What do you think?
Rate this book
Creionul de tâmplărie
„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.
Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.”
Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.”
272 pages, Paperback
First published April 1, 2020
35 people are currently reading
299 people want to read
About the author
Mircea Cărtărescu
124 books2,291 followersRomanian poet, novelist, essayist and a professor at the University of Bucharest.
Born in Bucharest, he graduated from the University of Bucharest's Faculty of Letters, Department of Romanian Language And Literature, in 1980. Between 1980 and 1989 he worked as a Romanian language teacher, and then he worked at the Writers Union and as an editor at the Caiete Critice magazine. In 1991 he became a lecturer at the Chair of Romanian Literary History, part of the University of Bucharest Faculty of Letters. As of 2010, he is an associate professor. Between 1994-1995 he was a visiting lecturer at the University of Amsterdam.
Among his writings: "Nostalgia" (a full edition of the earlier published "Visul"), 1993, "Travesti" 1994, "Orbitor" 2001, "Enciclopedia zmeilor" ("The Encyclopedia of Dragons") 2002, "Pururi tânãr, înfãsurat în pixeli" ("Forever young, convolved in pixels") 2002, "De ce iubim femeile" bestseller ("Why do we love women") 2004.
Born in Bucharest, he graduated from the University of Bucharest's Faculty of Letters, Department of Romanian Language And Literature, in 1980. Between 1980 and 1989 he worked as a Romanian language teacher, and then he worked at the Writers Union and as an editor at the Caiete Critice magazine. In 1991 he became a lecturer at the Chair of Romanian Literary History, part of the University of Bucharest Faculty of Letters. As of 2010, he is an associate professor. Between 1994-1995 he was a visiting lecturer at the University of Amsterdam.
Among his writings: "Nostalgia" (a full edition of the earlier published "Visul"), 1993, "Travesti" 1994, "Orbitor" 2001, "Enciclopedia zmeilor" ("The Encyclopedia of Dragons") 2002, "Pururi tânãr, înfãsurat în pixeli" ("Forever young, convolved in pixels") 2002, "De ce iubim femeile" bestseller ("Why do we love women") 2004.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 33 reviews
June 8, 2020
De ce nu îmi mai place Cărtărescu? Cândva îl apreciam, nu, aproape că îl veneram, mi se părea apogeul literaturii, deși mai precis ar putea fi descris ca fiind un... ”gateway drug”. Am ajuns să mă droghez cu literatură și să mă amăgesc că voi găsi în literatură un spațiu care să mă accepte (nu a fost așa decât până într-un punct, deoarece, ca să vezi, câmpul literaturii este și el tot un câmp de luptă), ceea ce m-a făcut timp de peste 10 ani să-mi dedic mai tot timpul literaturii, iar acum nu mă mai opri! Iar în timp lecturile mele m-au făcut să devin mult mai critic...
Bourdieu, „Regulile artei”; Casanova, „Republica Mondială a Literelor” - citiți-le și voi ca să vedeți cum funcționează acumularea de capital simbolic, ilustrată la perfecție de traiectoria lui Cărtărescu de la debutant promovat de cel mai legitimat critic literar al momentului respectiv (N. Manolescu din 1980) la autor de cărți cu potențial canonic („Levantul” și „Nostalgia”) până la vârf de lance al gamei editoriale Humanitas, al cărui editor l-a determinat în timp să scoată și cărți de umplutură cu titluri voit comerciale, cum a fost „De ce iubim femeile”. O carte scoasă sub presiunea contractului este și culegerea aceasta de texte în parte reluate, „Creionul de tâmplărie”.
Deși ne aflăm în 2020, Cărtărescu stagnează și produce numai decizii previzibile: automitizare, automistificare, apel constant la autoritate, obol ideii de putere a sistemului literar, conceput în termeni cvasireligioși, obsesia recurentă pentru a face trimiteri la Biblie și la scriitori convenabil și indiscutabil canonici - Tolstoi, Kafka, „sacerdoții literaturii”...
„Și eu cred în cei pentru care scrisul e o religie practicată cu devoţiune, în singurătate, pentru propria ta bucurie şi construire de sine, nu un mijloc de-a câştiga un statut social, notorietate, bani şi glorie” - o credință afirmată cu mare ostentație în timp ce Mircea Cărtărescu are statut social, notorietate, bani și glorie din plin, dar în loc să experimenteze sau să se retragă, nu se mai oprește din acumularea obscenă de capital simbolic. Aproape că ți-ai dori să ia Cărtărescu premiul Nobel numai și numai ca să iasă odată din caricatura în care s-a afundat din anii 2000 încoace.
Un aspect care mie - ca scriitor tânăr care s-a lovit de meschinăriile politicilor literare și de nedreptățile pe care le comit instituțiile literare din țara aceasta - mi se pare absolut dezagreabil este felul în care Cărtărescu, marcat de mai multă vreme de „Canonul Occidental” al lui Bloom, ține să reproducă o viziune ierarhică a literaturii, conform cărora autori ca Dante și Dostoievski ar fi valoric superiori unor Flaubert și Mallarmé (deși apreciez că nu a uitat cu totul de Mircea Horia Simionescu), în același timp în care însăși statutul, platforma pe care o are acum nu ar fi fost posibilă dacă scriitori ca Flaubert nu ar fi contribuit la apariția câmpului autonom al literaturii și ar fi rămas în ograda literaturii de foileton. Aceasta nu este decât o evidentă trădare simbolică...
Mai bine îi recitesc pe Bogdan Ghiu și pe Gheorghe Crăciun... Dacă e să-l compar cu Mircea Cărtărescu, Ghiu a făcut și el compromisurile sale față de aceiași mentori, dar îl apreciez mult mai mult pentru eforturile sale masive de a traduce din cărțile de teorie și literatură care l-au format (Cărtărescu nu a tradus aproape nimic din autorii pe care i-a citat copios), pentru implicarea sa în câmpul artelor vizuale din România (unde aerul e mult mai puțin îmbâcsit numai pentru că este conectat la lumea globală a artei, pe când literatura din România este foarte slab legată de vreun orizont internațional) și pentru încercările de a introduce tipare mult mai constructive, deși cu prețul unor eforturi care nu prea mai sunt rentabile. Literatura a cam murit... Poate voi apuca o zi în care scriitoarele și scriitorii din România cu mai puțin privilegiu decât M.C. vor avea în sfârșit o cameră a lor... sau poate nu.
Bourdieu, „Regulile artei”; Casanova, „Republica Mondială a Literelor” - citiți-le și voi ca să vedeți cum funcționează acumularea de capital simbolic, ilustrată la perfecție de traiectoria lui Cărtărescu de la debutant promovat de cel mai legitimat critic literar al momentului respectiv (N. Manolescu din 1980) la autor de cărți cu potențial canonic („Levantul” și „Nostalgia”) până la vârf de lance al gamei editoriale Humanitas, al cărui editor l-a determinat în timp să scoată și cărți de umplutură cu titluri voit comerciale, cum a fost „De ce iubim femeile”. O carte scoasă sub presiunea contractului este și culegerea aceasta de texte în parte reluate, „Creionul de tâmplărie”.
Deși ne aflăm în 2020, Cărtărescu stagnează și produce numai decizii previzibile: automitizare, automistificare, apel constant la autoritate, obol ideii de putere a sistemului literar, conceput în termeni cvasireligioși, obsesia recurentă pentru a face trimiteri la Biblie și la scriitori convenabil și indiscutabil canonici - Tolstoi, Kafka, „sacerdoții literaturii”...
