What do you think?
Rate this book
El martirio de la joven
«Se paró mi corazón, y en ese mismo instante me envolvió una masa de aire puro. La bruma en la que segundos antes estaba envuelta se disipó de repente y me sentí fresca (...)»
La muerte recorre todas y cada una de las páginas de este libro, una muerte visitada por caminos nada convencionales y que sin embargo no se hacen extraños para el lector.
La muerte recorre todas y cada una de las páginas de este libro, una muerte visitada por caminos nada convencionales y que sin embargo no se hacen extraños para el lector.
160 pages, Paperback
First published January 1, 1963
About the author
Akira Yoshimura
73 books127 followersPrize winning Japanese writer. Akira Yoshimura was the president of the Japanese writers union and a PEN member. He published over 20 novels, of which in particular On Parole and Shipwrecks are internationally known and have been translated into several languages. In 1984 he received the Yomiuri Prize for his novel Hagoku (破獄,engl. prison break) based on the true story of Yoshie Shiratori.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 25 of 25 reviews
November 1, 2019
La jeune fille suppliciée sur une étagère me rappelle à quel point lire de la littérature étrangère, c’est aussi s’immerger dans une culture qui t’aie complètement étrangère, et faire l’expérience de l’inconnu. J’ai déjà lu de la littérature japonaise et j’ai toujours eu cette impression d’étrangeté qui me laissait à la fois fascinée et en dehors de ma lecture.
Bis repetita pour ces deux nouvelles sur la mort, qui m’ont interloquées mais pas accrochées. Les ellipses et la pudeur de l’écriture empêchent la narration de se densifier et les personnage de se développer psychologiquement, le récit est comme pris en étau par une idée puissante mais tout ça manque cruellement d’émotions.
La première nouvelle raconte l’expérience dématérialisée d’une jeune femme décédée, passant de mains en mains et perdant peu à peu toute sa substance… l’idée est merveilleuse mais j’ai été très déçue du traitement, atone et froid.
La seconde nouvelle (Le Sourire des pierres) raconte l’histoire de deux anciens voisins, habitués enfants à jouer dans le cimetière avoisinant, qui se retrouvent des années plus tard autour de ce lien morbide à la mort… c’est intriguant, mais très vite l’intrigue s’affaisse, encore une fois la faute à des ellipses et ressorts de narration que j’ai trouvé très plat psychologiquement (pourquoi Sone propose à Eichi de l’accompagner sur l’île ?!). Je l’ai malgré tout préféré à la première grâce à sa fin ouverte.
Et si c’était moi l’étrangère, qui n’avait pas les codes pour comprendre les mérites littéraires de la langue japonaise, le caractère différent de cette culture et la « normalité » qu’elle produit ?
Bis repetita pour ces deux nouvelles sur la mort, qui m’ont interloquées mais pas accrochées. Les ellipses et la pudeur de l’écriture empêchent la narration de se densifier et les personnage de se développer psychologiquement, le récit est comme pris en étau par une idée puissante mais tout ça manque cruellement d’émotions.
La première nouvelle raconte l’expérience dématérialisée d’une jeune femme décédée, passant de mains en mains et perdant peu à peu toute sa substance… l’idée est merveilleuse mais j’ai été très déçue du traitement, atone et froid.
La seconde nouvelle (Le Sourire des pierres) raconte l’histoire de deux anciens voisins, habitués enfants à jouer dans le cimetière avoisinant, qui se retrouvent des années plus tard autour de ce lien morbide à la mort… c’est intriguant, mais très vite l’intrigue s’affaisse, encore une fois la faute à des ellipses et ressorts de narration que j’ai trouvé très plat psychologiquement (pourquoi Sone propose à Eichi de l’accompagner sur l’île ?!). Je l’ai malgré tout préféré à la première grâce à sa fin ouverte.
Et si c’était moi l’étrangère, qui n’avait pas les codes pour comprendre les mérites littéraires de la langue japonaise, le caractère différent de cette culture et la « normalité » qu’elle produit ?
