What do you think?
Rate this book
Steinhardt: bughi mambo rag
„Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la uşă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vîrful picioarelor, lipit de pereţi, ocupă atît de puţin spaţiu, încît îmi vine să-l leg de scaun şi să-l hrănesc forţat, el mă îmbrăţişează uneori, iar eu nu-l strîng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăţi. Fiul meu este de sticlă şi îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deşi nimeni din lumea asta împuţită şi coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios şi încăpăţînat va putea supravieţui.”
„Am dat să mă ridic, dar îmi era imposibil.
– Fir-ar să fie, am uitat să mă prezint! Steinhardt!
S-a aplecat, mi-a întins mîna, a ezitat, apoi şi-a retras-o.
– Nu puteţi să vă mişcaţi. V-a lovit o maşină. Mergeam spre casă şi mi-a părut că am auzit ceva în spatele meu. Nu ştiu, Dumnezeu m-a făcut să întorc capul! Adică nu doar să întorc capul, a fost mai mult. Am mers un colţ înapoi şi v-am găsit aici, pe drum. Vă amintiţi ceva?”
„Unii băieţi din mănăstire aveau îndatorirea de a «ţîpa» mîncare la porci. Ca să ducă resturile de la bucătărie pînă la porci era ceva drum, aşa că foloseau un cărucior, în care transportau un bidon de plastic mare, de 60 de litri, plin cu resturi. Se întîmpla uneori ca peste lături să fie aruncate şi nişte prăjituri care poate se întăriseră sau rînceziseră prin cămară. Eu şi părintele Nicolae treceam într-o zi pe acolo, pe lîngă cei care transportau bidonul, iar părintele s-a oprit şi le-a zis:
– Vedeţi cum plutesc prăjiturile acelea? Credeţi-mă, cînd am fost la puşcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paşte asemenea mîncare cum daţi voi acum la porci… Păi, porcii ăştia sînt nişte boieri, mănîncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra… Aoleu şi vai!”
„Am dat să mă ridic, dar îmi era imposibil.
– Fir-ar să fie, am uitat să mă prezint! Steinhardt!
S-a aplecat, mi-a întins mîna, a ezitat, apoi şi-a retras-o.
– Nu puteţi să vă mişcaţi. V-a lovit o maşină. Mergeam spre casă şi mi-a părut că am auzit ceva în spatele meu. Nu ştiu, Dumnezeu m-a făcut să întorc capul! Adică nu doar să întorc capul, a fost mai mult. Am mers un colţ înapoi şi v-am găsit aici, pe drum. Vă amintiţi ceva?”
„Unii băieţi din mănăstire aveau îndatorirea de a «ţîpa» mîncare la porci. Ca să ducă resturile de la bucătărie pînă la porci era ceva drum, aşa că foloseau un cărucior, în care transportau un bidon de plastic mare, de 60 de litri, plin cu resturi. Se întîmpla uneori ca peste lături să fie aruncate şi nişte prăjituri care poate se întăriseră sau rînceziseră prin cămară. Eu şi părintele Nicolae treceam într-o zi pe acolo, pe lîngă cei care transportau bidonul, iar părintele s-a oprit şi le-a zis:
– Vedeţi cum plutesc prăjiturile acelea? Credeţi-mă, cînd am fost la puşcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paşte asemenea mîncare cum daţi voi acum la porci… Păi, porcii ăştia sînt nişte boieri, mănîncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra… Aoleu şi vai!”
192 pages, Paperback
First published April 1, 2020
2 people are currently reading
83 people want to read
About the author
Lavinia Bălulescu
18 books18 followersLavinia Bălulescu s-a născut în 1985, la Drobeta-Turnu Severin. Este scriitoare și jurnalistă. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Lucrează la ziarul „Adevărul”.
A publicat două volume de poezie și un roman: Mov (poezie, 2004), Lavinucea (poezie, 2007), La mine-n cap (roman, 2013). A mai publicat alte două volume: Terasa Fericirii (publicistică) și Zmeii sunt de treabă (poezie, semnată alături de tatăl ei, Constantin Bălulescu).
Este prezentă în mai multe antologii, iar două dintre povestirile sale au fost transformate în scurtmetraje. Este vorba despre filmele Substantiv comun, genul feminin și Noaptea, iulie, joi, ambele în regia lui Marius M. Bogdan. Lavinia Bălulescu scrie și pe blogul personal, „Ferma de gânduri“.