„Și eu cred în cei pentru care scrisul e o religie practicată cu devoţiune, în singurătate, pentru propria ta bucurie şi construire de sine, nu un mijloc de-a câştiga un statut social, notorietate, bani şi glorie” - o credință afirmată cu mare ostentație în timp ce Mircea Cărtărescu are statut social, notorietate, bani și glorie din plin, dar în loc să experimenteze sau să se retragă, nu se mai oprește din acumularea obscenă de capital simbolic. Aproape că ți-ai dori să ia Cărtărescu premiul Nobel numai și numai ca să iasă odată din caricatura în care s-a afundat din anii 2000 încoace.
Un aspect care mie - ca scriitor tânăr care s-a lovit de meschinăriile politicilor literare și de nedreptățile pe care le comit instituțiile literare din țara aceasta - mi se pare absolut dezagreabil este felul în care Cărtărescu, marcat de mai multă vreme de „Canonul Occidental” al lui Bloom, ține să reproducă o viziune ierarhică a literaturii, conform cărora autori ca Dante și Dostoievski ar fi valoric superiori unor Flaubert și Mallarmé (deși apreciez că nu a uitat cu totul de Mircea Horia Simionescu), în același timp în care însăși statutul, platforma pe care o are acum nu ar fi fost posibilă dacă scriitori ca Flaubert nu ar fi contribuit la apariția câmpului autonom al literaturii și ar fi rămas în ograda literaturii de foileton. Aceasta nu este decât o evidentă trădare simbolică...
Mai bine îi recitesc pe Bogdan Ghiu și pe Gheorghe Crăciun... Dacă e să-l compar cu Mircea Cărtărescu, Ghiu a făcut și el compromisurile sale față de aceiași mentori, dar îl apreciez mult mai mult pentru eforturile sale masive de a traduce din cărțile de teorie și literatură care l-au format (Cărtărescu nu a tradus aproape nimic din autorii pe care i-a citat copios), pentru implicarea sa în câmpul artelor vizuale din România (unde aerul e mult mai puțin îmbâcsit numai pentru că este conectat la lumea globală a artei, pe când literatura din România este foarte slab legată de vreun orizont internațional) și pentru încercările de a introduce tipare mult mai constructive, deși cu prețul unor eforturi care nu prea mai sunt rentabile. Literatura a cam murit... Poate voi apuca o zi în care scriitoarele și scriitorii din România cu mai puțin privilegiu decât M.C. vor avea în sfârșit o cameră a lor... sau poate nu.
May 26, 2020
Cartea este o colecție de amintiri cu scriitori, discursuri rostite cu diverse prilejuri literare, articole și prefețe sau postfețe ale unor volume.
Dincolo de a fi un mare scriitor, Mircea Cărtărescu este un asiduu cititor, un îndrăgostit pătimaș de literatură, un admirator sincer al înaintașilor și contemporanilor, dar și un mentor generos pentru viitorime.
M-au încântat mai mult primele două capitole, “Cum i-am cunoscut” și “Creionul de tâmplărie”, din care am reținut textele “Creionul de tâmplărie”, “Locul Solenoidului în scrisul meu” și “Cum n-am ajuns Camus”.
Am descoperit cu surprindere și plăcere două idei care îmi ghidează și mie obiceiurile de lectură de multă vreme: “(...) adevărata lectură e relectura. Numai acele cărți pe care am simțit nevoia să le recitim măcar o dată merită să fie în panteonul nostru interior” și “(...) marii scriitori trebuie mereu citiți în ordinea scrierilor lor și integral, dacă se poate, pentru că dezvoltarea temelor lor e organică și incluzivă (...)”.
Dincolo de a fi un mare scriitor, Mircea Cărtărescu este un asiduu cititor, un îndrăgostit pătimaș de literatură, un admirator sincer al înaintașilor și contemporanilor, dar și un mentor generos pentru viitorime.
M-au încântat mai mult primele două capitole, “Cum i-am cunoscut” și “Creionul de tâmplărie”, din care am reținut textele “Creionul de tâmplărie”, “Locul Solenoidului în scrisul meu” și “Cum n-am ajuns Camus”.
Am descoperit cu surprindere și plăcere două idei care îmi ghidează și mie obiceiurile de lectură de multă vreme: “(...) adevărata lectură e relectura. Numai acele cărți pe care am simțit nevoia să le recitim măcar o dată merită să fie în panteonul nostru interior” și “(...) marii scriitori trebuie mereu citiți în ordinea scrierilor lor și integral, dacă se poate, pentru că dezvoltarea temelor lor e organică și incluzivă (...)”.
May 5, 2020
"Cărțile erau singurul meu mod de evadare din închisoarea îngustă a craniului meu."
O carte-declarație de dragoste pentru frumusețea literaturii.
O carte-declarație de dragoste pentru frumusețea literaturii.
June 13, 2022
Fără cuvinte,o experiență unică.Mircea Cartarescu abordează teme literare dar și personale,îmbinate sublim.Recomand oricărei persoane ce dorește să înceapă Mircea Cartarescu.Acesta a introdus și autori mai puțini cunoscuți și dacă îi citiți și pe aceia,nu veți regreta.
April 25, 2020
Este o carte care musteste de dragoste pentru literatura si mai ales pentru scriitori. Rareori mai vezi in peisajul literar de azi un scriitor care sa admire alti scriitori, care sa le dedice pagini si care sa isi rupa din timp pentru a-i ajuta pe altii cu o prefata sau cu o vorbitul la o lansare. Pentru Mircea Cartarescu literatura e totul si oamenii care fac literatura sunt demni de admiratie si interes.
Din pacate nu este o carte originala, ci o colectie de articole, prefete si discursuri de la primirea unor premii si mai mult de trei sferturi din carte o citisem deja in alte cel putin doua carti ale autorului, pe internet sau chiar direct in cartile prefatate. Totusi, fiind stranse intr-un singur volum au o anumita logica, curg frumos si la recitire mi-au produs aceeasi placere.
Din pacate nu este o carte originala, ci o colectie de articole, prefete si discursuri de la primirea unor premii si mai mult de trei sferturi din carte o citisem deja in alte cel putin doua carti ale autorului, pe internet sau chiar direct in cartile prefatate. Totusi, fiind stranse intr-un singur volum au o anumita logica, curg frumos si la recitire mi-au produs aceeasi placere.
August 3, 2020
5 stele pentru prima parte si 4 pentru a doua si 3 pentru ultima
Minunat scrise textele din Cum i-am cunoscut si interesante/culte, fara a fi pedante textele din a doua parte.
merita.
Minunat scrise textele din Cum i-am cunoscut si interesante/culte, fara a fi pedante textele din a doua parte.
merita.