June 21, 2014
In the national museum in Tokyo, there is a rather singular old roller. The artist represented in an expressionist way, phases of a corpse decomposition. This illustrates the very particular relation of Japanese with the body.
" The tortured young girl on the rack." What a title!
A 16 year old young girl died. Her corpse continues to think. The Medical college buy her corpse for its laboratory of anatomy.
While she is progressively dissected, the young girl delivers by impressionist touches, keys of the elements on her life. The style is cold, clinical without emotion.
Her mother married her father, of modest origin, because of her pregnancy. Her mother hates her because she makes her responsible for her downgrading.
When the young girl fell sick, the mother did not call to the doctor and thus precipitated death.
What is exceptional, it is to success on few pages to make a social and family chronicle while the corpse is cut out.
Really sublime.
The second short novel has not the same level. It's well writing. But it's impossible to succeed to the first novel in the same book
" The tortured young girl on the rack." What a title!
A 16 year old young girl died. Her corpse continues to think. The Medical college buy her corpse for its laboratory of anatomy.
While she is progressively dissected, the young girl delivers by impressionist touches, keys of the elements on her life. The style is cold, clinical without emotion.
Her mother married her father, of modest origin, because of her pregnancy. Her mother hates her because she makes her responsible for her downgrading.
When the young girl fell sick, the mother did not call to the doctor and thus precipitated death.
What is exceptional, it is to success on few pages to make a social and family chronicle while the corpse is cut out.
Really sublime.
The second short novel has not the same level. It's well writing. But it's impossible to succeed to the first novel in the same book
February 22, 2020
Eu zic că traducerea românească a titlului nuvelei lui Akira Yoshimura, Supliciul unei adolescente, este oarecum înșelătoare (probabil din motive comerciale), cu patetica ei promisiune a unor dezvăluiri dramatice, contrazisă sec de o narațiune plină de sarcasm aproape involuntar, în sensul că e spusă cu o voce mică și timidă de către o eroină care izbutește cu toate acestea să-și descrie detașat, cu precizie aproape științifică, experiența deloc ordinară. Mult mai apropriată mi s-a părut traducerea franceză, La jeune fille supliciée sur une étagère, care anticipează și umorul negru, și ironia macabră cu care sînt parodiate în registrul acela serios despre care vorbeam mai devreme, atît stilul gotic cît și teme solemne, ca sacralitatea morții sau a iubirii de mamă. La urma-urmelor, lui Mieko Murakami, deși nu e decît o sursă de bani pentru mama ei atît în timpul vieții cît și după moarte, i se pare atît de firesc să fie așa încît se întristează ori de cîte ori i se pare că a devenit o povară pentru familie și pentru alții:
Sinceră să fiu, nu m-a impresionat în mod deosebit această privire a lumii prin ochii unui cadavru, care mi s-a părut cam forțată și cumva prea teatrală, ca să nu mai spun că mi-a amintit aiurea, dar sîcîitor de constant, de un serial cu care n-are în fond nici în clin nici în mînecă – Dead Like Me.
Mai interesantă ca desacralizare de astă dată a mitului iubirii mi s-a părut a doua nuvelă, Surîsul pietrelor, în care un fiu reiterează ritualic gestul tatălui (care și-a convins sau forțat – nu se știe prea bine – iubita să se sinucidă împreună cu el), dar se exclude convenabil pe sine din scena tragică:
În doze mici, proza lui Yoshimura pare interesantă.
— Cică nu vor osemintele, spuse bărbatul, trântind violent portiera și zvârlind urna mea pe jos, la picioarele lui. E o femeie groaznică. Să fi văzut pe ce ton mi-a spus că le-am dat prea puțini bani. Mi-a zis să facem ce vrem cu ele, că ei nu-i trebuie. M-a scos din fire, de-mi venea să zvârl osemintele acolo, în fața casei. (...)
Am încremenit. Mi-era milă de mine că devenisem o povară atât pentru bărbații în alb, cât și pentru propria mea mamă. Mi-era rușine până și de faptul că mergeam așa cu această mașină.