A publicat două volume de poezie și un roman: Mov (poezie, 2004), Lavinucea (poezie, 2007), La mine-n cap (roman, 2013). A mai publicat alte două volume: Terasa Fericirii (publicistică) și Zmeii sunt de treabă (poezie, semnată alături de tatăl ei, Constantin Bălulescu).
Este prezentă în mai multe antologii, iar două dintre povestirile sale au fost transformate în scurtmetraje. Este vorba despre filmele Substantiv comun, genul feminin și Noaptea, iulie, joi, ambele în regia lui Marius M. Bogdan. Lavinia Bălulescu scrie și pe blogul personal, „Ferma de gânduri“.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 12 of 12 reviews
September 18, 2021
Am citit ‘Jurnalul fericirii’ prin liceu, ortodoxia nu e pasiunea mea, iar despre Steinhardt stiam relativ putine lucruri dincolo de Jurnal. Sa scrii o biografie romantata a acestui om fara sa cazi in adoratie, fara sa fii dogmatic si fara fraze sforaitoare e o realizare remarcabila. Lavinia reuseste sa creeze emotie prin fraze cu mana usoara, tuse fine, lucruri spuse pe jumatate. Scriitura ei este, dincolo de lejera, eleganta si sigura, discreta si decenta ca Steinhardt insusi. Adrian Botez, ma bucur ca i-ai dat telefonul ala!:)
January 19, 2024
Mi-a plăcut modul în care autoarea a ales să scrie despre viața lui Steinhardt. Cele trei perspective - tatăl, securistul și discipolul - conturează portretul unui OM blând, discret, împăcat cu sine și cu Dumnezeu.
E genul de carte care te provoacă să mergi mai departe, să descoperi mai multe despre viața și destinul acestui om, personalitate marcantă a culturii române.
Eram foarte curioasa ce înseamnă acel "bughi mambo rag" dar nu o să stric surpriza. Nu pot decât să apreciez originalitatea titlului.
E genul de carte care te provoacă să mergi mai departe, să descoperi mai multe despre viața și destinul acestui om, personalitate marcantă a culturii române.
Eram foarte curioasa ce înseamnă acel "bughi mambo rag" dar nu o să stric surpriza. Nu pot decât să apreciez originalitatea titlului.
June 22, 2022
Cineva îmi spunea că sunt prea ancorată în trecut, că nu mă pot dezlipi de tot ce înseamnă cultura anilor demult apuși. Citesc și regăsesc detaliile unor vremuri în care valorile primau, iar acest lucru mă ajută să cred că având un tezaur atât de mare în spate, putem să dobândim și un viitor luminos, orice ar însemna această sintagmă ușor clișeizată. Adevărul e că trecutul ne oferă modele și idei de care avem nevoie pentru a ne regăsi în incertitudinea prezentului. Prin urmare, literatura contemporană poate să croiască, apelând la figurile patrimoniului nostru, o nouă viziune asupra lumii în care trăim. Un astfel de proiect, pe care-l găsesc de-a dreptul fermecător, este cel al biografiilor romanțate de la editura Polirom. Înviind figuri marcante din trecut, transpunându-le într-un peisaj livresc accesibil publicului larg, aceasta ne deschide o fereastră de imaginație spre cei care au făurit istorie.
Și pentru că planificam să le parcurg temeinic, am decis, în calitate de lectură curentă, să aleg volumul „Steinhardt. Bughi Mambo Rag” de Lavinia Bălulescu. Trebuie să recunosc că figura lui Nicu-Aureliu Steinhardt îmi era puțin cunoscută, rămânând cumva, până nu demult, la periferia intereselor mele literare, or cred că acesta, alături de nume precum Constantin Noica sau Mircea Eliade, cere o pregătire temeinică în ale filosofiei (recunosc că încă mai am de parcurs multe etape pentru a înțelege această dimensiune). Prin urmare, pentru a începe cu ceva descoperirea personalității sale marcante, am decis să citesc biografia romanțată și...m-am pierdut între file. Nu-mi dau seama cum am citit-o pe nerăsuflate, parcurgând narațiunea cursivă, fluidă, fără ricoșeuri, convingătoare și totodată atât de ușoară.
