Constantin este povestea experienței lui Mihai, un tînăr student venit din provincie la București, acasă la cel care i-a închiriat o cameră pe perioada studiilor: Toader Constantin. În apartamentul dărăpănat al acestuia se petrec o serie de întîmplări tragicomice, ai căror protagoniști sunt chiriașii săi, oameni de tot felul, cu povești de viață dintre cele mai diferite și mai interesante, care trăiesc într-un București poate prea pragmatic și uneori chiar ostil. Constantin este el însuși o poveste, care nu se lasă însă descoperită prea ușor, nici chiar de „bunul chiriaș” Mihai. O carte despre Bucureștiul real, despre oamenii care îl populează și, în cele din urmă, despre viață așa cum e ea, descrisă cu un fin spirit de observație și simț psihologic.
Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor, redactor și traducător (din engleză, franceză și germană). Absolvent al secției de Literatură universală și comparată a Facultății de Litere, Universitatea din București, a urmat mai apoi un masterat în teoria literaturii și literatură comparată, la aceeași facultate. Pregătește o teză de doctorat în istorie intelectuală, despre introducerea curriculumului literar în universitățile occidentale în secolul al XIX-lea. Este cîștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom din 2018, cu romanul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, care i-a adus în 2019 și Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural, precum și Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța. Constantin (Polirom, 2019) e al doilea lui roman.
tare bine scris și expresiv romanul, deși mi-ar fi plăcut să fie mai lung și, poate, să aflăm mai multe despre Mihai :). mă bucur, însă, că am dat peste un scriitor așa talentat & de-abia aștept să-i citesc și celălalt roman, pe care am văzut că-l laudă toată lumea aici, prin recenzii.
O poveste simplă, scrisă limpede, despre oameni singuri și nevoia lor de apropiere. O poveste care încearcă să recupereze partea frumoasă dintr-un om sucit și ciudat. Bătrân și cu apucături nu tocmai lăudabile, Constantin uimește din când în când cu gesturi care nu rămân fără ecou în sufletul chiriașului său, Mihai. Între cei doi se creează o legătură mai specială decât simpla relație proprietar chiriaș. Pare că fiecare zărește în celălalt frânturi din ce ar fi trebuit să fie prezența tatălui sau a fiului absent iar interacțiunile lor stângace umplu măcar o parte din acest vid afectiv. Constantin inspiră silă și groază dar în același timp milă și dorința de a-l proteja. Cartea te face să privești cu mai multă atenție către cei din jur, bătrâni și singuri, care își duc zilele în uitare și părăsire. Mi-a plăcut mult.
Două aspecte m-au atras imediat la romanul lui Iulian Bocai: viața de student sărac nevoit să stea în gazdă, al cărei gust amar îl cunosc prea bine din primii mei ani de facultate, și casa lui Constantin, care nu emană acel farmec vetust al spațiilor odinioară fastuoase, ci atracția oarecum morbidă exercitată de o sărăcie viciată, nelipsită de elemente grotești sau de-a dreptul scabroase. Regăsim aici o dimensiune olfactivă și vizuală care provoacă repulsie, dar este în același timp o componentă esențială a poveștii, căci adaugă acea doză necesară de realism tranșant, dur, necosmetizat.
Ce am remarcat de la primele pagini au fost frazele lungi, încărcate de figuri de stil care imprimă narațiunii o tușă poetică și cultă. Din fericire, Iulian Bocai nu saturează cartea cu metafore, ci lasă intervale de respiro, unde scriitura curge simplu și natural – iar omul chiar are mână bună, se simte în fragmentele atent construite, care au fluiditate, sonoritate, ritm.
Nu este însă o narațiune armonioasă și omogenă, căci am dat și peste pasaje mai stângace, unde mi-a sărit în ochi sau în auz câte o neconcordanță de stil sau de conținut. Tot la capitolul «puncte slabe» trec și acele observații de viață relativ banale, care nu mi-au spus nimic nou și n-au ridicat în vreun fel valoarea poveștii. În schimb, mi-au plăcut introspecțiile care pornesc de la chestiuni personale, fără a se erija în păreri universale despre lume – acestea au avut un aer de sinceritate și naturalețe care mi-a mers la inimă.