Sinceră să fiu, nu m-a impresionat în mod deosebit această privire a lumii prin ochii unui cadavru, care mi s-a părut cam forțată și cumva prea teatrală, ca să nu mai spun că mi-a amintit aiurea, dar sîcîitor de constant, de un serial cu care n-are în fond nici în clin nici în mînecă – Dead Like Me.
Mai interesantă ca desacralizare de astă dată a mitului iubirii mi s-a părut a doua nuvelă, Surîsul pietrelor, în care un fiu reiterează ritualic gestul tatălui (care și-a convins sau forțat – nu se știe prea bine – iubita să se sinucidă împreună cu el), dar se exclude convenabil pe sine din scena tragică:
— Am venit aici împreună cu o femeie, să ne sinucidem. Am întrebat-o așa, într-o doară, dacă ar muri pentru mine și ea a zis că da. Am urcat pe munte și acolo am luat pilule. Ea a murit imediat, iar eu m-am întors singur a doua zi în zori în oraș.
În doze mici, proza lui Yoshimura pare interesantă.
October 5, 2019
Une couverture hypnotisante, une écriture efficace, deux nouvelles sur le sujet de la mort qui sont glauques mais intéressantes. Une jolie découverte en somme!
April 13, 2024
La jeune fille suppliciée sur une étagère contient deux nouvelles, une première du même nom, et une seconde, le sourire des pierres. Les deux nouvelles abordent, chacune à leur façon, le thème de la mort.
Je suis globalement déçue de ce livre. Non pas que je m'étais fait une fausse idée de ce qu'il allait être, j'y ai trouvé ce que j'attendais, mais c'est ce que je n'attendais pas qui ne m'a pas plût de tout.
1ère nouvelle :
La jeune fille suppliciée sur une étagère raconte l'histoire d'une jeune fille de seize décedée d'une pneumonie. Ses parents, qui ont besoin d'argent, font "don" du corps de leur fille à la science pour une période de deux mois, après laquelle il sera incinéré et ses parents pourront en récupérer les cendres. En échange, ils reçoivent une somme d'argent.
Tout l'intérêt de la nouvelle est que le récit est narré par...la jeune fille alors qu'elle est morte. Elle raconte alors chaque étape de sa "vie de morte", quand deux hommes de l'hopital viennent la chercher pour l'y amener, la préparation du corps, les découpes. On est avec elle, en elle même, lorsqu'on lui enlève les organes, lorsqu'on lui injecte différents produits dans le corps pour que celui-ci puisse mener à bien sa "mission" (c'est comme ça que la jeune fille en parle), puis lorsque des étudiants s'entraînent un à un à exercer des opérations médicales. Ce que j'ai trouvé intéressant ici, c'est le travail fait par l'auteur pour nous traduire tous ces sens, en réussisant à recréer dans la pièce dans laquelle je me trouvais, le froid, les craquements, les sensations, l'atmosphère,la visquosité peut-être...
Et... c'est tout ce que j'ai trouvé intéressant.
Pendant le trajet qui l'amène à l'hopital, la jeune fille nous apprend qu'elle était serveuse. Elle avait commencé à travailler pour aider ses parents, puis était devenue strip-teaseuse, ce qui est prétendu par l'auteur comme étant un choix, à son initiative. Je rappelle qu'on parle d'une adolescente de seize ans. Ensuite, pendant le trajet, la jeune fille, morte, entend les deux hommes du camion qui la transporte parler de son corps, puis, arrivée au laboratoire, un autre homme lui touchera plusieurs fois la poitrine en faisant des commentaires sur sa beauté.
Le propos aurait vraiment pu être intéressant ici ; la jeune fille morte continue d'être sujet, puisqu'elle a toute sa conscience et qu'elle est au centre de la narration, alors même que son corps n'est qu'objet et est traité comme tel par les différents médecins qui viennent y piocher les morceaux qui les intéressent pour leurs expériences, puis par les étudiants qui s'exercent dessus. Il y a comme une continuité, du fait que même vivante, son corps n'était pas sujet mais objet, perçu comme tel par ses parents, qui ne voudront même pas de ses cendres une fois les deux mois écoulés, et par le milieu du strip-tease. C'est en tout cas ce qu'on aurait pu lire dans cette trame, au lieu de ça, le milieu est peu détaillée, on n'interroge pas qu'une adolescente de 16 ans s'y trouve et le milieu n'est pas dépeint comme ayant quoi que ce soit de néfaste pour cette jeune fille (ou pour les autres).