Steinhardt este o figură vizionară a cărții. Nu are vocea sa, cu excepția replicilor desprinse din memoriile proprii, pe care autoarea le-a studiat temeinic. Aceasta este „observat” de trei personaje, un soi de reinterpretare a simbolisticii treimii: Tatăl (un bătrân care și-a consolidat figura severă de tată, de cap al familiei, omul care îl „împinge” în închisoare, astfel încât să nu-i fie afectată onoarea și reputația de om care nu-și trădează prietenii), Securistul (elementul coercitiv al narațiunii, figura tenebră, îngerul decăzut care pactizează cu Diavolul puterii, regimul comunist) și Discipolul (continuitatea misiunii, dezlegarea de teluric și îmbrățișarea oniricului credinței).
Toți trei observă figura lui Steinhardt prin prisma interacțiunilor avute, prin maniera cu care-și consolidează relațiile. Tatăl este ilustrarea puterii, este practic o figură instituțională, dacă vreți, care decide că onoarea și respectul sunt mai presus de riscul închisorii. În meditațiile sale se resimte aluziv, sentimental (natural vârstei sale de nonagenar) o anume căință față de fiul revenit din temnițele comunismului și totodată o curiozitate morbidă de a afla ce a fost acolo, ce poate să resimtă un om devenit pradă a unui sistem totalitar.
Securistul este un tipicar, un om orbit de prilejul de a-și sluji țara. De altfel aceasta este veșnica sa scuză și imuabilul său verdict: „mi-am apărat Țara”. O face cu devotamentul unui câine pricăjit până nu devine martor al unui miracol inexplicabil, imposibil de aplicat pe șabloanele partidului.
Cea de-a treia parte a cărții îi revine Discipolului, cel care e martorul tranziției părintelui Nicolae spre cele de obârșie spirituală. Este partea cea mai luminoasă a cărții, partea în care, se pare, întrezărim pacea lui Steinhardt. Acesta este îmbătrânit, bolnav, slab, dar fericit (știu că sună ca un paradox, dar da, părintele Nicolae este dimensiunea fericirii în mireanul Steinhardt).
Toate aceste trei elemente par să facă parte dintr-o piramidă inversă, înlocuind tinerețea zbuciumată, care de altfel ar fi trebuit să fie fericită, cu o bătrânețe relativ împăciuitoare. Contrastele asupra figurii lui Steinhardt sunt atât de prezente în narațiune, încât cititorul e ușor de fascinat. Omul, prizonier prins în mrejele închisorii comuniste, care își acoperă ochii după ani în care a dormit cu neoane aprinse într-o continuă tortură, și călugărul, cel care bea cafea, ascultă Mozart și prinde clandestin undele radioului Europa Liberă – par a fi dimensiuni optice absolut diferite, dar fac parte dintr-un tot întreg.
Lavinia Bălulescu a reușit prin această biografie nu doar să aducă un omagiu figurii istorice și culturale ale lui N. Steinhardt, ci mai ales să renască ideea de verticalitate, de onestitate și de rezistență într-o fază de post-traumă. Ce face un om care a văzut moartea cu ochii? Ce face un om botezat dintr-un ciubăr, pe fugă, de frica călăilor? El îndrăgește viața și crede. Crede în Hristos și în lumină, în oameni și în dreptate. „Bughi Mambo Rag” este o istorie despre umanitatea post-tortură, despre omul de după rană, o poveste tămăduitoare în vremuri de mare restriște.
Și pentru că planificam să le parcurg temeinic, am decis, în calitate de lectură curentă, să aleg volumul „Steinhardt. Bughi Mambo Rag” de Lavinia Bălulescu. Trebuie să recunosc că figura lui Nicu-Aureliu Steinhardt îmi era puțin cunoscută, rămânând cumva, până nu demult, la periferia intereselor mele literare, or cred că acesta, alături de nume precum Constantin Noica sau Mircea Eliade, cere o pregătire temeinică în ale filosofiei (recunosc că încă mai am de parcurs multe etape pentru a înțelege această dimensiune). Prin urmare, pentru a începe cu ceva descoperirea personalității sale marcante, am decis să citesc biografia romanțată și...m-am pierdut între file. Nu-mi dau seama cum am citit-o pe nerăsuflate, parcurgând narațiunea cursivă, fluidă, fără ricoșeuri, convingătoare și totodată atât de ușoară.