Am făcut bine că am lăsat o pauză între Constantin și “Ciudata și înduioșătoare viață a lui Priță Barsacu” (căruia mereu i-am zis Barascu 🙈). Mi-a plăcut enorm Priță și n-am vrut să încurc cele două cărți sau să merg cu așteptări nedrepte la următorul roman. Cu așteptări am mers totuși, era inevitabil, iar ele au fost răsplătite cu vârf și îndesat. 🥺 O carte ludică, duioasă & tristă despre moșul Constantin și așa cum îl vede Mihai, un student sărac la Litere care se mută în gazdă în apartamentul mizer (de-a dreptul insalubru) al acestui moș simpatic, bizar, cu o doagă probabil lipsă și cam murdar, altfel bunuț de tot la inimă. Te înduioșează bine moșul Constantin, dacă nu ești de piatră, iar Iulian Bocai scrie așa de frumos și mi se pare fain cum a reușit să fie și haios și duios, și serios și neserios. Mă rog, nu el, proza. Mi-a plăcut foarte mult.
Eu cred că o carte își îndeplinește scopul dacă zdruncină fie și un singur cititor, așa că pot afirma fără rețineri: „Constantin” este o realizare uriașă. Am amestecat atâtea informații despre mine și despre personajele lui Iulian Bocai pentru că acum cred că nimeni n-a vorbit mai bine despre trăirile mele din anumite perioade decât o face cartea asta care nu are vreo legătură cu mine. Să o citiți, fie și pentru nostalgia pe care o va declanșa într-o primă fază. Apoi pentru revelațiile personale și inevitabila nevoie de a strânge în brațe un om pe care alții l-au uitat sau l-au pierdut.
la cum stau lucrurile în proza românească tânără, iulian pare (este?) un maestru al frazei. dpdv narativ nu se întâmplă mare lucru, însă scrisul e superb.
(4.5*) Băi interneților, nu și-a pierdut Iulian mojo-ul, stați liniștiți. A rupt gura tîrgului cu Priță (și-a și avut cu ce), dar nici Constantin nu e cu mult mai prejos. Priță plusează la vocea narativă, unde se mai adaugă și elementul de bildungsnovella, dar Constantin are aceeași forță stilistică, mizînd pe același realism dur, și iată cum Iulian își creează deja un mic univers populat de sărăcie, mizerie și personaje ciudățele și atipice.
O carte minunat scrisa despre un subiect cel putin interesant, perioada petrecuta de studentul Mihai in chirie la domnul Constantin, intr-o casa mizera din Bucuresti, populata de-a lungul timpului cu fel de fel de personaje. Mie mi-au adus aminte personajele principale de Felix si mos Costache, si de casa de pe strada Antim.
rar asa smecherie la mesterit fraza cum o face Iulian. Cateodata-i supralicitare de metafore, dar vorba lu Maurice, nu ma deranjeaza. Mi-ar fi placut niste actiune si mai multa intriga, desi textul ramane super demonstratie de forta. Da si angoasa textu lui Iulian, cam asa cum face Braniste si Schiop. da-i alt tip de smekerie, una mai pe "kultur", defel pop. 3,5 cu felicitari
Dacă mai puteți pune pe raft pe lângă Ove încă un bătrân insuportabil care ajunge să vă placă până la finalul cărții, acesta e moș Constantin. Mai local un pic, cu metehne care ne aduc aminte de vreun unchi sau bunic de demult, e chiar simpatic. Îți vine să îl strângi în brațe.
Cealaltă parte a cărții e despre chinurile și durerile unui student fără bani, dar și fără planuri de viitor sau vreun sens în viață. Relatable pentru oricine a venit să studieze în București (sau orice alt oraș mai mare decât acela de baștină).
Un al doilea roman bun pe care îl scrie Iulian Bocai, la fel, în gamă minoră și cu o intrigă minimală, însă cu o scriitură expresivă și foarte atent construită. Dialoguri firești, personaje credibile și bine conturate, fraze frumoase.
Inevitabil, Iulian Bocai a urcat în top 5 prozatori tineri de urmărit în următorii ani. Mai jos o scurtă recenzie:
Chiar daca narativ vorbind nu prea se intampla mare lucru, am citit cartea in doua zile consecutive , cu ciuda in prima zi ca sunt prea obosit si trebuie sa dorm. Creeaza atmosfera, limbaj, fraze bune de tot, povesti din studentie pe care, unele, le-am trait si eu, dar pe care, citindu-le, le gasesc un farmec la care nu m-as fi gandit. Nue e mai buna ca "Priță", dar marfa de calitate.
Un roman portret cu multa implicare lirica a naratorului, asa mi s-a parut „Constantin“. Cadrul casei lui nea Constantin in care se desfasoara toata viata (ca nu ii pot spune actiunea) romanului mi-a intors nu o data stomacul pe dos. Ma mira ca nu am somatizat zilele astea toata scarba pe care m-a facut-o Iulian Bocai sa o traiesc, desi nu sunt nici pe departe o gingasa. Are o capacitate de a te lua cu el omul asta pe care nu pot decat sa o admir. Dar, Iulian, te rog, data viitoare, undeva mai frumos, curat si bine mirositor, se poate? Brrr, ptiu, ptiu!
