Pizdeţ

Letopizdeţ #1

by Alexandru Vakulovski

„În sfîrșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.” (Andrei Gheorghe)

„Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.” (Gheorghe Perian)

Genres: Romanian Literature, Fiction

192 pages, ebook

First published January 1, 2002

Reviews

[Irina Constantin · Rating 3 out of 5]

O aveam de mult timp în gând, dar abia acum am ajuns la ea.
Romanul lui Vakulovski este mai mult un ghid al ratării, al pierderii de sine, și al rebeliunii.
Admiși la Cluj, la Facultate de Litere, în primii ani după destrămarea Uniunii Sovietice, un grup de studenți basarabeni, se pomenesc în fața unui declin metafizic, tentați fiind de revelația descoperii substanțelor interzise.
Scrisă cu o vervă sălbatică, limbaj licențios și cuvinte din jargonul moldo-rus, cartea poate fi percepută mai bine de cunoscătorii acestui limbaj, dar nu-i o regula strictă, cartea te introduce într-un mediu pe care, fiind studentă la Litere, l- am înțeles mai bine.
Studenții veniți în România după sfârșitul URSS trebuie să treacă un an de cursuri la limba română pentru că mai apoi sa fie admiși la universitate.
Visul "românesc" se năruie repede pentru protagonistul "Pizdeț", Clujul e o ruină ambulantă
pentru proaspătul student "nouăzecist" pe tărâmul danubian, Chișinăul, la care aspiră cu nostalgie și dor studentul melancolic, îmbâcsit de fumuri, este venerat adesea. Un fel de întoarcere la origini spre care aspiră naratorul, o "eternă reîntoarcere" la ceva ce i-a fost furat parcă studentului.
Viața de "lux" la Cluj e mai mult o realitate închipuita pusă pe seama substanțelor interzise.
Nu există paradis unde să evadezi din tine însuși, există doar himere.
Totul este dus la extrem, alcoolul și drogurilor sunt pâinea și sarea de pe masă, mai puțin sexul, pentru că așa ne-a "educat" Uniunea Sovietică, sexul nu există, nici religia, Dumnezeu a murit cu fiecare sticlă de vodcă golita, cu fiecare țigară aprinsă în camera de cămin ca și student de formație filologica de pe tărâmul de peste Prut.
Îmi pare bine că am descoperit-o abia acum, recunosc că am luat-o de pe raft, să o încep, gândindu-mă la regretatului Andrei Gheorghe care menționează în postfață: " În sfârșit am citit o carte românească...Să-i scriu, să nu-i scriu?..."
Mi-a plăcut ambiguitatea acestei fraze, astfel am gândit și eu înainte să încep "Pizdeț".
Era o carte care oricum stagna pe lista mea, nu zic că mi-a plăcut, dar m-a antrenat, să revin după aproape o lună de lecturi anoste (după Qou Vadis și Invitație la eșafod nici o cartea nu mă mai impresiona), autotrezirea s-a produs, lumina matinală a revenit fix bătând în ochi...

[Platon Cristina · Rating 3 out of 5]

În facultate ni s-a prezentat un fragment din carte cu întrebarea "Ați putea traduce textul?". Așa am aflat de "Pizdeț" și de Alexandru Vakulovski, 1.000 de mamuți în urmă, în tinerețea mea, când era un hype în jurul cărții. Nu m-am încumetat să o citesc atunci și bine am făcut. Îmi mai trebuia niște mămăligă cititorească pentru a mă apuca de ea. Câțiva Welsh și Burroughs mai târziu, iat-o citită, terminată și cu mine… plictisită) Fragmentară, haotică și cu 18+ care lipsește de pe copertă (deși titlul ar prezenta calificativul 18+).

Cartea e suficient de violentă, plină de, pardon, futai, limbaj obscen și droguri, încât, într-un acces de nebunie să poți să o faci sul și să o folosești pe post de armă, să dai dupacuri în toate părțile, să te masturbezi cu ea, să te ștergi la gură și să o fumezi. The Trio alcătuit din Welsh-Burroughs-Vakulovski prezintă un бред наркомана, iar dacă nu l-ai citit măcar pe unul, nu ai cum să pricepi și să-l accepți pe celălalt.

Citiți-l pe propria răspundere. Это Pizdeț, товарищи.