J'ai fini par avoir l'impression de lire les fantasmes malsains d'un pédocriminel nécrophile. En effet, il n'aurait pas fallût grand chose pour que l'histoire préserve tout son intérêt, à savoir selon moi, la poésie et l'originalité avec laquelle la conscience qui subsiste d'un corps mort réussi à décrire des sensations. Mais Akira Yoshimura a préféré s'adonner au glauque et au voyeurisme plutôt qu'à une refléxion plus philosophique.
Je ne sais pas vraiment quoi dire sur la seconde nouvelle. Elle est écrite en usant d'un procédé cette fois-ci plus habituel. Je n'ai pas réussi à m'intéresser à l'intrigue et aux personnages, j'ai senti que l'auteur essayait de créer une tension tout au long du récit sans vraiment que ça ne fonctionne car on voit assez vite où il veut en venir. C'est aussi parce que, déçue par la nouvelle précédente, je n'ai fait aucun effort et partais déjà avec un a priori.
Je suis globalement déçue de ce livre. Non pas que je m'étais fait une fausse idée de ce qu'il allait être, j'y ai trouvé ce que j'attendais, mais c'est ce que je n'attendais pas qui ne m'a pas plût de tout.
1ère nouvelle :
La jeune fille suppliciée sur une étagère raconte l'histoire d'une jeune fille de seize décedée d'une pneumonie. Ses parents, qui ont besoin d'argent, font "don" du corps de leur fille à la science pour une période de deux mois, après laquelle il sera incinéré et ses parents pourront en récupérer les cendres. En échange, ils reçoivent une somme d'argent.
Tout l'intérêt de la nouvelle est que le récit est narré par...la jeune fille alors qu'elle est morte. Elle raconte alors chaque étape de sa "vie de morte", quand deux hommes de l'hopital viennent la chercher pour l'y amener, la préparation du corps, les découpes. On est avec elle, en elle même, lorsqu'on lui enlève les organes, lorsqu'on lui injecte différents produits dans le corps pour que celui-ci puisse mener à bien sa "mission" (c'est comme ça que la jeune fille en parle), puis lorsque des étudiants s'entraînent un à un à exercer des opérations médicales. Ce que j'ai trouvé intéressant ici, c'est le travail fait par l'auteur pour nous traduire tous ces sens, en réussisant à recréer dans la pièce dans laquelle je me trouvais, le froid, les craquements, les sensations, l'atmosphère,la visquosité peut-être...
Et... c'est tout ce que j'ai trouvé intéressant.
Pendant le trajet qui l'amène à l'hopital, la jeune fille nous apprend qu'elle était serveuse. Elle avait commencé à travailler pour aider ses parents, puis était devenue strip-teaseuse, ce qui est prétendu par l'auteur comme étant un choix, à son initiative. Je rappelle qu'on parle d'une adolescente de seize ans. Ensuite, pendant le trajet, la jeune fille, morte, entend les deux hommes du camion qui la transporte parler de son corps, puis, arrivée au laboratoire, un autre homme lui touchera plusieurs fois la poitrine en faisant des commentaires sur sa beauté.
Le propos aurait vraiment pu être intéressant ici ; la jeune fille morte continue d'être sujet, puisqu'elle a toute sa conscience et qu'elle est au centre de la narration, alors même que son corps n'est qu'objet et est traité comme tel par les différents médecins qui viennent y piocher les morceaux qui les intéressent pour leurs expériences, puis par les étudiants qui s'exercent dessus. Il y a comme une continuité, du fait que même vivante, son corps n'était pas sujet mais objet, perçu comme tel par ses parents, qui ne voudront même pas de ses cendres une fois les deux mois écoulés, et par le milieu du strip-tease. C'est en tout cas ce qu'on aurait pu lire dans cette trame, au lieu de ça, le milieu est peu détaillée, on n'interroge pas qu'une adolescente de 16 ans s'y trouve et le milieu n'est pas dépeint comme ayant quoi que ce soit de néfaste pour cette jeune fille (ou pour les autres).
