What do you think?
Rate this book
Pescarul nimicului
206 pages, Paperback
Published January 1, 2019
1 person is currently reading
19 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
February 10, 2020
O lume atemporală, o lume în care totul mai bine s-ar fi oprit, o lume în care oamenii sunt singuri și se izolează voit, o lume în care oamenii își vor libertatea înapoi, o lume a regresului, o lume ce a uitat să-și prețuiască valorile adevărate, o lume săracă, mizeră, hăituită de griji și lipsuri în care arta nu-și găsește locul meritat.
Viața unui om, pierdut în propriile gânduri tulburi, strivit de traume din copilărie, prea sensibil pentru a le înfrunta, ce fără să se străduiască sau să-și dorească îți intră sub piele, un om pe care nu-l poți urî, care se lipește de tine și îți intră în suflet și minte în așa hal încât chiar dacă nu-ți cere nimic, ai fi în stare să împarți cu el tot, chiar și nevasta.
Cu o mamă suferindă, abandonată de toți, ce se stinge ușor, cu un tată ce și-a rătăcit rostul, cerșind dragostea unei femei deja dăruită altuia, ce ajunge să se scalde într-o groapă a imoralității cimentată de alcool și desfrâu, cu un frate apăsat de îndoială, deznădejde și nesiguranță, ce se învinovățește pentru soarta celor dragi, pescarul pare singurul om sănătos dintr-o casă de nebuni, cu toate tabieturile lui ciudate, cu fuga lui de lume și subminarea voită a propriei valori.
Se rupe de lume când familia îi dispare, deși niciodată n-a fost legat cu adevărat de oameni și-și duce zilele pe un mal de mare într-o cocioabă de lemn mobilată de o masă cu trei picioare, un pat, icoana unui ideal și o undiță fără momeală. Imaginea dragostei lui mi-a plăcut cel mai mult. Ceva la care doar poți visa, fără să atingi. Prea sus deasupra ta pentru a te întinde la ea sau pentru a putea fi întinată de ceva. Dar prea perfectă pentru a o putea uita sau înlocui cu altceva.
Pescarul doar observă oamenii, îi studiază și îi întoarce pe toate părțile, le pătrunde în suflet și ajunge să-i cunoască mai bine decât se cunosc ei. Pescarul nu judecă, are sufletul unui copil, pur, plin de uimire și curiozitate și speră neîncetat la ceva fără a ști la ce, e „bolnav de așteptare”.
Povestea pescarului se împletește cu povestea poetului și, parcă fără să vreau, Zvalva i-a contopit în mintea mea, i-a adus aproape și i-a făcut unul și același cu mijlocirea lui Iahav. Iar cum scrie Simona despre dragoste, care nu-i dragoste, doar zbatere și apucătură, mai rar sau aproape deloc n-am mai găsit. Poate pentru că pentru ea, dragostea e singurul leac, adevărul suprem, dar dezbrăcat de romantism ieftin, fluturi, floricele și așteptări inutile.
Pescarul, omul fără identitate, ce pescuiește în năvodul lui de vise nimicul a dispărut înghițit de valuri ca și cum n-ar fi existat, așa cum și-ar fi dorit. Dar în urma lui n-a rămas doar nimicul atât de așteptat și căutat. Iar finalul a fost neașteptat de perfect pentru mine, chiar dacă ce a rămas este amenințat de pericolul întinării și de a-și pierde puritatea.
Viața unui om, pierdut în propriile gânduri tulburi, strivit de traume din copilărie, prea sensibil pentru a le înfrunta, ce fără să se străduiască sau să-și dorească îți intră sub piele, un om pe care nu-l poți urî, care se lipește de tine și îți intră în suflet și minte în așa hal încât chiar dacă nu-ți cere nimic, ai fi în stare să împarți cu el tot, chiar și nevasta.