P.S. precum Burroughs a băgat un dicționar la sfârșit de "Junky", ar fi binevenită o strategie asemănătoare pentru a explica rusismele prezente cu carul în text. Cititorii care nu cunosc rusa, pot (la sigur!) întâmpina dificultăți de înțelegere în timpul lecturii. (Ca și în cazul "Portocalei mecanice", deși este dicționar la sfârșit, nu toate cuvintele au fost explicate, iar asta a mai știrbit din cheful cititorilor de a continua lectura). Just saying.

[Andrei Mocuţa · Rating 3 out of 5]

Am citit Pizdeț în liceu, pe sub bancă, în timpul orelor. O profă m-a prins și mi l-a confiscat. Nu a vrut nicicum să mă creadă că-i literatură.

[Taisia Crudu · Rating 3 out of 5]

Cartea de față a stârnit multe controverse la apariția sa, acum câțiva ani în urmă. Și deși unii au criticat-o iar alții i-au adus elogii, cert e că i-a făcut curioși pe mulți. De-altfel și eu am fost tentată s-o descopăr. Îmi pare bine că nu am făcut-o atunci, probabil nu o percepeam la fel cum o fac acum, Bukowski m-a călit. Titlul și imaginea de pe copertă te duce cu gândul la un alt potențial subiect al cărții.

Protagonistul este un adolescent basarabean care învață în România. Și dacă te aștepți să citești întâmplări hazlii din viața la liceu, apoi greșești. Ceea ce găsești aici sunt destăinuirile unui dependent de droguri, mediul său și distracția printre iarbă, tablete și injectabile.

Viața pe care o duce el și amicii lui este una mizeră. Ei se droghează pentru a se simți bine. Și nu se consideră dependenți, deși fumează iarbă zilnic. Ei știu cu certitudine că nu vor ajunge la bătrânețe și că vor muri de o supradoză. Cu atât mai mult, pe unii dintre prieteni i-au și îngropat deja.

Accentul pe droguri este dus la extreme. Într-un capitol chiar se enumeră pastilele pe care protagoniștii le iau ca substitut al ierbii. Aș omite această enumerare pentru a nu da idei tinerilor. Mai întâi nu se trece cu vedere bucuria lor “Știu că am fost tare entuziasmat când am luat prima doză. Săream de bucurie și ziceam că nu se compară cu iarba.” Mai apoi autorul nu a uitat să includă efectul psihotrop al acestor pastile, acel gol în creier, în memorie, pierderea noțiunii timpului etc. Se merge mai departe cu mâncărimile de piele, tremurul mâinilor, incapacitatea de gândire lucidă, halucinații și nevoia acerbă de o nouă doză.

“Dar zilele astea am încercat să rămân în realitatea asta, a voastră. Mi-a fost extrem de rău, nu mai înțelegeam nimic, tremuram, creierul meu parcă nu mai voia să gândească și să-mi lămurească ceva.”

Vakulovski a adus cu siguranță acel nou în literatura românească. Consider cartea respectivă un act de curaj, de asumare, de lipsă de prejudecăți. Desigur mă refer la limbajul necenzurat în care abundă cartea și de care autorul a făcut uz cu exagerare (după părerea mea). Sunt conștientă că scopul a fost să ne inducă în lumea halucinantă a dependenților de droguri, a mizeriei, decăderii și degradării. Dar mi-aș fi dorit să citesc o carte în care deși protagoniștii folosesc un limbaj vulgar în dialogurile lor, narațiunea să fie la persoana a treia și deci vocea naratorului să fie una lipsită de vulgarisme.

L-am descoperit pe autor prin cartea “157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montana”. Deși acea carte la fel conține suficient limbaj necenzurat, istoria mi-a plăcut ceva mai mult. Și parcă acolo nici acel limbaj nu e dus la extreme. Cert e că nu mă opresc aici în al descoperi pe autor, deja am și cartea a doua din serie.

“Nu știu, uneori am impresia că toți sunt rupți de realitate. Că nu sunt total inconștienți, dar se simt mai bine în izolarea lor. Mai inocenți, mai invulnerabili.”