April 22, 2020
de ce 4 și nu 5? ei bine, mai exact pentru că unele discursuri transcrise în această cărticică, le cunoșteam deja ca în palmă, având în vedere că Mircea Cărtărescu, de când cu citirea romanului
său - Solenoid, este unul dintre cei mai mari scriitori ai zilelor noastre și, aș putea spune, în top 3 al scriitorilor mei preferați (nu știu pe ce loc). fascinant să citești din memoriile unui “june poet” despre scriitori ca Nichita Stănescu, Marin Preda, Mariana Marin (despre care nu știam atât de multe, însă acum sunt pregătit să aflu!), Leonid Dimov (care se află în aceeași “oală” cu Mariana Marin) și mulți, mulți alții. m-a fascinat “Cum n-am devenit Camus” și pe lângă aceasta, majoritatea dintre cele scrise de Mircea Cărtărescu. deși această carte se axează pe scris și scriitori, a fost ca o vacanță într-un loc pe care doream să-l vizitez demult, însă nu avusesem până acum ocazia. cel mai probabil, când și dacă voi fi “terminat” de ideea de literatură, mă voi întoarce la această carte pentru a putea gusta savoarea literaturii, savoarea poeziei și a lumii acestora.
său - Solenoid, este unul dintre cei mai mari scriitori ai zilelor noastre și, aș putea spune, în top 3 al scriitorilor mei preferați (nu știu pe ce loc). fascinant să citești din memoriile unui “june poet” despre scriitori ca Nichita Stănescu, Marin Preda, Mariana Marin (despre care nu știam atât de multe, însă acum sunt pregătit să aflu!), Leonid Dimov (care se află în aceeași “oală” cu Mariana Marin) și mulți, mulți alții. m-a fascinat “Cum n-am devenit Camus” și pe lângă aceasta, majoritatea dintre cele scrise de Mircea Cărtărescu. deși această carte se axează pe scris și scriitori, a fost ca o vacanță într-un loc pe care doream să-l vizitez demult, însă nu avusesem până acum ocazia. cel mai probabil, când și dacă voi fi “terminat” de ideea de literatură, mă voi întoarce la această carte pentru a putea gusta savoarea literaturii, savoarea poeziei și a lumii acestora.
May 7, 2021
De fiecare dată când auzeam de Cărtărescu, imi și apărea in minte "poezia cu chiuveta" și dacă mă întreba cineva dacă-mi place Cărtărescu, răspundeam direct că nu. Așa că am zis să citesc totuși ceva de la el înainte să tot zic că nu mi place. Cartea e mai mult o culegere în care sunt adunate și povestite întâlnirile autorului cu diverși autori, postfațe scrise de el la diferite cărți sau discursuri la primirea unor premii. Mi-a plăcut faptul că a vorbit despre mulți autori și niciodata depreciativ. Aș recomanda-o poeților.
August 17, 2020
deși nu e o carte în adevăratul sens al cuvântului, fiind doar o colecție de articole, mi-a plăcut. prima jumătate a cărții vorbește despre relația autorului cu alți scriitori, sunt depănate amintiri și povestite întâmplări livrești, totul pornind de la iubirea nemărginită față de scris.
ceva tare plăcut de citit cât lenevești într-un hamac, la umbra unui copac, cu susurul apei pe fundal. eu așa m-am bucurat de ea :)
ceva tare plăcut de citit cât lenevești într-un hamac, la umbra unui copac, cu susurul apei pe fundal. eu așa m-am bucurat de ea :)
April 5, 2021
〰️Unii au nevoie de lucruri mărețe pentru a putea vedea perfecțiunea pe când alții o pot întâlni chiar în cele mai firești și banale lucruri ☀️❤
〰️"Creionul de tâmplărie" este acea operă care te ajută să te detașezi de lumea exterioară. În primă instanță fiind autobiografia lui Mircea Cărtărescu avem ocazia să pătrundem în mintea unui tânăr optzecist a cărei viață se rezuma doar la scris și lectură. Debutul său literar, eșecuri, întâlniri cu personalități notorii ale literaturii, prietenii eșuate și fortificate, dragoste, idealuri și creații - toate acestea le puteți vedea printre filele acestei cărți.
〰️Am rămas puțin dezamăgită de mine atunci când am înțeles că am neglijat destul de mult scriitorii români ( avem mulți și buni ) dar promit să mă revanșez 😊
〰️Pe tot parcursul lecturii am reușit să mă reconectez cu mine însămi, am reușit să fiu mai aproape de fiecare autor prin intermediul lui Cărtărescu, am reușit să disting adevărata importanță a priorităților pe care mi le setez și să lupt pentru ele indiferent de câte uși se închid în fața mea.
〰️Încă o dată am realizat că arta de a fi scriitor este mai mult decât o credință, este mai mult decât un înțeles și poate că este mai mult decât viața.
〰️" De fapt, adevărata poezie este cea pe care o găsim în lume, nu în cărțile de versuri."
" Adevărul în literatură e lucrul cel mai greu de atins, pentru că ne stă în cale tentația perfecțiunii. Or, unde este perfecțiune, nu mai poate încăpea alte valori."
" Puțini tineri scapă întregi din fălcile învățământului nostru, adevărată mașină de îndobitocit și de falsificare."
#Ellas_World #Sol_Lucet_Omnibus
〰️"Creionul de tâmplărie" este acea operă care te ajută să te detașezi de lumea exterioară. În primă instanță fiind autobiografia lui Mircea Cărtărescu avem ocazia să pătrundem în mintea unui tânăr optzecist a cărei viață se rezuma doar la scris și lectură. Debutul său literar, eșecuri, întâlniri cu personalități notorii ale literaturii, prietenii eșuate și fortificate, dragoste, idealuri și creații - toate acestea le puteți vedea printre filele acestei cărți.
〰️Am rămas puțin dezamăgită de mine atunci când am înțeles că am neglijat destul de mult scriitorii români ( avem mulți și buni ) dar promit să mă revanșez 😊
〰️Pe tot parcursul lecturii am reușit să mă reconectez cu mine însămi, am reușit să fiu mai aproape de fiecare autor prin intermediul lui Cărtărescu, am reușit să disting adevărata importanță a priorităților pe care mi le setez și să lupt pentru ele indiferent de câte uși se închid în fața mea.
〰️Încă o dată am realizat că arta de a fi scriitor este mai mult decât o credință, este mai mult decât un înțeles și poate că este mai mult decât viața.
〰️" De fapt, adevărata poezie este cea pe care o găsim în lume, nu în cărțile de versuri."
" Adevărul în literatură e lucrul cel mai greu de atins, pentru că ne stă în cale tentația perfecțiunii. Or, unde este perfecțiune, nu mai poate încăpea alte valori."
" Puțini tineri scapă întregi din fălcile învățământului nostru, adevărată mașină de îndobitocit și de falsificare."
#Ellas_World #Sol_Lucet_Omnibus
May 30, 2020
"Pentru că lumea în care am trăit de trei mii de ani încoace, de la splendidele și neplauzibilele scrieri ale lui Homer sau Herodot până azi, a fost una coerentă, concentrică, asemeni unei ținte ce corespundea însuși sensului nostru în lume: o civilizație centrată pe cultură, o cultură centrată pe arte, artele centrate pe literatură și literatura centrată pe poezie. În miezul poeziei, în fine, care este miezul condiției umane, se află lirismul. El este cisterna de aur lichid din miezul umanității, substanța pe care-o căutăm pretutindeni, în orice strădanie umană, de la matematici la filozofie, de la literatură la fizica cuantică, de la matematică la teologie, căci el reprezintă grația universală, plutirea pe vânt din gândirea Zen, unduirea algelor de mare în ritmul valurilor și-al curenților."
July 20, 2021
"Cred că forța și bunul simț tipic țărănești s-au echilibrat întotdeauna în el cu intelectualitatea și au produs împreună scrierile lui deopotrivă realiste și textualiste."
(Despre Mircea Nedelciu)
"Literatura e doar una dintre căile cunoașterii umane. Sensul ei nu e producerea cărților, ci construirea de sine a celui ce le scrie, ca și a celor ce le citesc. În acest sens, scrisul e mai mult decât literatură și se apropie de experiența holistică a vieții."
(Despre Mircea Nedelciu)
"Literatura e doar una dintre căile cunoașterii umane. Sensul ei nu e producerea cărților, ci construirea de sine a celui ce le scrie, ca și a celor ce le citesc. În acest sens, scrisul e mai mult decât literatură și se apropie de experiența holistică a vieții."