Cu o mamă suferindă, abandonată de toți, ce se stinge ușor, cu un tată ce și-a rătăcit rostul, cerșind dragostea unei femei deja dăruită altuia, ce ajunge să se scalde într-o groapă a imoralității cimentată de alcool și desfrâu, cu un frate apăsat de îndoială, deznădejde și nesiguranță, ce se învinovățește pentru soarta celor dragi, pescarul pare singurul om sănătos dintr-o casă de nebuni, cu toate tabieturile lui ciudate, cu fuga lui de lume și subminarea voită a propriei valori.
Se rupe de lume când familia îi dispare, deși niciodată n-a fost legat cu adevărat de oameni și-și duce zilele pe un mal de mare într-o cocioabă de lemn mobilată de o masă cu trei picioare, un pat, icoana unui ideal și o undiță fără momeală. Imaginea dragostei lui mi-a plăcut cel mai mult. Ceva la care doar poți visa, fără să atingi. Prea sus deasupra ta pentru a te întinde la ea sau pentru a putea fi întinată de ceva. Dar prea perfectă pentru a o putea uita sau înlocui cu altceva.
Pescarul doar observă oamenii, îi studiază și îi întoarce pe toate părțile, le pătrunde în suflet și ajunge să-i cunoască mai bine decât se cunosc ei. Pescarul nu judecă, are sufletul unui copil, pur, plin de uimire și curiozitate și speră neîncetat la ceva fără a ști la ce, e „bolnav de așteptare”.
Povestea pescarului se împletește cu povestea poetului și, parcă fără să vreau, Zvalva i-a contopit în mintea mea, i-a adus aproape și i-a făcut unul și același cu mijlocirea lui Iahav. Iar cum scrie Simona despre dragoste, care nu-i dragoste, doar zbatere și apucătură, mai rar sau aproape deloc n-am mai găsit. Poate pentru că pentru ea, dragostea e singurul leac, adevărul suprem, dar dezbrăcat de romantism ieftin, fluturi, floricele și așteptări inutile.
Pescarul, omul fără identitate, ce pescuiește în năvodul lui de vise nimicul a dispărut înghițit de valuri ca și cum n-ar fi existat, așa cum și-ar fi dorit. Dar în urma lui n-a rămas doar nimicul atât de așteptat și căutat. Iar finalul a fost neașteptat de perfect pentru mine, chiar dacă ce a rămas este amenințat de pericolul întinării și de a-și pierde puritatea.
May 17, 2020
Scriitura Simonei Poclid se înalță în metafore înspumate, diafane, ca apoi să se proptească brusc într-o concretețe palpabilă, trântită aproape brutal în fața cititorilor, cu o stridență a culorii și mirosului, îmbibată în detalii picturale și o descriere obsedantă a gesturilor.
„Pescarul nimicului” ține mintea, inima și ochii, într-o lesă scurtă ce te pune în fața tabloului, atât de aproape încât esențele culorilor rănesc, permițând apoi să te retragi încet, pentru a absorbi întregul și a te lăsa îmbătat de iluzia artei, aidoma eroului lui Jack London care, văzând pentru prima dată o pictură, are impresia că e „un tablou de păcăleală” pentru că mâzgălelile fără sens de aproape prind formă și contur doar privite de la distanță.
Te năucește metafora întregului, fărâmițată în înțelesuri nebănuite și asociații șocante. Construiește o lume a simțurilor, o lume ermetic închisă, cu un cer plasat foarte jos, în care fiecare individ are propria filosofie și poate, ridicându-se pe vârfuri, să atingă stelele. „Cerdacul părea ca o arcă sub Cer.”
E greu să vorbești despre cartea Simonei Poclid pentru că e ca și cum ai încerca să descrii păpușile rusești Matrioșka. O descoperi pe prima și-ți place, dar înăuntru se află alta și apoi alta și tot așa. Fiecare metaforă are în miezul ei o metaforă care se răsucește înspre alt înțeles și altă trăire, un soi de spirală precum infernul dantesc în care cobori spre alte și alte dimensiuni, curios să descoperi dacă Pescarul nimicului și-a atins Mecca, dacă nimicul a fost capturat.