“Pizdeț” de Alexandru Vakulovski

[Fală Victor · Rating 4 out of 5]

Frumos e neamul nostru, al basarabenilor. Și graiul nostru e deocheat, dar și frumos prin aceasta. Românii nu dețin nici un sfert din jargoanele noastre, pentru că sunt de proveniență rusă mai toate, însă noi le prindem ușor pe cele ale românilor, doar vorbim o limbă sau ce pana mea.
Același "Pizdeț"(nu m-am gândit niciodată că voi scrie atât de liber acest cuvânt la mine pe pagină), despre acesta ei nu au auzit decât de la studenții basarabeni de prin Cluj, București, Timișoara și unde mai pleacă studenții noștri; dar atât de strigător l-au aflat doar datorită cărții lui Alexandru Vakulovski, sau reclamei de la TV-8.
Vakulovski, astfel, este puntea de trecere a Pizdeț-ului peste Prut, dat nu el este vina Pizdeț-ului de acolo(să nu încurcați). O punte mai presus decât podul de flori. El e la fel precum Columb care le-a lămurit aborigenilor ce înseamnă termenii "robie" și "moarte".
Cartea e destul de veche, însă eu m citit-o abia acum, am eu motivele mele.
Acum, risc să fiu criticat(probabil), însă dacă prin clasele a 8-a sau a 9-a mi se dădea să citesc cartea aceasta, mă amuzam, nu înțelegeam decât jumate din tot ce se scrie aici (căci mă țin minte bine cum eram într-a 9-a), însă la sigur mă apucam de citit cărți la greu. Și vorbesc serios. Literatura e foarte importantă pentru dezvoltarea frumoasă/normală a unui tânăr, fie că vrea să devină sau chiar va deveni tâmplar, călugăr, taxist, actor, medic, narcoman, agricultor sau bețiv ca bunicu' său care nu mai are ce pierde. Și dacă începi cu o carte care să-ți arate că literatura nu e doar "mistreți cu colți de argint" ș' "mara", literatura e și despre gunoiul societății, despre răul care te paște, despre binele care ți se oferă dar ohii îți sunt împăienjeniți și nu-l vezi.
Cartea aceasta poartă un titlu ceva mai tabuizat, sau, nu știu um să-i zic, mă veți înțelege voi. Dar conținutul face mult. Conținutul cântărește mult. Titlul frumos al unei cărți și stricta cenzură nu face o carte (Elena Ferante și "Iubire, -a ta, amară"-n măta), dacă în spatele textului se ascunde o stafie care a scris textul doar de dragul punlicului. Dacă nu e cât de cât trăită, cartea poate să piardă ușor în timp. Vakulovski iată că sa reeditat după o bună bucată de timp. Și nu în zadar.
Felicitări!

[Edi Dumitra · Rating 3 out of 5]

TEB - Moldova

Încă nu mă pot decide. Dar, mă gruzesc și o să iasă ceva-ceva.

Câteva zile mai târziu:
Cartea lui Alexandru m-a determinat să am în vedere două lucuri:
1) Nu o să continui cu celelalte două volume ale trilogiei Letopizdeț;
2) O să-l citesc cât de curând posibil și pe Mihail, fratele lui.

Acum, revenind la „Pizdeț”... Ei bine, nu pot spune că a fost o carte prea pizdeață. Folosirea regionalismeleor și ale jargonului moldovenesc, precum Chiș/vseo/șamd pot face lectura destul de dificilă și zice asta cineva care vorbește și română și rusă. Adică, de cele mai multe ori mă gândesc (și rămân așa gruzindu-mă) că cineva născut și crescut în România va întețelege destul de greu cartea și nu se va putea bucura în totalitate de ea, deși este un titlu apărut la o editură românească.
Înțeleg ce a vrut să facă Vakulovski aici, dar nu știu dacă mi-a plăcut în mod special. Tinde să fie un Trainspotting cu final fericit în Europa de Est, unde dacă nu mai e iarbă, trecem pe vodcă, nu mai e vodcă, o dăm pe țuică.
Mi-a plăcut în special că descrie zona căminelor din Cluj care de bine de rău, joacă un rol și în viața mea, însă tot ceea ce se subliniază în carte e înconjurat de consum, orice doar consum să fie.
Per total, te ține cumva în priză și se se citește destul de repede, deci dacă vreți să prindeți puțin din gustul vecherincilor de cămin și de anii două mii, puteți să vă apucați de cartea lui Alexandru.

De asemenea, notă în plus pentru grafica de pe copertă!