J'ai fini par avoir l'impression de lire les fantasmes malsains d'un pédocriminel nécrophile. En effet, il n'aurait pas fallût grand chose pour que l'histoire préserve tout son intérêt, à savoir selon moi, la poésie et l'originalité avec laquelle la conscience qui subsiste d'un corps mort réussi à décrire des sensations. Mais Akira Yoshimura a préféré s'adonner au glauque et au voyeurisme plutôt qu'à une refléxion plus philosophique.
Je ne sais pas vraiment quoi dire sur la seconde nouvelle. Elle est écrite en usant d'un procédé cette fois-ci plus habituel. Je n'ai pas réussi à m'intéresser à l'intrigue et aux personnages, j'ai senti que l'auteur essayait de créer une tension tout au long du récit sans vraiment que ça ne fonctionne car on voit assez vite où il veut en venir. C'est aussi parce que, déçue par la nouvelle précédente, je n'ai fait aucun effort et partais déjà avec un a priori.
Read
March 12, 2023Trupul fără suflare al unei fete de 16 ani este încredințat de părinții ei unui spital pentru a îi fi recoltate organele şi a fi folosit în medicină. Tânăra pe nume Mieko are o stare de conştiență pe tot parcursul procesului şi descrie emoții pe care le resimte în timp ce zace pe masa de la morgă.
Povestea m-a trimis cu gândul la Antigona şi cât de important era pentru greci să îşi înmormânteze morții. Cât regret simțea Antigona pentru faptul că nu putea să îşi îngroape fratele. Aici Mieko nu are o soră care să îi deplangă moartea, are un tată şi o mamă care au exploatat-o cât era în viață, iar acum după moarte au obținut în schimbul trupului ei o sumă de bani. După două luni jumătate şi după incinerarea oaselor, urna cu cenuşa lui Mieko este adusă familiei pentru a fi cinstită în tradiția budistă. Mama fetei refuză să primească urna, fiind nemulțumită de suma de bani primită la ridicarea cadavrului. Mieko e dusă într-un fel de cavou comun unde erau depozitate urnele oamenilor necunoscuți, fără aparținători. Mieko crede că şi-a găsit liniştea, dar după câteva clipe îşi dă seama că e condamnată să audă pe vecie cum se erodează rămăşițele din celelalte urne.
O poveste emoționantă despre nefericirea unei tinere care nu a fost iubită de familia ei şi care nu poate părăsi lumea aceasta şi e condamnată să existe veşnic.
A doua povestire are o atmosferă similară cu cea a lui Osamu Dazai din "Amurg". Tema sinuciderii duble e tratată şi aici ca o dovadă a iubirii cuiva. După ce tatăl său şi amanta lui se sinucid împreună aruncându-se în fața unui tren, Sone are o tentativă de suicid cu o femeie în urma căreia aceasta moare, dar el supraviețuieşte. Sone vede acest lucru ca pe dovadă supremă că femeia îl iubea. Totodată Sone profanează morminte pentru a obține bani pentru traiul zilnic. Uşurința cu care tânărul tratează moartea îl sperie pe prietenul său Eichi. Autorul creează o atmosferă ambiguă în care suicidul şi moartea planează asupra imaginii lui Sone, un individ obscur cu o mare putere de atracție.
Ambele poveşti imprimă o senzație de disconfort. Cât de dureroasă e o existență suspendată, să trăieşti cu amintirile tale fără să se ajungă la un final vreodată? Cum să trăieşti în lume când la o vârstă fragedă ai asitat la înmormântarea tatălui tău care s-a sinucis cu amanta sa? Ce efect magnetizant poate avea asupra unei minți impresionabile care se va compara toată viața cu tatăl său? Se va naşte un monstru?