Cel mai si cel mai mult mi-au placut pasajele introspective. M-am si regasit foarte mult in starea lui de fuga de sine, de agitatie perpetua, in sentimentul de a fi blocat la tine in cap ca intr-o inchisoare fara iesire. Pe la sfarsitul liceului, primul an de facultate, cand mama era bolnava de cancer, as fi putut scrie fix aceleasi randuri, atat de bine se suprapune starea si procesele mentale ale lui Iulian cu ale mele. Acelasi sentiment de a nu gasi nimic in afara propriului sine ratacitor si ratacit. Acelasi vid.
Personajele pe care le intalnim in astfel de faze critice ale vietii au mereu ceva magic, ceva la limita cognoscibilului, incat dupa ani si ani ne intrebam daca erau aievea sau i-a inflorit imaginatia noastra febrila a acelor zile. Asa este si mos Constantin, cel de o fiinta cu casa lui insalubra. Abia viu, abia suportabil si totusi - fundamental bun si primitor.
Va transcriu aici pasajul meu preferat din carte:
„începuse să mă lase fără astâmpăr o tristețe ușoară, ca o apatie, care nu era favorabilă nici studiului, nici statului; mă pomeneam trist și fericit, melancolic și exaltat în mod haotic și un temperament pe care nu-l mai înțelegeam putea în orice amiază, la apus, să mă ia pe sus și să mă lase pe malul unor dispoziții neașteptate. Îmi rezolvam indispozițiile citind și fumând, dacă eram în partea lunii în care aveam bani de țigări, și uneori, când îmi dădea prin minte să ies din casă, reușeam să-mi ies și din cap pentru o vreme, dar fără folos, fiindcă agitația venea dinăuntrul meu și de îndată ce lumea de-afară se liniștea îmi aduceam aminte de mine așa cum îți aduci aminte că ai de îndeplinit o datorie neplăcută, de care pentru câteva ore ai uitat și la care n-ai vrea în ruptul capului să te întorci. Când reveneam totuși în camera mută și surdă de la moș Constantin, trebuia neapărat să dau drumul radioului ca să aud o alta voce decât pe-a mea, căci începuse să mi se pară că nu-mi pot ieși din cap, de parcă aș fi fost blestemat să trăiesc mereu între limitele aceleiași personalități.“
O carte ca portret al vieții studențești, fără să accentueze cu boemie tușele grotești ale sărăciei și singurătății dar cu ceva mai mult umor decât ce altceva similar am mai citit. Deși Mihai, studentul provincial sărac care vine în capitală să studieze la o facultate fără viitor, are momente de tristețe vecine cu depresia, cartea are un tonus general optimist. Romanul nu are în sine o acțiune, nu se întâmplă nimic în el. E un roman despre cineva, nu despre ceva, în cazul acesta, despre Constantin, un bătrân singuratic care îl primește în gazdă pe Mihai într-o casă dărăpănata și lipsită de orice confort. Mi-a placut romanul pentru felul în care este scris: limbajul, frazele, construcția poveștii mi s-au părut excelente.
Cred că dacă nu aș fi citit cartea lui Ocean Vuong “The Emperor of Gladness” recent, nu aș fi avut mai nimic de obiectat legat de cartea lui Iulian Bocai și a duioasei legături dintre tânărul student Mihai și bătrâna sa gazdă Constantin.
Prin perspectiva romanului lui Vuong care are central tot relația dintre un tânăr aflat în mijlocul unor căutări personale, și gazda sa bătrână, Constantin pare că nu face decât să zgârie suprafața fără să pătrundă în adâncime. Deși potențial exista pentru mai mult. Mihai este un umanist, un gânditor, un om al cărților. Mi-ar fi plăcut să avem mai mult acces la modul în care relația cu Constantin îl influențează / afectează. Mama lui are grijă de bătrâni în străinătate, el ajunge fără să vrea într-o ipostază similară și totuși nu pare să fie o legătură pe care să o facă vreodată conștient între cele două situații. Pare că deciziile lui (în special cea din final) sunt mai degrabă influențate de chestii superficiale (starea casei, perindarea celorlalți chiriași, inadaptabilitatea bătrânului) și mai puțin de lucrurile serioase (presiunea de a fi principalul sprijin pentru un necunoscut, rolul de îngrijitor pe care nu și-l asumase, singurătatea, izolarea de colegi samd).