Steinhardt este o figură vizionară a cărții. Nu are vocea sa, cu excepția replicilor desprinse din memoriile proprii, pe care autoarea le-a studiat temeinic. Aceasta este „observat” de trei personaje, un soi de reinterpretare a simbolisticii treimii: Tatăl (un bătrân care și-a consolidat figura severă de tată, de cap al familiei, omul care îl „împinge” în închisoare, astfel încât să nu-i fie afectată onoarea și reputația de om care nu-și trădează prietenii), Securistul (elementul coercitiv al narațiunii, figura tenebră, îngerul decăzut care pactizează cu Diavolul puterii, regimul comunist) și Discipolul (continuitatea misiunii, dezlegarea de teluric și îmbrățișarea oniricului credinței).
Toți trei observă figura lui Steinhardt prin prisma interacțiunilor avute, prin maniera cu care-și consolidează relațiile. Tatăl este ilustrarea puterii, este practic o figură instituțională, dacă vreți, care decide că onoarea și respectul sunt mai presus de riscul închisorii. În meditațiile sale se resimte aluziv, sentimental (natural vârstei sale de nonagenar) o anume căință față de fiul revenit din temnițele comunismului și totodată o curiozitate morbidă de a afla ce a fost acolo, ce poate să resimtă un om devenit pradă a unui sistem totalitar.
Securistul este un tipicar, un om orbit de prilejul de a-și sluji țara. De altfel aceasta este veșnica sa scuză și imuabilul său verdict: „mi-am apărat Țara”. O face cu devotamentul unui câine pricăjit până nu devine martor al unui miracol inexplicabil, imposibil de aplicat pe șabloanele partidului.
Cea de-a treia parte a cărții îi revine Discipolului, cel care e martorul tranziției părintelui Nicolae spre cele de obârșie spirituală. Este partea cea mai luminoasă a cărții, partea în care, se pare, întrezărim pacea lui Steinhardt. Acesta este îmbătrânit, bolnav, slab, dar fericit (știu că sună ca un paradox, dar da, părintele Nicolae este dimensiunea fericirii în mireanul Steinhardt).
Toate aceste trei elemente par să facă parte dintr-o piramidă inversă, înlocuind tinerețea zbuciumată, care de altfel ar fi trebuit să fie fericită, cu o bătrânețe relativ împăciuitoare. Contrastele asupra figurii lui Steinhardt sunt atât de prezente în narațiune, încât cititorul e ușor de fascinat. Omul, prizonier prins în mrejele închisorii comuniste, care își acoperă ochii după ani în care a dormit cu neoane aprinse într-o continuă tortură, și călugărul, cel care bea cafea, ascultă Mozart și prinde clandestin undele radioului Europa Liberă – par a fi dimensiuni optice absolut diferite, dar fac parte dintr-un tot întreg.
Lavinia Bălulescu a reușit prin această biografie nu doar să aducă un omagiu figurii istorice și culturale ale lui N. Steinhardt, ci mai ales să renască ideea de verticalitate, de onestitate și de rezistență într-o fază de post-traumă. Ce face un om care a văzut moartea cu ochii? Ce face un om botezat dintr-un ciubăr, pe fugă, de frica călăilor? El îndrăgește viața și crede. Crede în Hristos și în lumină, în oameni și în dreptate. „Bughi Mambo Rag” este o istorie despre umanitatea post-tortură, despre omul de după rană, o poveste tămăduitoare în vremuri de mare restriște.
December 10, 2020
O carte frumoasa care mi-a făcut pofta sa recitesc Jurnalul fericirii.
August 2, 2020
Cartea mi s-a părut frumoasă. E o plăcere lectura, ai unele emoții.
E necesar să știi ce a scris Nicolae Steinhardt? Nu e obligatoriu, dar ajută foarte mult. Dar multe lucruri pot fi înțelese.
Nu am găsit o singură eroare în carte.
Sunt unele subtilități cu care nu am rezonat:
- Tatăl mi s-a părut excesiv de prietenos, din descrierile făcute de fiu mie mi s-a părut un pic altfel, nu mi s-a părut genul foarte emoțional și finuț, cum părea în carte, ci mai serios și un pic mai dur. Poate mă înșel.
- Agentul de Securitate era foarte uman, un pic prea uman pentru gustul meu. Nu mi se părea că corespunde modelului, cum îl percep eu.
