enredadas, circulaba la infantil piedra blanca del deseo ..."
Anna de Noailles es una escritora francesa de ascendencia rumana de inicios del siglo XX, famosa en su tiempo, que se relacionó con los escritores famosos de aquella época como Proust, Gide, Collette, Cocteau, Etc y que logró también importantes distinciones en su carrera. Me gustó mucho esta novela en la cual pensé ponerle al inicio 5 estrellas pero pasando por la última tercera parte vi algunas cosas que me hicieron bajarle la calificación. Tiene, es clarísimo, un parecido con "Madame Bovary" de Flaubert. La novela trata de la historia de Sabine, quien de un inicio nos parece ser una mujer que está bastante disconforme con la vida de casada que lleva, sin embargo no es un hastío terrible, no es odio lo que tiene a su marido, quizás es un poco difícil entender bien qué es lo que hace que ella empiece una serie de divagaciones en su vida personal y hasta el final incluso su actitud puede ser un poco incomprensible. Junto con ella está su esposo Henri de Fontenay, su cuñada Marie de Fontenay y los amigos de Henri Jérome Hérelle y Pierre Valence. Ella a pesar de todo guarda muchas contradicciones, tiene devaneos por otros hombres pero no lo confiesa abiertamente, prefiere por lo menos ante su marido tener una imagen siempre correcta, sin embargo, a veces su propio ser grita para sus adentros pensamientos bastante liberados:
"No aman bastante, esos a quienes no les basta amar poco tiempo"
Aunque no llega a ser una mujer liberada como por ejemplo Léa de "Chéri", es necesario buscar el origen quizás en el matrimonio de Sabine con Henri, que fue un poco precipitado debido a que ella sufrió una decepción por su padre el Sr. de Rozée que, siendo viudo, se casó con una nueva mujer joven, razón por la que Sabine decidió alejarse. Esto se cuenta como un recuerdo juvenil y está lleno de descripciones sentimentales y recuerdos de paisajes que fueron muy de mi gusto. Sabine está rodeada en sí misma de buenas personas, pero ella siempre está inconforme, podemos decir que tiene celos de otros, y vaya, que eso puede ser algo muy cierto en la sociedad. Cuando mira a otras mujeres más jóvenes o a parejas se pregunta por qué esas cosas no son para ella, tiene sentimientos oscuros dentro de sí, los confiesa como una debilidad pero a veces se siente orgullosa de ellos, esto es algo un poco complejo que no he visto así nomás:
"Seré un día como los hombres que no necesitan ser bellos para ser amados. Y cual mirada de muchacha de dieciséis valdrá mi corazón desmoronado, mis ojos de dolor y de rabia."
En este camino de la protagonista me gustó mucho el contexto histórico , aunque no fue tan bien profundizado, se habla de Henri quien trepa en la carrera política pero sólo se habla de manera circunstancial, no llegamos a enterarnos bien realmente lo que hace o sus progresos. Lo que más me encantó fue la pluma de la autora, tiene muy buenas frases y además introduce en la novela muchas cosas literarias, tanto en autores como en frases e incluso obras, ello hace ver la lectura bastante productiva y definitivamente un manejo superior de la escritora de diversos temas. La protagonista en sí al inicio me gustó mucho pero luego como mencioné cae un poco en la repetición y monotonía, sus actitudes bastante infantiles a pesar de todo revelan que siempre estuvo apegada de inicio a fin a la búsqueda de las sensaciones.
"No eres tú lo que amo; amo amar como yo te amo. No cuento contigo para nada, en la vida, mi bien amado. Sólo espero de ti mi amor por ti..."
Mi-e foarte greu să găsesc ceva care mi-a plăcut la cartea aceasta. În primul rând, limbajul este atât de fals (iar traducerea pe alocuri greoaie, chiar nerevizuită), încât te miri cum a putut să apară în Parisul interbelic un astfel de roman, în Parisul dominat de proza autenticității și de Proust. Apoi, povestea în sine e la fel de neplauzibilă în modernitate. S-a spus pe drept cuvânt că Sabine e un fel de Emma Bovary - perfect de acord, doar că Madame Bovary e dintr-o altă epocă. Tot ce spune Sabine e fals, e ca o tinichea care scârțâie la cea mai mică adiere de vânt, cu speranța că va produce ceva muzică plăcută urechii. Tot ce face Sabine e pentru a atrage atenția, însă nu o face pentru că așa își va hrăni egoul cât 10 Parisuri, ci pentru că îi place să aibă o suferință continuă din ceea ce trăiește. Niciodată nu se bucură și chiar în momentele de mare fericire sună la fel de pompos idiotic ca atunci când își contemplă nefericirea prefabricată și superioară. Nici măcar nu poți spune că e bolnavă psihic, suferind de un fel de schizofrenie cronică și atenuată, pentru că e mai degrabă vanitoasă și plină de o conștiință a inteligenței ei superioare, pe care o epatează în orice discuție (de altfel foarte prost prezentată prin descrieri fade și vorbire indirectă greoaie și falsă).