August 11, 2024
Un adevarat model de roman biografic, o istorie a carierei amestecata cu povesti din copilaria sa ce indicau viitoarea profesie, iar in acelasi timp, promovarea unor autori romani demni de lauda si recunoastere. Include recomandari a anumitor carti, cat si detalii legate de editura Humanitas care mi s-au parut relevante. Este foarte placut felul in care ii vorbeste cititorului, precum unui vechi prieten caruia ii scrie scrisori. M-au amuzat cateva expresii in engleza. Recomand filologilor / celor ce isi doresc o aprofundare in literatura romana postmodernista.
June 18, 2020
prima carte citita a lui cartarescu, si cred ca si prima carte citita a unui autor roman contemporan. un cliseu, dar stilul sau aparte si, asa, pe gustul meu (xd) m-au prins de la primele 5 randuri. elementele biografice, doleanta de a fi intalnit autorii clasici, "jocul" de cuvinte si eseurile in toata esenta lor m-au facut sa-l cunosc (mai bine/altfel) pe scriitorul cartarescu si sa-mi trezeasca o slabiciune? admiratie? pentru talentul sau. mi-a placut foarte mult, pur si simplu. semn de carte mi-a fost un creion si am stat mereu cu laptopul langa mine sa mai caut ceva ce-mi trezea interesul din ce mentiona el. am si salvat poza celor 4 de langa locomotiva. also, mi-a amintit putin de 'exercitii de echilibru'.
July 17, 2020
Primele două părți, ‘Cum i-am cunoscut’ și ‘Creionul de tâmplărie’ au fost absolut sublime! M-au bucurat enorm aceste insights din lumea scriitorilor, mai ales că vine din perspectiva unui timid care pare că și-a găsit cu greu un loc printre marile nume. Nu pot spune acest lucru și despre ultima parte, ‘Gheață și foc’, o colecție de scrieri despre prieteni sau discursuri pe diverse teme. Din cele 9 texte, nu cred să fie unul care chiar să îmi fi rămas măcar in minte, să il cataloghez drept ‘memorabil’. Per ansamblu, în schimb, mi-a plăcut mult cartea!
June 16, 2021
“Cărțile erau o parte din lumea pe care o primisem întreagă, cadou la naștere, și care era plină de lucruri menite să mă distreze. Dac-aș fi fost întrebat dacă știu cine scrie cărțile, aș fi răspuns probabil că există pe undeva o fabrică în care ele se produc, gata tipărite, cu povestea din ele gata făcută, așa cum se face o bicicletă sau un aragaz.”
“Scrisul e un organ vital al corpului meu, o funcție vitală a lui. Să mă-ntrebi de ce mai scriu când nimeni nu mai citește e ca și când m-ai întreba de ce mai respir dacă nu mai respiră nici un om pe lume.”
“Scrisul e un organ vital al corpului meu, o funcție vitală a lui. Să mă-ntrebi de ce mai scriu când nimeni nu mai citește e ca și când m-ai întreba de ce mai respir dacă nu mai respiră nici un om pe lume.”
February 9, 2022
Pentru o viziune de ansamblu asupra operei lui MC e f bună cartea. În rest, reciclarea de articole mi se pare strategie de marketing.
O opinie a mea scrisă în „Vatra” (https://revistavatra.org/2020/08/03/e...
În plin context pandemic, editura Humanitas propune publicului cititor un proiect care, pe numele său „S-a închis lumea? Poți deschide o carte”, are menirea de a scoate la lumina zilei șase volume, dintre care amintesc beletristica Ioanei Pârvulescu și a lui Radu Paraschivescu, notațiile filosofice ale lui Gabriel Liiceanu și biografia dedicată lui Nae Ionescu a Tatianei Niculescu. Volumul care inaugurează acest proiect scriitoricesc este publicistica lui Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie*, carte care apare la nici măcar un an de la lansarea celor trei povestiri ale sale din Melancolia, la târgul de carte Gaudeamus, din iunie 2019. După reușitele din Levantul, Nostalgia, Orbitor, Solenoid și Poezia (integrala poeziilor sale), Mircea Cărtărescu simte nevoia unei noi „profesiuni de credință”. În galeria memorialisticii cărtăresciene (Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Frumoasele străine, seria diaristică sau Ochiul căprui al dragostei noastre), volumul de față se diferențiază printr-o serie de eseuri concentrate ca întindere, dar expansive ideatic, adevărate elemente de artă poetică, de viziune asupra lumii și asupra artei. Adeseori, acestea se combină armonios cu mici „pastile” de genetică literară.
Creionul de tâmplărie pornește de la o miză plastică, decupată din parcursul biografic al autorului: celebra „tăiere a moțului” urmată de extragerea obiectelor de pe o tăviță, așezate de către părinți și de către nași, urmând ca infantul să-și „prevestească” viața, alegând trei dintre ele. Printr-un inefabil al sorții, creionul de tâmplărie al nașului se prăvălește pe tipsie împresionându-l pe viitorul autor, apucându-l și refuzând a-i mai da drumul. Întâmplarea, foarte plastică de altfel (chiar dacă este verificabilă în realitate sau nu), supraordonează uvertura tematică a eseurilor, concentrând, totodată, ideea de premeditare a destinului său literar. Volumul are, astfel, o structură tripartită, căreia i se subsumează trei Mircea Cărtărescu: în primele eseuri biografice, avem de-a face cu Cărtărescu-omul, care reface firul roșu al epifaniilor scriitorilor; în conferințele tehnoredactate, cu Cărtărescu-scriitorul, care își recompune mozaicul cărților citite, al autorilor pe care îi îndrăgește și al personajelor cu care a intrat în dialog în diferite momente ale vieții; pentru ca, în articolele finale, să transpară Cărtărescu-profesorul sau mentorul unei generații, în care încearcă o resurecție sau o revitalizare a autorilor ale căror scrieri au fost concepute sub înrâurirea sa.
Alături de anecdotica biografică a „creionului de tâmplărie”, cartea debutează sub semnul tutelei lui Eminescu, însă a unui Eminescu eliberat de orice construcții naționaliste sau proletare, de orice figură instituțională sau instituționalizabilă a poetului „nepereche” (sau a oricărui clișeu adoptat de verbiajul profesorilor de română de liceu); în fine, a unui Eminescu în „banalitatea omenesc-prea-omenească”, așa cum o numește Mircea Cărtărescu. „Obsesia” lui pentru Eminescu (mărturisită de-a lungul timpului în interviuri) revine în acest volum. Alături de Eminescu. Visul chimeric și luările de poziție din renumitul „caz Eminescu” al Dilemei vechi, din 1998, aceste meditații se înscriu în aceeași paradigmă a unui efort de demitizare a figurii sale serafice. Ca un ecou al scrierilor de la Dilema, Eminescu este dezvăluit în imaginea sa fizică, pământeană, o imagine departe de galanterie și dandysm, cu scopul de a-l coborî din norii patriotarzilor în intimitatea cititorilor. Eseurile care le urmează ne dezvăluie o panoplie a scriitorilor români din perioada interbelică, dar și postbelică, în care Șerban Cioculescu, Geo Bogza și Gellu Naum își dau mâna cu Traian T. Coșovei, Andrei Codrescu sau cu optzeciștii de la Cenaclul de Luni. Prima secțiune a cărții reface, așadar, memoria afectivă a scriitorului, dezbrăcat la rându-i de toate premiile și osanalele ori de toate „cărtărescianismele”. Amintirile, anecdotele, confesiunile demonstrează faptul că, înainte de orice experiență frontală cu Cartea, omul care are aspirații într-ale scrisului se construiește, în primul rând, printr-o lume a scriitorilor, o lume vie, organică și plină de mișcare, departe a se poziționa într-un Olimp metafizic și „esențial”. Întâlnirile puberului, proaspăt experimentator al băncilor Facultății de Litere, cu figurile de autoritate ale lui Mircea Martin, Nicolae Manolescu sau ale lui Ovid S. Crohmălniceanu au, cred eu, în subtext, o teză artistică subtilă: destinul său de autor nu ar fi putut fi împlinit în afara căldurii umane, a sprijinului unor persoane care trăiesc și respiră literatură. Însă, cu toate eforturile sale de a resuscita aureola auctorială, așa cum mărturisește și într-un interviu pentru Dilema veche (anul XVIII, nr. 841, 23-29 aprilie 2020), piața literară românească din extrema contemporaneitate nu prezintă decât două constante: „pauperitate și irelevanță” în ochii publicului care citește din ce în ce mai puțin și care a uitat valorile culturale cu adevărat valabile. De aceea, tonalitatea ușor melancolică și elegiacă se resimte de-a lungul acestor rememorări autobiografice.