[Valentin Eni · Rating 1 out of 5]

am terminat cu greu cartea, doar pentru ca nu e foarte "voluminoasa" şi imi tot spuneam "mai rabda, nu ţi-a rămas mult pînă la capăt". nu e genul de literatura care sa-mi placa. as fi abandonat-o de la prima pagina (cum am mai facut de vreo 2 ori) dar am vrut sa înţeleg pentru ce este populara, atat cît este. bine, am dat şi peste cîteva fragmente mai inspirate, dar se pierd în tot rahatul ce dospeşte în 100 şi ceva de pagini. teribilisme ale autorului, începînd cu titlul şi terminînd cu ultima frază. chiar daca a devenit un eveniment marca(n)t (totuşi) al literaturii române, este una dintre acele cărţi care mi-au "furat" din timp şi regret că le-am citit.

[Dorian Dron · Rating 5 out of 5]

Clar o carte care a contribuit la o direcție in literatura română. De recomandat, chiar dacă nu este ușor digerabilă pentru persoanele reticiente la narcomanie. Dar este mai mult decât atât, este practic căutarea unui drum către sine și către realitate.

[Noemi · Rating 2 out of 5]

Mi-a luat o groază să termin cărticica asta și doar faptul că are doar 180 de pagini m-a făcut să trag de mine să o duc la sfârșit. Nu e scrisă rău, dar nu m-a atras în mod special atmosfera sumbră descrisă: studenți promițători care se afundă în alcool și droguri, plus (auto) violență. Un fel de Fight Club și Portocala Mecanică.
Cartea are 50 de părți, niște scurte povești biografice la persoana I; în unele personajul narator Yo se adresează cuiva la persoana a doua singular, dar nu am reușit să identific dacă interlocutorul mut este unul din mulții lui prieteni din carte. În fine, nu pare să aibă un fir epic, așa că nu m-a ținut deloc în priză. Mi-a plăcut totuși capitolul 35 „La înălțime”, în care scrie „În munți nu trebuie să fumezi iarbă. E prea frumos. [...] În munți nu simt nevoia de a mă droga. Munții mă liniștesc, îmi sunt benefici.”. Confirm și eu aici că e prea frumos pe munte. <3
Mi-au mai rămas în minte niște momente din carte: cum îl tratează vameșul român pe studentul moldovean venit la studii la Cluj, cum povestește Yo că, drogat fiind, se mai trezește în timpul vreunei partide de sex și nu-și amintește cu cine este acolo sau cum a ajuns în situația respectivă, cum fetele vor toate să-l salveze, imaginea căminului- turn plin de studenți drogați, cu geamuri cu plasă să nu se arunce în gol, cu liftul blocat la un etaj și folosit pe post de toaletă. Și cum toți au porecle, dar niște porecle de te întrebi „dar ăștia unde trăiesc de au numele astea?”.
O chestie faină, și totuși ușor enervantă, e că sunt multe regionalisme, cuvinte moldovenești sau rusești, verbe de genul „a se gruzi”, cărora nu le-am deslușit înțelesul din context, ce să mai zic de dicționar.

[Amalia Jilca · Rating 4 out of 5]

O carte într-adevăr DEOSEBITĂ. Foarte caracteristică perioadei în care a fost și scrisă, dar totodată instant face față restul romanelor pe piața asta suprasaturată.