E greu de dus romanul ăsta în 2021. Mult, mult prea sentimental, probabil și la momentul publicării, acum aproape 120 de ani. N-am înțeles miza lui, iar personajul pe care l-a construit Anna de Noailles e prea puțin veridic. Partea bună e că „O nouă speranță” e o scriere de tinerețe, mizez pe faptul că pînă cînd Academia Franceză a premiat-o, în 1921, a avut timp să-și șlefuiască stilul.
This book gathers momentum as it progresses, and by the end I was quite impressed. Its heroine, Sabine, is a beautiful young aristocrat who, apart from having lost her first baby, has everything she could wish for in life: a kind and devoted husband, a circle of pleasant friends, and not a care in the world. However, Sabine is one of those unfortunate souls who simply hasn't got a clue how to be happy. A drama queen with a wildly inflated view of her own qualities and achievements, she believes it is her birthright to be not just loved, but adored. Throughout the course of the story, she throws herself in the path of 3 of her husband's best friends, in the hope of inspiring one of these passions that are the stuff of legend. Her first victim is Jérôme, who doesn't even twig she fancies herself in love with him, and begs for her help in obtaining her sister-in-law in marriage. Although supposedly devastated, in short order Sabine then tries to fascinate Pierre who, seeing her for the shallow egotist she is, pretty much drops her after giving her some sound advice which, naturally, goes unheeded. Tragedy strikes when she is finally successful with her third prey, Philippe, a respected professor in his mid forties. Having been happily married for 20 years, Philippe is undone by Sabine's voluptuous sexuality and emotional neediness. Neglecting his family takes a heavy toll on him and by the end of the novel it's clear that he would ultimately put a stop to this disastrous affair. However, even if he didn't, his love would never be enough for Sabine, whose jealousy knows no bounds. In one of the most revealing moments, she tells Philippe that when she read Jean-Jacques Rousseau's "Confessions", she felt jealous of the love the writer felt for Sophie d'Houdetot. What Sabine wants is to be the sole focus of her lover's attention every single second of the day. While the book starts as some kind of drawing room comedy, it turns into a subtle study in the form of neurosis Flaubert explored in "Madame Bovary". There is no doubt that Sabine is a narcissistic monster and a complete fool, yet her self-inflicted misery is so beautifully analysed one doesn't mind spending time in her toxic company - as long as it's only on the page!
nu inteleg rostul acestei carti. si nu e ca si cum nu am apreciat autoarea, de aceea am si vrut sa o citesc si mm straduit sa citesc cartea pana la capat. insa, de la un punct incolo, am suferit profund, fiecare pagina a devenit un chin si am citit-o greu. si te intrebi-care a fost rostul? de ce vrem sa stim despre sabine de fontaney? daca ar fi o poveste cu talc, sa nu faci asa sau sa stii sa iti alegi barbatii, amantii, sotii, as intelege, dar nu pare a fi acesta mesajul. si daca ar fi un indemn spre terapie, iar ar fi genial, dar nici asta nu e. e o poveste trista, care se incheie tragic si care imi lasa gustul amar al femeii nefericite in casnicie, desi nici macar nu era atat de nefericita, ci mai degraba lipsita de pasiune si de atentie pentru a-si trai dragostea alaturi de trei indivizi. cu ultimul, phillipe, simte dragostea profunda, sfasietoare, care ii si aduce sfarsitul, caci acesta este prins, departe de ea, cu propria casnicie. inteleg iubirea, inteleg chiar si aventura, dar nu inteleg acest mod tragic de a-si termina viata. in afara de subiect, mi-a displacut si scriitura, una plina de zorzoane si de descrieri care nu aduceau neaparat savoare povestii, ci, din punctul meu de vedere, o incarcau inutil. nu merita.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Despre o Emma Bovary în timpul Belle Epoque. O jumătate de secol mai târziu, aceleaşi dileme ale vieţii de cuplu. Şi aceeaşi soluţie... Doar pentru amatorii genului.
O femeie aparent nefericită caută fericirea în afara casniciei, înșirând pasiunile, dorințele, iubirile, amanții pe rând, fără scrupule. Ei bine, ori îi place să umble din floare în floare, ori are o problemă psihică :) Nu am fost entuziasmat de stilul Annei de Noailles: chiar dacă este apropiat de cel clasic, iar subiectul este cu siguranță clasic (aristocrație, artă, saloane, iarna la Paris, vara în Elveția sau în Vosgi), frazele ei par a fi prea lucrate, forțate, astfel încât să pară mai filosofice și mai pe gustul scriitorilor timpului său. Iar caracteristicile personajului principal sunt, pe alocuri, cam ciudate, dar poate fi apreciată de domnișoarele sau doamnele care preferă un roman clasic și un personaj schimbător ca ele :)