A doua parte a Creionului de tâmplărie conține conferințele lui Mircea Cărtărescu cu ocazia unor evenimente de prestigiu din viața sa: decernarea premiului Formentor, în 2018, a premiului „Thomas Mann” din același an, a titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din 2017, sau de la diferite lansări de carte. Această secțiune este consacrată „profesiunilor de credință”, crezului său artistic în ce privește literatura, lectura și, nu în cele din urmă, scrierile sale. Înainte de a fi un scriitor, Mircea Cărtărescu se vede ca un cititor hrăpăreț al literaturilor, care a absorbit în matricea sa sensibilă toate invariantele omenescului, așa cum se pot desprinde ele din existența beletristică. Fie că dezvoltă teorii despre existența nivelată, piramidală a ierarhiilor scriitoricești, fie că își reface genetic romanul Solenoid (recunoscând în narator un „celălalt” autor care, din nefericire, a rămas în virtualitate, după ce el a „colapsat” cuantic în cel ce este acum) sau își desfășoară activitatea literară și colaborarea la editura Humanitas, constanta tematică este literatura care se trăiește permanent, concrescută în viața biologică, istorică și socială, și care vine în prelungirea lecturilor definitorii. Vârful de lance al acestei părți este reprezentat de Poezia ca vârf al cunoașterii. Aici, Cărtărescu nu înțelege poezia ca pe o formă grafică, de așezare în pagină, sau a unei substanțe intime ce animă pasta lexicală, ci Literatura, cu majusculă. În spatele oricărei cărți, fie ea de proză scurtă, fie de dramaturgie, se află în spatele ei o Poezie. Iată definiția pe care o dă Cărtărescu: „Pentru că poezie, pentru mine, nu înseamnă numai artă a cuvintelor […] tot ce facem mai bine în lume, în orice domeniu, de la cele mai umile până la scrisul de poezie, de la filozofie, până la gândirea despre Dumnezeu, tot ce facem deasupra așteptărilor și posibilităților oricărei zone a cunoașterii este până la urmă vârful incandescent de poezie de deasupra tuturor lucrurilor, inclusiv a poeziei în sensul de artă a cuvintelor.” Raportat la aceste meditații asupra literaturii, poeziei și asupra vieții până la urmă, Creionul de tâmplărie este o mantră teoretică, un cifru al textelor sale poetice, epice sau publicistice. În definitiv, partea cel mai profund teoretică a volumului vine în completarea, în supraetajarea profilului uman, scriitorul fiind, mai întâi de toate, om în deplinătatea „omenescului-său-prea-omenesc”.
Gheață și foc încheie scrierea cu un set de articole și prefețe reciclate de către autor cu scopul de a revivifica figuri literare mai mult sau mai puțin consacrate: Olga Tokarczuk, Panait Istrate, Ernesto Sábato, Amos Oz, Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean sau Ana Maria Sandu. Așa cum am menționat și la început, cititorul îl întâlnește aici pe Cărtărescu-mentorul, profesorul, care încearcă să promoveze nume ale literaturii care s-au coagulat artistic sub îndrumarea sa artistică (exceptând numele deja cunoscute). Aceste articole se diferențiază net de tonul sensibil și cordial frecventat în primele două părți ale tripticului Creionului de tâmplărie, deși nu sunt lipsite de un proeminent subiectivism. E motivul pentru care volumul își pierde din incandescență, din cifrul „profetic” pe care-l dobândise deja și se depărtează de cititor printr-un stil pedant, academic, glacial. Dacă primele texte sunt bazate pe o empatie textuală și pe căldura umană, iar volumul construiește un dialog activ cu lectorii, articolele reciclate se distanțează printr-un monolog voit „înalt”, care, paradoxal, prin tranzitivitatea sa, li se refuză unora.
Așa cum și-a obișnuit publicul, ultimul volum al lui Cărtărescu este traversat de un „suflu” livresc, viața confundându-se uneori până la identitate cu literatura. Pentru scriitor, viața este uneori un pretext al rememorării versurilor sau rândurilor unor autori, a credințelor altora, fiind totodată o viață în perpetuă lectură. Mai mult decât oricând, Cărtărescu face un elogiu lecturii, pentru care își dedica în adolescență și în studenție câte 12 ore din zi, alimentându-se existențial din „cisterna de aur” a marii literaturi. A scrie este sinonim, în unele puncte, cu a citi și a înțelege sensul universului. De aceea, scriitorul amintește, pe parcursul volumului, cărțile care l-au marcat definitiv (Kafka, Musil, Thomas Mann, Goethe, Vergilius, Nabokov). Cu toate acestea, pledoaria pentru citit nu se rezumă doar la beletristică: este menționată, în acest sens, importanța pentru scrierile sale a unor cărți de parazitologie și de topologie. În definitiv, literatura nu se sfârșește odată cu ficționalul, ci prinde în apertura sa toate formele de manifestare ale cunoașterii (cognitive, senzoriale, sensibile, științifice etc.). Ce rămâne la sfârșitul acestei cărți este crezul artistic al lui Mircea Cărtărescu, care pare în măsură a explica toate scrierile sale de până acum și, posibil, viitoarele creații. Poziționându-se într-o vârstă rotundă a scrierilor sale, Creionul de tâmplărie îmi transpare ca un gest de autocanonizare și automistificare, în ciuda oricărei modestii aparente.
O opinie a mea scrisă în „Vatra” (https://revistavatra.org/2020/08/03/e...
În plin context pandemic, editura Humanitas propune publicului cititor un proiect care, pe numele său „S-a închis lumea? Poți deschide o carte”, are menirea de a scoate la lumina zilei șase volume, dintre care amintesc beletristica Ioanei Pârvulescu și a lui Radu Paraschivescu, notațiile filosofice ale lui Gabriel Liiceanu și biografia dedicată lui Nae Ionescu a Tatianei Niculescu. Volumul care inaugurează acest proiect scriitoricesc este publicistica lui Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie*, carte care apare la nici măcar un an de la lansarea celor trei povestiri ale sale din Melancolia, la târgul de carte Gaudeamus, din iunie 2019. După reușitele din Levantul, Nostalgia, Orbitor, Solenoid și Poezia (integrala poeziilor sale), Mircea Cărtărescu simte nevoia unei noi „profesiuni de credință”. În galeria memorialisticii cărtăresciene (Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Frumoasele străine, seria diaristică sau Ochiul căprui al dragostei noastre), volumul de față se diferențiază printr-o serie de eseuri concentrate ca întindere, dar expansive ideatic, adevărate elemente de artă poetică, de viziune asupra lumii și asupra artei. Adeseori, acestea se combină armonios cu mici „pastile” de genetică literară.