- În fine, învățăcelul, discipolul, nu e tocmai clar de ce a fost discipol, a avut foarte puțin contact cu Nicolae Steinhardt.
Aș fi preferat și unele cutezanțe în lucrare, dacă știi bine opera autorului nu prea vin lucruri noi. E un curaj mare să faci așa, dar nu cred că m-ar fi deranjat să văd un text cu idei noi.
Nu am observat greșeli de exprimare, sau erori de ortografie.
Cartea se citește ușor, are pe la 200 de pagini, și trec repede.
Steinhardt rămâne autorul meu favorit.
Dau nota 8/10.
E necesar să știi ce a scris Nicolae Steinhardt? Nu e obligatoriu, dar ajută foarte mult. Dar multe lucruri pot fi înțelese.
Nu am găsit o singură eroare în carte.
Sunt unele subtilități cu care nu am rezonat:
- Tatăl mi s-a părut excesiv de prietenos, din descrierile făcute de fiu mie mi s-a părut un pic altfel, nu mi s-a părut genul foarte emoțional și finuț, cum părea în carte, ci mai serios și un pic mai dur. Poate mă înșel.
- Agentul de Securitate era foarte uman, un pic prea uman pentru gustul meu. Nu mi se părea că corespunde modelului, cum îl percep eu.
- În fine, învățăcelul, discipolul, nu e tocmai clar de ce a fost discipol, a avut foarte puțin contact cu Nicolae Steinhardt.
Aș fi preferat și unele cutezanțe în lucrare, dacă știi bine opera autorului nu prea vin lucruri noi. E un curaj mare să faci așa, dar nu cred că m-ar fi deranjat să văd un text cu idei noi.
Nu am observat greșeli de exprimare, sau erori de ortografie.
Cartea se citește ușor, are pe la 200 de pagini, și trec repede.
Steinhardt rămâne autorul meu favorit.
Dau nota 8/10.
November 26, 2025
,,Eu m-am tot gândit și cred că dacă după așa o experiență în închisoare aș rămâne cu nevoia de răzbunare și cu ură și cu scârba că ne-au frânt viețile, înseamnă că n-am învățat nimic. Dar, dacă pot învăța ceva din asta și dacă pot fi liniștit cu viața mea și, pur și simplu, doar scârbit de răutatea și nenorocirea din jur, atunci suferința n-a fost degeaba.”
Nu am citit încă Jurnalul fericirii, dar mă bucur că prima întâlnire cu Nicolae Steinhardt a fost prin Bughi Mambo Rag. Pentru că, înainte de ideile mari, am descoperit omul. Un om mititel, evreu, îndrăgostit de cărți, de Mozart și de cafeaua tare. Un om care a fost urmărit de Securitate, arestat și închis timp de 4 ani, dar care, în loc să se lase frânt, a transformat viața într-un dans, poate un pic stângaci, dar plin de ritm, un fel de bughi mambo rag, cum spune și titlul.
Cartea este scrisă de Lavinia Balulescu și urmărește viața lui Steinhardt ca un soi de autobiografie romanțată, bazată pe documente, mărturii și scrierile lui. Nu este o biografie rigidă, ci o reinterpretare literară, care îl face viu și apropiat.
L-am simțit pe Steinhardt prezent în fiecare pagină: cu durerea, umorul, credința și forța lui de a merge mai departe. E o carte care mi-a lăsat în minte întrebări, lumină și dorința de a citi mai mult din scrierile lui.
,,De ce ești supărat? Nu e voie! Creștinul nu e voie să fie supărat. Trebuie să fie vesel. Noi suntem ai lui Hristos. Nu e bine să fim supărați. Creștinismul e o școală a fericirii.”
,,Viața monahală e acaparatoare, ca orice mare iubire. Foarte mulți confundă nevoia de a se ruga și de a sta în liniște cu vocația de a deveni monah. Nu trebuie doar să-ți placă să vii la mănăstire. Trebuie să nu te vezi în alt loc din lume în afară de mănăstire.”
,,Dacă cineva îmi ia pâinea de la gură, am datoria să rabd. Să iert. Dar dacă cineva îi ia pâinea fratelui meu și-l lasă să moară de foame, atunci nu mai am dreptul să tac. Trebuie să strig. Indiferența și lașitatea nu au ce căuta la un creștin.”