Cred că cel mai ușor aș defini-o pe Simona citând-o:
„Cineva lăsase sus de tot o fereastră deschisă și Cerul înstelat părea să se împingă-n acoperiș, să curgă prin crăpătura aceea…”
„Pescarul nimicului” își închide filele deschizând o poartă cu o altă posibilă dimensiune a nimicului, dar mai ales cu promisiunea: „căci vin să-ți spun ceva ce nu știi despre mama” și cu o rugămintea: „să nu-l uiți pe Dumnezeul albastru care-și duce catargul în Cer.”
Am terminat de citit Pescarul. Pentru acum. Știu cu siguranță că această carte nu și-a terminat povestea. Voi reveni la ea pentru că, la fiecare întâlnire, îmi va dezvălui alte sensuri, alte unghiuri, alte lumini și alte nuanțe de albastru. Voi reveni pentru că mi se va face, cu siguranță, dor de Pescar…
„Pescarul nimicului” ține mintea, inima și ochii, într-o lesă scurtă ce te pune în fața tabloului, atât de aproape încât esențele culorilor rănesc, permițând apoi să te retragi încet, pentru a absorbi întregul și a te lăsa îmbătat de iluzia artei, aidoma eroului lui Jack London care, văzând pentru prima dată o pictură, are impresia că e „un tablou de păcăleală” pentru că mâzgălelile fără sens de aproape prind formă și contur doar privite de la distanță.
Te năucește metafora întregului, fărâmițată în înțelesuri nebănuite și asociații șocante. Construiește o lume a simțurilor, o lume ermetic închisă, cu un cer plasat foarte jos, în care fiecare individ are propria filosofie și poate, ridicându-se pe vârfuri, să atingă stelele. „Cerdacul părea ca o arcă sub Cer.”
E greu să vorbești despre cartea Simonei Poclid pentru că e ca și cum ai încerca să descrii păpușile rusești Matrioșka. O descoperi pe prima și-ți place, dar înăuntru se află alta și apoi alta și tot așa. Fiecare metaforă are în miezul ei o metaforă care se răsucește înspre alt înțeles și altă trăire, un soi de spirală precum infernul dantesc în care cobori spre alte și alte dimensiuni, curios să descoperi dacă Pescarul nimicului și-a atins Mecca, dacă nimicul a fost capturat.
Cred că cel mai ușor aș defini-o pe Simona citând-o:
„Cineva lăsase sus de tot o fereastră deschisă și Cerul înstelat părea să se împingă-n acoperiș, să curgă prin crăpătura aceea…”
„Pescarul nimicului” își închide filele deschizând o poartă cu o altă posibilă dimensiune a nimicului, dar mai ales cu promisiunea: „căci vin să-ți spun ceva ce nu știi despre mama” și cu o rugămintea: „să nu-l uiți pe Dumnezeul albastru care-și duce catargul în Cer.”
Am terminat de citit Pescarul. Pentru acum. Știu cu siguranță că această carte nu și-a terminat povestea. Voi reveni la ea pentru că, la fiecare întâlnire, îmi va dezvălui alte sensuri, alte unghiuri, alte lumini și alte nuanțe de albastru. Voi reveni pentru că mi se va face, cu siguranță, dor de Pescar…
March 30, 2021
Cartea mi s-a părut o durere vie ce a tăiat în carne. Cartea e o promisiune pe care ți-o faci în a plimba mintea departe de acel nimic, și de a fi mai bun, mai realizat, mai cumpătat. Dar până unde? Până când? Probabil fiecare dintre noi își poartă durerea în manieră proprie pescuind semeni pescarului nimicul din nerealizările ce zac ca niște rămășițe uitate. Cartea e un delir conștient dar și un strigăt în numele a ceea ce nu se vede dar se aude, e… ca să o citez pe autoare: „simple treceri, clipe care trec asurzitor, evenimente care tulbură inima, dar o înalță spre speranță.”
„Ce e viața? (Un muget desprins de creanga zenitului.)”
Link Blog: https://vorbepentrusuflet.blog/2021/0...
„Ce e viața? (Un muget desprins de creanga zenitului.)”
Link Blog: https://vorbepentrusuflet.blog/2021/0...
Displaying 1 - 3 of 3 reviews