Creionul de tâmplărie pornește de la o miză plastică, decupată din parcursul biografic al autorului: celebra „tăiere a moțului” urmată de extragerea obiectelor de pe o tăviță, așezate de către părinți și de către nași, urmând ca infantul să-și „prevestească” viața, alegând trei dintre ele. Printr-un inefabil al sorții, creionul de tâmplărie al nașului se prăvălește pe tipsie împresionându-l pe viitorul autor, apucându-l și refuzând a-i mai da drumul. Întâmplarea, foarte plastică de altfel (chiar dacă este verificabilă în realitate sau nu), supraordonează uvertura tematică a eseurilor, concentrând, totodată, ideea de premeditare a destinului său literar. Volumul are, astfel, o structură tripartită, căreia i se subsumează trei Mircea Cărtărescu: în primele eseuri biografice, avem de-a face cu Cărtărescu-omul, care reface firul roșu al epifaniilor scriitorilor; în conferințele tehnoredactate, cu Cărtărescu-scriitorul, care își recompune mozaicul cărților citite, al autorilor pe care îi îndrăgește și al personajelor cu care a intrat în dialog în diferite momente ale vieții; pentru ca, în articolele finale, să transpară Cărtărescu-profesorul sau mentorul unei generații, în care încearcă o resurecție sau o revitalizare a autorilor ale căror scrieri au fost concepute sub înrâurirea sa.
Alături de anecdotica biografică a „creionului de tâmplărie”, cartea debutează sub semnul tutelei lui Eminescu, însă a unui Eminescu eliberat de orice construcții naționaliste sau proletare, de orice figură instituțională sau instituționalizabilă a poetului „nepereche” (sau a oricărui clișeu adoptat de verbiajul profesorilor de română de liceu); în fine, a unui Eminescu în „banalitatea omenesc-prea-omenească”, așa cum o numește Mircea Cărtărescu. „Obsesia” lui pentru Eminescu (mărturisită de-a lungul timpului în interviuri) revine în acest volum. Alături de Eminescu. Visul chimeric și luările de poziție din renumitul „caz Eminescu” al Dilemei vechi, din 1998, aceste meditații se înscriu în aceeași paradigmă a unui efort de demitizare a figurii sale serafice. Ca un ecou al scrierilor de la Dilema, Eminescu este dezvăluit în imaginea sa fizică, pământeană, o imagine departe de galanterie și dandysm, cu scopul de a-l coborî din norii patriotarzilor în intimitatea cititorilor. Eseurile care le urmează ne dezvăluie o panoplie a scriitorilor români din perioada interbelică, dar și postbelică, în care Șerban Cioculescu, Geo Bogza și Gellu Naum își dau mâna cu Traian T. Coșovei, Andrei Codrescu sau cu optzeciștii de la Cenaclul de Luni. Prima secțiune a cărții reface, așadar, memoria afectivă a scriitorului, dezbrăcat la rându-i de toate premiile și osanalele ori de toate „cărtărescianismele”. Amintirile, anecdotele, confesiunile demonstrează faptul că, înainte de orice experiență frontală cu Cartea, omul care are aspirații într-ale scrisului se construiește, în primul rând, printr-o lume a scriitorilor, o lume vie, organică și plină de mișcare, departe a se poziționa într-un Olimp metafizic și „esențial”. Întâlnirile puberului, proaspăt experimentator al băncilor Facultății de Litere, cu figurile de autoritate ale lui Mircea Martin, Nicolae Manolescu sau ale lui Ovid S. Crohmălniceanu au, cred eu, în subtext, o teză artistică subtilă: destinul său de autor nu ar fi putut fi împlinit în afara căldurii umane, a sprijinului unor persoane care trăiesc și respiră literatură. Însă, cu toate eforturile sale de a resuscita aureola auctorială, așa cum mărturisește și într-un interviu pentru Dilema veche (anul XVIII, nr. 841, 23-29 aprilie 2020), piața literară românească din extrema contemporaneitate nu prezintă decât două constante: „pauperitate și irelevanță” în ochii publicului care citește din ce în ce mai puțin și care a uitat valorile culturale cu adevărat valabile. De aceea, tonalitatea ușor melancolică și elegiacă se resimte de-a lungul acestor rememorări autobiografice.
A doua parte a Creionului de tâmplărie conține conferințele lui Mircea Cărtărescu cu ocazia unor evenimente de prestigiu din viața sa: decernarea premiului Formentor, în 2018, a premiului „Thomas Mann” din același an, a titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din 2017, sau de la diferite lansări de carte. Această secțiune este consacrată „profesiunilor de credință”, crezului său artistic în ce privește literatura, lectura și, nu în cele din urmă, scrierile sale. Înainte de a fi un scriitor, Mircea Cărtărescu se vede ca un cititor hrăpăreț al literaturilor, care a absorbit în matricea sa sensibilă toate invariantele omenescului, așa cum se pot desprinde ele din existența beletristică. Fie că dezvoltă teorii despre existența nivelată, piramidală a ierarhiilor scriitoricești, fie că își reface genetic romanul Solenoid (recunoscând în narator un „celălalt” autor care, din nefericire, a rămas în virtualitate, după ce el a „colapsat” cuantic în cel ce este acum) sau își desfășoară activitatea literară și colaborarea la editura Humanitas, constanta tematică este literatura care se trăiește permanent, concrescută în viața biologică, istorică și socială, și care vine în prelungirea lecturilor definitorii. Vârful de lance al acestei părți este reprezentat de Poezia ca vârf al cunoașterii. Aici, Cărtărescu nu înțelege poezia ca pe o formă grafică, de așezare în pagină, sau a unei substanțe intime ce animă pasta lexicală, ci Literatura, cu majusculă. În spatele oricărei cărți, fie ea de proză scurtă, fie de dramaturgie, se află în spatele ei o Poezie. Iată definiția pe care o dă Cărtărescu: „Pentru că poezie, pentru mine, nu înseamnă numai artă a cuvintelor […] tot ce facem mai bine în lume, în orice domeniu, de la cele mai umile până la scrisul de poezie, de la filozofie, până la gândirea despre Dumnezeu, tot ce facem deasupra așteptărilor și posibilităților oricărei zone a cunoașterii este până la urmă vârful incandescent de poezie de deasupra tuturor lucrurilor, inclusiv a poeziei în sensul de artă a cuvintelor.” Raportat la aceste meditații asupra literaturii, poeziei și asupra vieții până la urmă, Creionul de tâmplărie este o mantră teoretică, un cifru al textelor sale poetice, epice sau publicistice. În definitiv, partea cel mai profund teoretică a volumului vine în completarea, în supraetajarea profilului uman, scriitorul fiind, mai întâi de toate, om în deplinătatea „omenescului-său-prea-omenesc”.
Gheață și foc încheie scrierea cu un set de articole și prefețe reciclate de către autor cu scopul de a revivifica figuri literare mai mult sau mai puțin consacrate: Olga Tokarczuk, Panait Istrate, Ernesto Sábato, Amos Oz, Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean sau Ana Maria Sandu. Așa cum am menționat și la început, cititorul îl întâlnește aici pe Cărtărescu-mentorul, profesorul, care încearcă să promoveze nume ale literaturii care s-au coagulat artistic sub îndrumarea sa artistică (exceptând numele deja cunoscute). Aceste articole se diferențiază net de tonul sensibil și cordial frecventat în primele două părți ale tripticului Creionului de tâmplărie, deși nu sunt lipsite de un proeminent subiectivism. E motivul pentru care volumul își pierde din incandescență, din cifrul „profetic” pe care-l dobândise deja și se depărtează de cititor printr-un stil pedant, academic, glacial. Dacă primele texte sunt bazate pe o empatie textuală și pe căldura umană, iar volumul construiește un dialog activ cu lectorii, articolele reciclate se distanțează printr-un monolog voit „înalt”, care, paradoxal, prin tranzitivitatea sa, li se refuză unora.