Nu am citit încă Jurnalul fericirii, dar mă bucur că prima întâlnire cu Nicolae Steinhardt a fost prin Bughi Mambo Rag. Pentru că, înainte de ideile mari, am descoperit omul. Un om mititel, evreu, îndrăgostit de cărți, de Mozart și de cafeaua tare. Un om care a fost urmărit de Securitate, arestat și închis timp de 4 ani, dar care, în loc să se lase frânt, a transformat viața într-un dans, poate un pic stângaci, dar plin de ritm, un fel de bughi mambo rag, cum spune și titlul.
Cartea este scrisă de Lavinia Balulescu și urmărește viața lui Steinhardt ca un soi de autobiografie romanțată, bazată pe documente, mărturii și scrierile lui. Nu este o biografie rigidă, ci o reinterpretare literară, care îl face viu și apropiat.
L-am simțit pe Steinhardt prezent în fiecare pagină: cu durerea, umorul, credința și forța lui de a merge mai departe. E o carte care mi-a lăsat în minte întrebări, lumină și dorința de a citi mai mult din scrierile lui.
,,De ce ești supărat? Nu e voie! Creștinul nu e voie să fie supărat. Trebuie să fie vesel. Noi suntem ai lui Hristos. Nu e bine să fim supărați. Creștinismul e o școală a fericirii.”
,,Viața monahală e acaparatoare, ca orice mare iubire. Foarte mulți confundă nevoia de a se ruga și de a sta în liniște cu vocația de a deveni monah. Nu trebuie doar să-ți placă să vii la mănăstire. Trebuie să nu te vezi în alt loc din lume în afară de mănăstire.”
,,Dacă cineva îmi ia pâinea de la gură, am datoria să rabd. Să iert. Dar dacă cineva îi ia pâinea fratelui meu și-l lasă să moară de foame, atunci nu mai am dreptul să tac. Trebuie să strig. Indiferența și lașitatea nu au ce căuta la un creștin.”
July 26, 2020
”De fiecare dată când primea un pachet cu cărți, îl deschidea cu o reală neliniște. apoi răsfoia fiecare carte în parte și o adulmeca. Îi plăcea mirosul de hârtie tipărită.”
May 6, 2021
Acum o vreme, nu mai ştiu dacă în urmă cu un an sau o lună, oricum, era tot vară şi eram singur, îmi bate un cretin la uşă şi se prezintă ca fiind prietenul lu’ fiu‑miu. Zice că, auzi la el!, i‑a trimis Nicu vorbă să vină să ia de la mine nu ştiu ce caiete. Pufnesc în râs. Ce caiete, domnule? Mă felicit totuşi că mă abţin să‑l pocnesc. Domnule, dumneata ştii unde e fiul meu? „Sigur că da, el mi‑a trimis vorbă!“ Simt atunci că aşputea apuca orice obiect din jurul meu, doar ca să strivesc ţeasta acestui nenorocit care stă pe pragul meu şi‑mi cere să mă comport de parcă fiu‑miu ar fi plecat într‑o tabără de vară. Domnule, îi răspund, dumneata ştii că eu am fost coleg cu Einstein? Cu asta l‑am lovit mai rău decât dacă‑l pocneam cu parul. Îi văd ochii căscându‑se. Nu se aştepta la aşa o replică. Nu‑l suspectez, în definitiv, că ar fi ştiut, cretinul, cine a fost Einstein! Domnule, continui, nu ştiu dacă dumneata cunoşti acest amănunt, dar eu am făcut cursurile Politehnicii din Zürich. Şi am fost coleg cu Albert Einstein. Sigur, eram cu un an mai mic decât el, dar stăteam în cameră cu un italian, Delpiano, mare amator de vioară. Şi Einstein era un violonist pasionat, după cum probabil ştii. Dobitocul m‑a privit tâmp. Nu avea replici pregătite pentru aşa o discuţie. Zic, domnule, Einstein era toată ziua pe la noi prin cameră ca să exerseze la vioară cu Delpiano. Un ştrengar! Vă spun toate astea doar aşa, ca să vă pot întreba acum : credeţi că un om care a fost coleg cu Albert Einstein poate fi un imbecil? Bun, sunt un jidan împuţit şi pe deasupra sunt şi bătrân, dar credeţi că aşputea fi şi bou? Puţine lucruri mă mai distrează pe lumea asta aşa cum mă amuză să mă gândesc la figura acelui om stând în pragul garsonierei cu gura deschisă, neştiind ce să