***

Cum după primăvară vine iarna cum iarbă începe să înghețe vrei bile să cad din copaci camerele răscoapte cum Eu m-am săturat de toate astea și am hotărât să fug să fug până când transpirația mă va șlefuit din nou până când roșiile se vor coace și viermișori se vor sătura. Mai încearcă odată băiete măi încearcă cine știe.
***
Memoria e un stârv, o vacă nebună în agonie ce te scutură, te lovește de pereți. Mori vaca ! Să facem același lucru de o mie, de un miliard de ori , dacă ne place
***
Comunicarea este caracteristică progresului - motiva Oedip lungile lui convorbiri telefonice.
***
Ordine, postmodernitate : Oedip vorbește, Ski scrie, eu fumez la buda. Apoi ne transformăm toți trei în păsări și zburăm deasupra unui căcat rotitor.
***
Dar te obișnuiești cu toate și, culmea, începe să-ți placă, încep să te complaci în starea ta imbecil, cretină, începe să-ți placă să urle la fereastră când se stinge lumina: muie portarului, administratoare, muie celor de la cinci… Începe să-ți placă mizeria de pe coridoare, din camere, din sufletul tău expirat, te deprinzi cu toate, devii huligan, bețiv, te doare în pix de societate, mori de razi când auzi de NATO .
***
Rezumat: toți sunt idioți și tâmpiți.
Concluzia: mai trag un fum de marihuana pentru aviatori.
***
Știi bancul ăla? Când un copil aude cum tat-so o convinge pe mă-sa s-o fută în cur, oferindu-i în schimb o blană. Apoi vine cu fundul întins spre taică-so și “tată, tată vreau și eu bicicletă!”
***
În april, în april, s-a născut Ilici
***
Apoi Gagarin a murit. Așa cum și apăruse. Un accident. Toate sunt accidente, doar căcatul din fiecare zi e ceva normal. Nu poți spune ca te caci accidental. Căcatul de și cu zi este etalonul ordinii societății noastre.
***
Nu Prutul separă aceste țări, ci căcatul pe care și-l toarnă reciproc în cap. Cineva spunea ninaviju pi rumâni iștia cî tăț îs cu cărărușă pi nijlocu capului, iar altcineva ca basarabenii ăștia, pă bune, toți sunt cretini, n-am văzut nici unul normal.
***
Femeile noastre sunt mai emancipate decât am vrea. Ele ne fută pe noi, nu noi pe ele. Ele ne apără și, că nu mai au nevoie de noi, de pulele noastre, ne aruncă dracu la cap niște tampoane sau ca pe niște vibratoare stricate. E bărbatul a devenit o cârpă, o babă ce privește toată ziua telenovele, se văicărește, bârfește, bărbatul este o curvă în zilele noastre, femeie politician. În curând, femeie nu va mai avea deloc nevoie de bărbat. Și bine va face.Ducă se dracului dacă-i prost.
***
Gopnicii sunt un fel de skinheads basarabeni, doar ca ucid, bat pentru bani - și asa, de plăcere, pe rockeri.

[Stela Radu · Rating 2 out of 5]

O carte despre droguri, sex, homofobie, un pic de pedofilie și plină de prostii (maturi). Aș interzice cartea asta. Cea mai rea aiurea carte citită de mine până acum🙄Titlul corespunde 100 % conținutului
2 stele pentru ca are vreo două momente amuzante

[Cosmin Leucuța · Rating 3 out of 5]

Dezlânată, dar are momentele ei geniale.

[Larisa ❀ · Rating 1 out of 5]

0,5⭐️

[Adriana Novac · Rating 4 out of 5]

Nu e deloc ușor să parcurgi lectura acestei cărți, care face o incursiune în psihicul unui dependent de droguri, totul pe fundalul unui mediu socio-economic în stare de degradare.

"E π".

Totuși, Vakulovski este unul dintre cei mai mari avangardiști basarabeni, scoțând la realitate prin această proză o veritabilă "Portocală mecanică" varianta basarabeană.

E dur. E halucinant. În același timp nu ai cum să nu empatizezi cu Yo, cu mediul familial proscris, dar și cu realitățile sociale deloc ajutătoare în acest sens.

Inserțiile filozofice, la câteva doze mari de narkotice sunt mai mult decât fenomenale, merită recitire și reflecție.

"Poate aș fi dezamăgit dacă ai fi acum alături, poate ți-aș spune că ești mai frumoasă în visele mele, dar asta nu contează acum, simt că înnebunesc când existența ta e numai în mine, nu și în realitatea asta, a voastră."

"Nu știu, Pipi, cred că vor mai trece ani buni până când am să cred sau nu am să cred în Dumnezeu. Pentru mine el este absența sa."

[Nicholas Țurcan · Rating 5 out of 5]

Cineva ar putea spune că este o narcomanie, și probabil că vor avea dreptate, însă fiind într-o perioadă mai grea a vieții, în Basarabia sau alte teritorii post-sovietice, cartea te face să nu te simți singur în fața la tot "titlul cărții" și îți arată că noi toți, printr-o formă sau alta trecem prin așa chestii neplăcute care ne fac să ne întrebăm care-i sensul vieții. Pe scurt, recomand

[Coffee · Rating 3 out of 5]

Potenţialul ideii dezvoltate în carte e vizibil: atractiv, actual, mai puţin tabu - deşi la fel de controversat.

Am simţit influenţe tematice din Irvine Welsh cu celebrele Trainspotting şi Filth, dar şi ceva din Requiem for a Dream.

Lectură uşoară, ca o conversaţie între prieteni ieşiţi la bere.