Așa cum și-a obișnuit publicul, ultimul volum al lui Cărtărescu este traversat de un „suflu” livresc, viața confundându-se uneori până la identitate cu literatura. Pentru scriitor, viața este uneori un pretext al rememorării versurilor sau rândurilor unor autori, a credințelor altora, fiind totodată o viață în perpetuă lectură. Mai mult decât oricând, Cărtărescu face un elogiu lecturii, pentru care își dedica în adolescență și în studenție câte 12 ore din zi, alimentându-se existențial din „cisterna de aur” a marii literaturi. A scrie este sinonim, în unele puncte, cu a citi și a înțelege sensul universului. De aceea, scriitorul amintește, pe parcursul volumului, cărțile care l-au marcat definitiv (Kafka, Musil, Thomas Mann, Goethe, Vergilius, Nabokov). Cu toate acestea, pledoaria pentru citit nu se rezumă doar la beletristică: este menționată, în acest sens, importanța pentru scrierile sale a unor cărți de parazitologie și de topologie. În definitiv, literatura nu se sfârșește odată cu ficționalul, ci prinde în apertura sa toate formele de manifestare ale cunoașterii (cognitive, senzoriale, sensibile, științifice etc.). Ce rămâne la sfârșitul acestei cărți este crezul artistic al lui Mircea Cărtărescu, care pare în măsură a explica toate scrierile sale de până acum și, posibil, viitoarele creații. Poziționându-se într-o vârstă rotundă a scrierilor sale, Creionul de tâmplărie îmi transpare ca un gest de autocanonizare și automistificare, în ciuda oricărei modestii aparente.
May 6, 2021
Eram în ultima clasă de liceu când am văzut pe o tarabă, în staţia lui 5 de la Sfântu Gheorghe, o antologie a poeziilor lui Nichita Stănescu în BPT, numită Starea poeziei. Am cumpărat‑o fiindcă era ieftină, dar şi fiindcă voiam să mă lămuresc odată cu poezia faimosului poet din care până atunci nu citisem nimic, din încăpăţânare, cum o fac de obicei cu autorii prea lăudaţi. Pe‑atunci părinţii mei îmi dădeau zilnic exact atâţia bani cât să‑mi cumpăr un pateu cu brânză şi‑un suc, aşa că‑mi cumpăram câte‑o carte flămânzind două‑trei zile. Încă din tramvai, trecând pe lângă ruinele din spatele bisericii, m‑am apucat să citesc, apoi am citit mai departe acasă, toată seara. Nu mi‑a plăcut. Reacţia mea de respingere a fost cu atât mai mare cu cât simţeam că e ceva extraordinar acolo. Dar totul contravenea, în acele pagini, ideii mele despre ce‑ar trebui să fie poezia. Abia‑n facultate am reluat aceeaşi antologie, în cu totul alt context. Starea poeziei devenise o carte‑cult pentru noi, junii poeţi încă nepublicaţi din Cenaclul de Luni. Adeseori mă adunam pe la câte‑o cafenea cu Nino Stratan, Madi, Florin Iaru sau Coşovei şi citeam din carte‑n gura mare, apoi dădeam note de la 1 la 10 fiecărei poezii, aşa cum puştii dau note fetelor de pe stradă. Puţine poezii aveau nota maximă, dar în câteva luni ştiam cu toţii, oricum, cartea pe de rost, cum îi ştiam şi pe Arghezi sau pe Bacovia. Unii colegi ai mei se lăudau că‑l cunosc pe Nichita personal, că‑l frecventează, şi‑ntr‑adevăr pierdeau nopţile în Piaţa Amzei, unde poetul ţinea casă deschisă, înconjurat de o camarilă întreagă. Traian Coşovei, pe‑atunci prietenul meu cel mai bun (şi căruia‑i port şi azi cea mai tandră afecţiune) mă ducea câteodată, foarte rar, pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, ca să cunosc şi eu fauna ce se‑nvârtea acolo în jurul doamnei Miţi, un fel de zeiţă a locului. Aşa i‑am văzut pe Ahoe (poetul Tudor George), pe Florin Pucă, pe Mazilescu, pe Eugen Jebeleanu (care‑avea masă rezervată la care mai lăsa uneori, generos, să stea şi tinerii poeţi ca noi), pe Ioana Crăciunescu şi pe mulţi‑mulţi alţi boemi celebri. Cu Nichita am stat doar de vreo două ori la masă, dar am fost prea timid ca să scot vreo vorbă‑n prezenţa lui. Gândiţi‑vă: cum să scoţi un cuvânt măcar când stai la masă cu Eminescu? Abia peste câtva timp m‑am aflat mai mult în prezenţa lui. Îmi aduc aminte că eram la Oneşti, la „Zilele Călinescu“, manifestare culturală la care vreo treizeci de ani s‑a adunat toată suflarea scriitorimii române (era un profesor inimos acolo, Constantin Th. Ciobanu, care organiza evenimentul). Venise şi Nichita Stănescu, care‑şi lansa ultima carte de versuri, Operele imperfecte, la o librărie locală.
May 5, 2022
„„Creionul de tâmplărie” are un farmec anume, un șarm propriu dat de nota biografică a paginilor din cele trei părți ale cărții – „Cum i-am cunsocut”, „Creionul de tâmplărie” și „Gheață și foc”. Ca să fiu sincer, cel mai mult m-au delectat amintirile cu iz anecdotic din prima parte a volumului. Astfel, am avut ocazia să-i reîntâlnesc, preț de câteva rânduri sau chiar pagini, pe unii dintre scriitorii pe care i-am cunoscut în viața reală (Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Florin Iaru) sau pe unii pe care îi știu doar din cărțile lor, cărți însă care m-au marcat pentru totdeauna (Mircea Nedelciu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Ștefan Augustin Doinaș, Gellu Naum, Florin Mugur, Mircea Ivănescu, Ioan Alexandru, Paul Georgescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Mariana Marin). Mai mult, autorului îi scapă și câteva aluzii la „Cenaclul de Luni”, condus de Nicolae Manolescu, sau la cenaclul „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu. Mircea Cărtărescu a fost, iată, un insider în aceste două fortărețe literare despre care deocamdată, cu toate eforturile depuse de istoricii literari, știm prea puține și despre care însuși Cărtărescu ezită să dezvăluie cine știe ce. Mă consolez că poate nu este încă timpul să aflăm prea multe despre incubatoarele din care au ieșit magnificii generației ’80.” (Raul Popescu, „Mircea Cărtărescu: amintiri și portrete”, Literomania nr. 241, 2022; https://www.litero-mania.com/mircea-c...)