Povestea m-a trimis cu gândul la Antigona şi cât de important era pentru greci să îşi înmormânteze morții. Cât regret simțea Antigona pentru faptul că nu putea să îşi îngroape fratele. Aici Mieko nu are o soră care să îi deplangă moartea, are un tată şi o mamă care au exploatat-o cât era în viață, iar acum după moarte au obținut în schimbul trupului ei o sumă de bani. După două luni jumătate şi după incinerarea oaselor, urna cu cenuşa lui Mieko este adusă familiei pentru a fi cinstită în tradiția budistă. Mama fetei refuză să primească urna, fiind nemulțumită de suma de bani primită la ridicarea cadavrului. Mieko e dusă într-un fel de cavou comun unde erau depozitate urnele oamenilor necunoscuți, fără aparținători. Mieko crede că şi-a găsit liniştea, dar după câteva clipe îşi dă seama că e condamnată să audă pe vecie cum se erodează rămăşițele din celelalte urne.
O poveste emoționantă despre nefericirea unei tinere care nu a fost iubită de familia ei şi care nu poate părăsi lumea aceasta şi e condamnată să existe veşnic.
A doua povestire are o atmosferă similară cu cea a lui Osamu Dazai din "Amurg". Tema sinuciderii duble e tratată şi aici ca o dovadă a iubirii cuiva. După ce tatăl său şi amanta lui se sinucid împreună aruncându-se în fața unui tren, Sone are o tentativă de suicid cu o femeie în urma căreia aceasta moare, dar el supraviețuieşte. Sone vede acest lucru ca pe dovadă supremă că femeia îl iubea. Totodată Sone profanează morminte pentru a obține bani pentru traiul zilnic. Uşurința cu care tânărul tratează moartea îl sperie pe prietenul său Eichi. Autorul creează o atmosferă ambiguă în care suicidul şi moartea planează asupra imaginii lui Sone, un individ obscur cu o mare putere de atracție.
Ambele poveşti imprimă o senzație de disconfort. Cât de dureroasă e o existență suspendată, să trăieşti cu amintirile tale fără să se ajungă la un final vreodată? Cum să trăieşti în lume când la o vârstă fragedă ai asitat la înmormântarea tatălui tău care s-a sinucis cu amanta sa? Ce efect magnetizant poate avea asupra unei minți impresionabile care se va compara toată viața cu tatăl său? Se va naşte un monstru?
This entire review has been hidden because of spoilers.
April 29, 2024
EL MARTIRIO DE LA JOVEN SEGUIDO EE LQ SONRISA DE LAS PIEDRAS
AUTOR: AKIRA YOSHIMURA
EDITORIAL: MARBOT EDICIONES
PAGINAS: 158
Estamos ante una joya de la literatura japonesa, esta obra se divide en dos relatos que llevan títulos muy atractivos y que tienen una referencia clara en las historias aquí contadas. El punto central será la muerte algo que conecte estás dos historias desde diferentes perspectivas.
En la primera una chica barra su propia muerte, y traslado del cuerpo a un hospital, en dónde experimentaran con ella, a lo largo de cinco apartados, la narración es una locura de emociones en dónde primero nos cuenta sobre ella y después como poco a poco le van cortando el cuerpo, extrayendo pedazos de piel, órganos y experimentado con ella. Esto es interesante porque ella no tomo la decisión, de que le pasará esto, y sobretodo siendo una joven de 16 años, sus padres (en específico la madre) fue la que decidió dónde el cuerpo iba al hospital, pero al final después de pasado un tiempo, la chica fue incinerada, y con un final triste.
El segundo relato, nos habla de dos amigos o mejor dicho conocidos que se reencuentran en la universidad Eiichi y Sone, siendo dos vecinos cuando eran niños, jugaban en el cementerio que había en su barrio, ahora de grandes la historia se torna un poco diferente ya que Sone, invita a Eiichi a un viaje donde buscarán estatuas de piedras con forma de santidad budista, es en ese viaje donde Eiichi, duda de Sone y conoce el lado oscuro del mismo ya que, por esa falta de amor de este, la única forma de sentirse amado es quitándole la vida a las mujeres con las que anda.