[Andrian · Rating 3 out of 5]

Istoria prietenului ce-a luptat în Afganistan, despre cum fumau hașiș și apoi fiecare soldat, începea să vorbească în limba lui, amintește foarte mult despre turnul Babel.

[andrei · Rating 5 out of 5]

FOARTE FRUMOS

[Alexandru Balaur]

După denumire și calitatea textului. Pierdere de timp.

[Scerbin Victoria · Rating 3 out of 5]

Clar nu este o carte pentru cei slabi de înger și care se crispează atunci când întâlnesc un cuvânt licențios tipărit, mai ales că nu există o frază în acest roman care să nu conțină unul.

Este un roman al unei generații rătăcite, despre visul basarabenilor de a evada dintr-un Chișinău transformat într-o ruină a URSS, către România, care promite o șansă la o educație mai bună.
Totuși, nici în România viața nu e mai strălucită, iar singura eliberare o aduc drogurile, care permit evadarea din această realitate mizerabilă.

Mă alătur celorlalte comentarii care susțin necesitatea introducerii unui dicționar la finalul cărții sau a unor note de subsol. Sunt indispensabile: cititorul român nu are aceste noțiuni, deci nu poate înțelege mesajul.

"Când am ajuns în România, am înțeles că drumul meu nu s-a terminat aici. Că va trebui să mai merg mult până să ajung undeva unde să mă simt bine. Poate că cel mai bine e când stai pe loc, nu știu. Toți de varsta mea vor să o taie undeva. Oriunde, numai să nu rămânem acolo unde suntem."

"Basarabenii au mândria cretină că sunt basarabeni, de parcă ar avea vreun merit prin faptul ăsta, ca americanul ăla de care îmi povestea Buru - țipa la toți ca e american, de ziceai că e Fecioara Maria"

[Alexandra · Rating 4 out of 5]

O atmosferă similară cu cea din cartea și filmul Trainspotting, pe care o recunoaște și naratorul. Am regăsit aici o serie de povești țesute în jurul unui grup de prieteni narcomani, brutalizați de societatea moldovenească și cinici. Nivelul de cinism a dus până la puncte pe care le-am considerat extreme, deși mă consider o fire cinică și eu însămi. Are presărate câteva idei - sclipiri de geniu, însă se regăsesc sub multe straturi de ambalaj dur, dacă ești dispus să cauți. Puțin dificilă joaca cu termenii moldovenești, ca cititor român. Unele sensuri le-am inferat din context, altele le-am căutat pe google, dar șansele de rezultat relevant nu au fost garantate. Dar asta nu îi pot imputa autorului, desigur.

[Polo · Rating 2 out of 5]

Pe alocuri simțeam că citesc ceva profund, care-mi făcea plăcere, și mă ducea cu gândul la cât de frumos scrie autorul. Iar în alte locuri simțeam că vreau doar să termin paginile, că oricum nu mi se pare ceva prea wow.
Inițial m-a atras cartea asta pt că aveam impresia că stiulul de scris este cel similar al lui Bukowski, dar acum, după ce am terminat cartea, nu mai am aceeași părere. Vakulovski are într-adevăr un stil aparte de scriere, dar care mi se pare prea vulgar uneori, fără a aduce nimic poveștii prin vulgarizarea ne-necesară prezentă.
Totuși, cred că i-aș mai da o șansă acestui autor, cu ocazia altei cărți.

[Irina Popescu · Rating 2 out of 5]

Pizdet sau Trainspotting moldovenesc.
Nu se merita utilizată harta Basarabiei pe coperta editurii Polirom. E o alta viața paralelă, dar nu suntem noi toți criminali, narcomani și alcoolici. Probabil ca literatura contemporană are nevoie de o realitatea mai pozitivă a vieții celor de peste Prut. Dar hai, ca mai avem de mincat maliga șocului post-sovietic.

[Mihaela Popovici · Rating 4 out of 5]

De fapt, merită și 4.5

Cartea nu e pentru toți cititorii de rând, e clar.
Poate e și бред наркомана, dar, cel puțin mi s-a părut extrem de sinceră, cu toate cuvintele necenzurate.

[Tina · Rating 3 out of 5]

Un strigăt de durere, o întruchipare a stării tinerilor într-o țară ca a noastră, parcă fără viitor ori speranță. Un adevăr neplăcut, dar necesar, declarat de cei născuți fără privilegii.