spună. Domnule, îi mai zic, eu nu am ce caiete să vă mai dau, oricum le‑aţi luat pe toate. Dacă totuşi consideraţi că a mai rămas ceva, vă rog să veniţi să le luaţi când nu sunt eu. Dimineaţa, între opt şi nouă, îmi place să fac piaţa. Intraţi şi simţiţi‑vă ca acasă. Oricum aveţi şi cheie! Apoi am trântit uşa, mă tem că i‑am dat şi una peste nas când am făcut‑o, habar n‑am, dar în ziua aia m‑am simţit cu zece centimetri mai înalt. La prânz mi‑am pus şi un păhărel de lichior, atât de fericit am fost că am avut parte de aşa un dialog. Nu se întâmplă prea des să ai verbul cu tine! Un timp m‑am gândit să‑mi notez undeva toată discuţia, să nu o uit, ca să i‑o povestesc şi lui Nicu atunci când se‑ntoarce. Poate am scris‑o şi nu mai ştiu unde am pus hârtia, dar chiar şi aşa acum nu mai găsesc momentul să‑i spun asta. O păstrez pentru mine şi uneori o retrăiesc înainte de a adormi. Mă întreb ce‑o fi înţeles dobitocul ăla din tot ce i‑am spus şi mă felicit!
November 5, 2023
Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!
Eu sunt convins că în împărăția cerurilor uneori se ascultă Mozart și se bea o cafea bună!
Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid.
...aceste cărticele din colecția ,,Biografii romanțate" sunt, fără urmă de exagerare, adevărate comori 🖤
Eu sunt convins că în împărăția cerurilor uneori se ascultă Mozart și se bea o cafea bună!
Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid.
...aceste cărticele din colecția ,,Biografii romanțate" sunt, fără urmă de exagerare, adevărate comori 🖤
July 18, 2020
O carte foarte bine scrisă, frumusețea ei nu se pierde în documentarea riguroasă.
Mi-a făcut poftă să recitesc Jurnalul fericirii.
Mi-a făcut poftă să recitesc Jurnalul fericirii.
February 7, 2023
Sunt trei voci in carte- a tatalui, pe care am gasit-o exceptionala, a securistului si a discipolului lui Steinhardt-, din ale caror monologuri se creioneaza cu iscusinta portretul complex al personajului principal.
Nu stiu de ce nu am citit mai repede ceva din seria aceasta de la Polirom, poate pentru ca numele "biografii romantate" nu imi place, dar, in definitiv, orice biografie e mai mult sau mai putin romantata, iar Lavinia Balulescu mi-a parut nu doar ca scrie bine, ci si ca s-a documentat temeinic. Insa nu stiu cum le nimeresc, dar mereu gasesc cate o neconcordanta- discipolul ne spune ca l-a cunoscut pe Steinhardt la mijlocul anilor '80, iar ulterior a fost cazat in garsoniera acestuia din Bucuresti si a cinat la Fory Etterle, care locuia in vecini; vrand sa imi improspatez imaginea neclara a chipului lui Etterle, am citit ca acesta a murit in 1983.
Mi-am facut o notita mentala sa o mai citesc pe Lavinia Balulescu, iar din colectia Polirom urmeaza pentru mine "Hasdeu" si "Caragiale".
Nu stiu de ce nu am citit mai repede ceva din seria aceasta de la Polirom, poate pentru ca numele "biografii romantate" nu imi place, dar, in definitiv, orice biografie e mai mult sau mai putin romantata, iar Lavinia Balulescu mi-a parut nu doar ca scrie bine, ci si ca s-a documentat temeinic. Insa nu stiu cum le nimeresc, dar mereu gasesc cate o neconcordanta- discipolul ne spune ca l-a cunoscut pe Steinhardt la mijlocul anilor '80, iar ulterior a fost cazat in garsoniera acestuia din Bucuresti si a cinat la Fory Etterle, care locuia in vecini; vrand sa imi improspatez imaginea neclara a chipului lui Etterle, am citit ca acesta a murit in 1983.
Mi-am facut o notita mentala sa o mai citesc pe Lavinia Balulescu, iar din colectia Polirom urmeaza pentru mine "Hasdeu" si "Caragiale".
May 12, 2022
o carte emoție - mi-a plăcut mult!
Displaying 1 - 12 of 12 reviews