Nu zic neapărat că exemplul lui Vuong este de urmat în totalitate (la el din contră, pare că și cel mai banal personaj are dramele și problemele existențiale ale celui mai erudit filozof) dar da, mi-ar fi plăcut cu siguranță să înțelegem mai bine ce se întâmplă în mintea personajelor lui Bocai, mai ales că romanul nu are neapărat o altă miză în afara realizării potretului celor doi și a relației dintre ei.
Nuvela asta e ca o bijuterie mai veche si regasita, a carei patina ii matuieste putin stralucirea, care e inzecita insa in privirea lucitoare a celui care o ia cu nostalgie in mina.. Pasajele care descriu realitatea sordida sint de o limpezime si frumusete literara certa si produc un efect de dihotomie in cititor, care e deja subjugat de finetea tuselor psihologice. E un joc de reflexii, imaginea lui Constantin in ochii studentului, al carui nume e aproape trecut cu vederea, dar fara oglindirea caruia Constantin s-ar fi sters in uitare, inghitit de mizerie si de casa aia vetusta. Nimic nu e fortat, textul curge firesc, lasind impresia ca e atit de simplu sa scrii asa de bine.. 4.5*
Lunile petrecute în gazdă la Constantin sunt un fel de școala vieții pentru Mihai și scriitorului îi iese, cu ocazia asta, o poveste foarte bună de tip coming of age, adică povestea transformării adolescentului în adult. restul - https://www.libertatea.ro/lifestyle/r...
Mi-a plăcut pentru atmosfera de student sărac, filolog, nevoit să se descurce în București. Mi-a adus aminte de Lavinia Braniște și "Interior Zero", sau de proza scurtă din "Escapada", amândoi fiind mereu hăituiți de lipsa de bani.
Mi-a plăcut că Mihai e oltean și m-am recunoscut în felul în care vorbeau el și prietenii lui: Veneam toți din aceeași zonă și vorbeam cu același accent grăbit, răstit, puțin agresiv care, pentru cei care nu erau obișnuiți cu el sau care se trăgeau din alte părți ale țării, putea să pară oricând ca o declarație de război, mai ales la beție....
Mi-a plăcut că descrie zona din spatele Dealului Mitropoliei, aducându-mi în fața ochilor un București înstărit la început de secol, acum șubred și plin de romi.
Constantin e un Hagi Tudose mai simpatic, pentru că, în zgârcenia lui, se înduplecă și face niște îmbunătățiri casei; tot el îl invită la masă de Crăciun pe Mihai, când își dă seama că studentul e singur de sărbători, și tot el îl împrumută pe Mihai fără dobândă. Ușor -ușor relația dintre cei doi devine, dacă nu apropiată, măcar au încredere unul într-altul. Îndrăznesc să spun că pentru Mihai, care a trăit fără tată, iar mama îi este plecată la muncă în Italia, Constantin devine un fel de rudă mai îndepărtată. I se face milă de bătrân când își dă seama de neputința lui (experimentul cu ciorba uitată pe aragaz, când îl găsește căzut lângă centrală), sau când bătrânul nu înțelege că e nevoie de mai mult de o chirie mică pentru ca oamenii să fie atrași de camerele pe care le oferă în casa sa.
Romanul Constantin se încadrează perfect în literatura socială, în categoria cărților care încearcă să ne mute atenția spre ceea ce merită completa noastră implicare: marginalizarea. Și da, în acest roman bătrânul Constantin este imaginea perfectă a omului care se ține cu dinții de viață, a omului care încearcă, păstrându-și o doză de demnitate, să fie stăpân pe propriul sine.
Iulian Bocai este încă un autor pe care, cu siguranță, îl voi reciti; mi se pare de-a dreptul uimitor talentul cu care acesta aruncă lumină asupra societății contemporane, fluidizând contrastul dintre săraci și bogați, tineri și vârstnici.
O carte excelent scrisă, cu un narator de persoana I amuzant și inteligent, care surprinde cu talent zonele de lumina și de umbră ale personajelor sale. Romanul este o incursiune în Bucureștiul ostil și seducător cu care se confruntă studenții veniți din provincie, dar și în lumea defavorizaților sorții, pe care însă autorul nu îi prezintă nici în termeni elegiaci, nici condescendenți, ci cu înțelegere, umor și luciditate.
10/10 pentru stilul de scriere: o naturalețe aparte și plină de umor, în contrast cu imaginea mizeră a Bucureștiului anilor 2000, a studenției și a vieților mărunte