[Miruna Cojocaru · Rating 4 out of 5]

Am ținut cartea asta în pending vreo doi-trei ani și recunosc că factorul cel mai influent în luarea deciziei de a-i da o șansă a fost testimonialul de pe copertă, scris de Andrei Gheorghe (un ins care a stârnit reacții mixte la vremea sa, dar căruia nu aveai cum să-i negi capacitatea de a gândi critic). Decizia a fost de bun augur, pentru că am regăsit un zbucium aproape universal generațiilor de mileniali deveniți adulți la început de 2000, într-o societate traumatizată și dezumanizată de comunism, pe de-o parte, iar pe de alta derutată și copleșită de capitalism și cultura occidentală; în cazul unui tânăr imigrant prins într-un purgatoriu socio-politic de acest tip, rebeliunea prin decadență și profanitate e cât se poate plauzibilă — pentru cine a prins măcar puțin din acele vremuri, este ceva recognoscibil. Din ipostaza de persoană care s-a născut aproape de granița cu generația z și a asimilat mai mult din ea, mi se pare interesant faptul că această rebeliune de început de mileniu este una apolitică în esența ei. De ce spun asta? Pentru că tânărul milenial este născut într-o societate fără clasă de mijloc și asociază politicul aproape exclusiv cu abuzul de putere (lucru justificabil); duce pe umeri traumele generațiilor trecute și este obosit prematur de ideologie. Internetul este în fașă, iar contactul cu occidentul, mijlocit prin literatură, muzică și reclamă lasă loc unor proiecții care îl pot seduce și corupe. Libertatea devine de fapt lupta de supraviețuire în căutarea sinelui și locului în lume, definirea lui mai bine — totul prin încercare și eroare, ca o cursă cu obstacole pe întuneric. Și, pentru că nu există sfânt fără trecut, personajul Yo trece printr-o etapă autodistructivă, se introspectează și pune la îndoială, își schimbă crezurile când realitatea i le contrazice și, cel mai important, se vulnerabilizează în fața cititorului, ceea ce îl face complex, credibil.

Dacă îți temperezi prejudecățile și privești dincolo de estetica mizeriei, o să descoperi că, în esența sa, această carte are un mesaj constructiv; pentru mine, cel puțin, este despre granița fină dintre failibilitate și reziliență, despre supraviețuirea și continuitatea nu datorită, ci în pofida neiubirii, violenței, săraciei și ambiguității. Yo este firul de iarbă care crește prin betonul crăpat (o imagine comună, de altfel, tranziției), pentru că alternativa este inexistența.

Și mai e ceva. În contextul actual, când subiectul drogurilor reprezintă, mai mult ca niciodată, un punct nevralgic al societății, cu instituții radicalizate și metode punitive, înțelegerea trecutului și exersarea empatiei sunt cruciale pentru a evita o isterie în masă. Dezumanizarea, antagonizarea consumatorului, reducerea la viciu construiesc o pantă periculoasă, de aceea e important să ne punem niște întrebări. E posibil, oare, ca diferența dintre noi și cei care se confruntă cu dependențele să fie inclusiv o chestiune de privilegiu/noroc chior? Mulți dintre prietenii lui Yo au murit, el a trecut prin moarte – a cui e vina? al cui e meritul?

[Rux · Rating 1 out of 5]

Am primit Pizdeț de Alexandru Vakulovski de ziua mea, de la o prietenă – un cadou ironic, parte dintr-un inside joke. Singurul motiv pentru care am terminat-o a fost ca să înțeleg stările unui povestitor prins adesea în narcoză, să parcurg un traseu pe care altfel n-aș avea de ce să-l cunosc. Cartea are un ritm haotic, iar lipsa de coerență o face greu de digerat. Rămâne o experiență pe care n-aș repeta-o.

[Irina Ciumac · Rating 3 out of 5]

I-am dat 3 puncte, doar pentru ca e prima carte de acest gen pe care o citesc (si ultima). Probabil as recomanda-o celor care n-au citit carti cu un limbaj foarte vulgar si obscen, povestite ca de la gura targului... doar asa, pentru o prima experienta.
Totusi, am citit dintr-o rasuflare, pentru ca nu-mi imaginam cum se poate termina si ce alte "expresii bogate" voi mai descoperi.

[Petru Murzin · Rating 5 out of 5]

The best postmodernist novel from our country...