June 7, 2020
Am fost norocos, pentru *Poezia ca virf al cunoașterii* este un videoclip pe YouTube în care am putut să ascult vocea suavă a lui Mircea Cărtărescu în discursul rostit la Universitatea de la Cluj, cu ocazia doctoratului onorific (un ceremonial bizantin, printre profesori ardeleni cu voci molcome, sfătoase, importante și domoale): MC DHC la UBB. Cărtărescu începe la minutul 35, și între minorele diferențe dintre discursul rostit și textul scris este menționarea autismul copilului care privește paharul, în comparația poetului cu un copil, care vede lucrurile într-un mod diferit. M-am gândit la Cărtărescu, cum a lăsat să cadă cuvântul autism din textul scris, cum se tot rescrie poezia, cum și Eminescu a bălmăjit, și și-ar fi rescris poemele la infinit, ca un inginer care recalculează cu infinită grijă portanța avionului sau măsoară din nou pietrele și cimentul pentru betonul armat. Rescrierea, ca și recitirea, nu se termină niciodată. https://youtu.be/AsUKgf_cAjM
February 10, 2022
Carte as putea o vedea pe doua direcții principale. Prima oarecum autobiografica și a doua o colecție eterogena de prefațe, opinii s.a. în prima parte, întâlnirea cu nume precum mircea ivanescu, Florin Mugur, V. Mazilescu s.a. nu poate fi decât promisiunea unor detalii fabuloase pentru cineva care iubește Poezia romaneasca. Însă evocarile lor le găsesc prea scurte și prea zgarcite în detalii de viata. ( a nu se înțelege ca asteptam picanterii). Par oarecum scrie în graba. Dar și asa cartea cred ca e satisfăcătoare.
PS nu cred ca autorul trebuie sa își justifice fata de cineva opțiunile și ajutorul oferit unora sau altora. Totdeauna vor fi nemulțumiți și vor spune ca nu a făcut destul pentru tinerii scriitori. Nici nu cred ca ar putea face pentru toți... în fine
PS nu cred ca autorul trebuie sa își justifice fata de cineva opțiunile și ajutorul oferit unora sau altora. Totdeauna vor fi nemulțumiți și vor spune ca nu a făcut destul pentru tinerii scriitori. Nici nu cred ca ar putea face pentru toți... în fine
July 9, 2020
Părțile 1 și 2, frumoase și interesante. (Meritau dezvoltate pe sute de pagini). Cea de-a treia parte aș fi văzut-o într-o carte distinctă, lăsând loc în "Creionul de Tâmplărie" pentru amintirile spumoase (adolescentul "schizoid" cu siguranță avea mai multe lucruri să ne spună din izolarea lui cu parfum de carte).
"Nu merităm, nici unul, darul care ni se face, revărsarea cerurilor asupra noastră care e fiecare carte. Pentru acest dar trebuie doar să fim infinit recunoscători. Noi nu creăm frumusețe, suntem doar poarta de intrare a frumuseții în lume. Suntem doar instrumentul de scris, stiloul uman ținut între degete de cel care scrie cu adevărat" (Mircea Cărtărescu).
"Nu merităm, nici unul, darul care ni se face, revărsarea cerurilor asupra noastră care e fiecare carte. Pentru acest dar trebuie doar să fim infinit recunoscători. Noi nu creăm frumusețe, suntem doar poarta de intrare a frumuseții în lume. Suntem doar instrumentul de scris, stiloul uman ținut între degete de cel care scrie cu adevărat" (Mircea Cărtărescu).
October 4, 2020
Recunosc, nu m-am omorît cu operele lui Cărtărescu, dar după ce am citit volumașul ăsta, s-ar putea să risc intrarea pe un teren necunoscut. E un volum compact, o enciclopedie de oameni mari și prieteni buni, povestea nașterii și dospirii unui scriitor. Sunt pagini pline de emoție produse de descrierile făcute colegilor săi de condei. Există analiză literară privind în urmă opera unor autori careu au debutat în cenaclul condus de Cărtărescu. Capitolele sunt scurte, unele cuvîntări tipărite ocupînd mai mult spațiu, dar scurgîndu-se cu ușurință datorită ideilor complexe pe care le expune dar și unei familiarități pe care autorul o impune prin scrisul său
June 18, 2025
O carte care începe promițător (mai ales pentru cine a citit măcar introducerea "Visului chimeric" al autorului), continuă foarte interesant și se încheie într-un calaj de avion al cărui bot este ținut prea ridicat prea mult timp.
Un început viu, o continuare care trăiește și un final care sucombă în manierismul unor comentarii literare demne de orele de literatură ale școlii "optzeciste". Ceea ce îl descrie cumva foarte bine pe autor, membru al generației "optzeciste" cum se autoprezintă, cu o tendință de a vedea frumos în nu tocmai frumos (sordid, scârbos, scabros, grețos, urât?) și de a lua puțin prea în serios lucruri care sunt adesea teribil de banale (ca propria persoană cel mai adesea) într-un avânt adolescentin ușor tomnatic. Și evident de a glorifica același gen de atitudine literară regăsită în creațiile altor confrați și surori poeți și poete.
În final cartea are două merite. Primul că spre diferență de "Mitul chimeric" chiar te face să o citești. Al doilea că îl arată pe autor ca ceea ce este (chiar dacă poate el nu se recunoaște astfel): un membru al proletariatului intelectual (și literar), produs oarecum tipic al epocii în care s-a format și care l-a format.
Un început viu, o continuare care trăiește și un final care sucombă în manierismul unor comentarii literare demne de orele de literatură ale școlii "optzeciste". Ceea ce îl descrie cumva foarte bine pe autor, membru al generației "optzeciste" cum se autoprezintă, cu o tendință de a vedea frumos în nu tocmai frumos (sordid, scârbos, scabros, grețos, urât?) și de a lua puțin prea în serios lucruri care sunt adesea teribil de banale (ca propria persoană cel mai adesea) într-un avânt adolescentin ușor tomnatic. Și evident de a glorifica același gen de atitudine literară regăsită în creațiile altor confrați și surori poeți și poete.
În final cartea are două merite. Primul că spre diferență de "Mitul chimeric" chiar te face să o citești. Al doilea că îl arată pe autor ca ceea ce este (chiar dacă poate el nu se recunoaște astfel): un membru al proletariatului intelectual (și literar), produs oarecum tipic al epocii în care s-a format și care l-a format.
March 11, 2023
"Nu e deloc de mirare că i-am uitat pe mai toți scriitorii morţi. Abia ne mai aducem aminte de cei în viață. Scriitorii nu mai sunt vedete, nu mai apar la televizor, nu se mai scrie despre ei decât în presa literară, de cele mai multe ori confidenţială ca tiraje. Literatura însăşi are azi tristeţea speciilor ce se apropie de extincție, ameninţată cum e de duşmani mai bine adaptați lumii de azi: tele- viziunea, internetul, jocurile pe computer. Copiii nu mai citesc, oamenii mari cumpără cărți tot mai rar."
February 9, 2021
"Nimeni nu mai știe azi un nume de autor în viață,și nici nu-i mai pasă de ei.Copiii nu mai citesc,nici noi nu mai citim,înnebuniți de greutatea vieții de zi cu zi."
"Să mă-ntrebi de ce mai scriu când nimeni nu mai citește e ca și când m-ai întreba de ce mai respir dacă nu mai respiră nici un om pe lume."
"Să mă-ntrebi de ce mai scriu când nimeni nu mai citește e ca și când m-ai întreba de ce mai respir dacă nu mai respiră nici un om pe lume."
July 9, 2020
O scriitură a unghiurilor moarte în care observatorul detașat remarcă noi și noi perspective. Agreabil prin multitudinea torențială de mici virgulițe pe care adesea le trecem cu vederea dar schimbă în mod fabulos sensurile pe care le atribuim.
June 12, 2020
Mi s-a parut a fi o carte bună, mi-a plăcut.
July 25, 2020
Moderately good book, a series of short stories and speeches given by the author. Generally Cartarescu's writings feel a bit forced, but this one was a rather pleasant read.
March 9, 2021
Interesante paginile de critica literara.
Displaying 1 - 30 of 33 reviews