En este segundo relato, la historia se torna tetrica, ya que está aderezada por la hermana de Eiichi que no puede tener hijos y será una pieza clave en el relato que nos lleva a qué la Sonrisa de las piedras haga referencia a las estatuas Jizo, mientras que en el segundo relato será el martirio que fue producto la chica en el momento en que comenzaron a experimentar en su cuerpo (ya estando ella sin vida)
Este libro es una joya mortal, muy disfrutable que se lee rapido y sobretodo te deja con una visión diferente de como se trata el tema de la muerte en Japón y su literatura.
AUTOR: AKIRA YOSHIMURA
EDITORIAL: MARBOT EDICIONES
PAGINAS: 158
Estamos ante una joya de la literatura japonesa, esta obra se divide en dos relatos que llevan títulos muy atractivos y que tienen una referencia clara en las historias aquí contadas. El punto central será la muerte algo que conecte estás dos historias desde diferentes perspectivas.
En la primera una chica barra su propia muerte, y traslado del cuerpo a un hospital, en dónde experimentaran con ella, a lo largo de cinco apartados, la narración es una locura de emociones en dónde primero nos cuenta sobre ella y después como poco a poco le van cortando el cuerpo, extrayendo pedazos de piel, órganos y experimentado con ella. Esto es interesante porque ella no tomo la decisión, de que le pasará esto, y sobretodo siendo una joven de 16 años, sus padres (en específico la madre) fue la que decidió dónde el cuerpo iba al hospital, pero al final después de pasado un tiempo, la chica fue incinerada, y con un final triste.
El segundo relato, nos habla de dos amigos o mejor dicho conocidos que se reencuentran en la universidad Eiichi y Sone, siendo dos vecinos cuando eran niños, jugaban en el cementerio que había en su barrio, ahora de grandes la historia se torna un poco diferente ya que Sone, invita a Eiichi a un viaje donde buscarán estatuas de piedras con forma de santidad budista, es en ese viaje donde Eiichi, duda de Sone y conoce el lado oscuro del mismo ya que, por esa falta de amor de este, la única forma de sentirse amado es quitándole la vida a las mujeres con las que anda.
En este segundo relato, la historia se torna tetrica, ya que está aderezada por la hermana de Eiichi que no puede tener hijos y será una pieza clave en el relato que nos lleva a qué la Sonrisa de las piedras haga referencia a las estatuas Jizo, mientras que en el segundo relato será el martirio que fue producto la chica en el momento en que comenzaron a experimentar en su cuerpo (ya estando ella sin vida)
Este libro es una joya mortal, muy disfrutable que se lee rapido y sobretodo te deja con una visión diferente de como se trata el tema de la muerte en Japón y su literatura.
January 30, 2021
(4'5)
¿Que me he quejado por twitter de que este librito me estaba causando pesadillas? Sí.
¿Que aun así me ha gustado mucho? Pues también.
Es la primera vez que leo a Akira Yoshimura y me ha sorprendido para bien, ahora entiendo menos por qué no es conocido fuera de Japón. Este libro contiene dos historias cortas: "El martirio de la joven" y "La sonrisa de las piedras".
Sobre la primera, diré que tiene lo mismo de original que de terrorífica. Me voy a contener para no hacer spoiler, pero puedo contar que la única vez que he leído un narrador así fue en una novela de la maravillosa Han Kang. Esta historia acaba con un final cerrado que me encantó y me dio escalofríos, un final claustrofóbico en el que me voy a quedar atrapada bastante tiempo, recordándolo.
La segunda historia tiene un tono más sutil, más de mal rollo psicológico, además trata sobre estatuas budistas y suicidios dobles por amor, dos temas sobre los que siempre está guay leer. Esta historia termina con un final abierto, pero de los que me gustan, estilo "El marino que perdió la gracia del mar". Leeré más de este autor porque quizá puede ser interesante escribir algo sobre su obra.
¿Que me he quejado por twitter de que este librito me estaba causando pesadillas? Sí.
¿Que aun así me ha gustado mucho? Pues también.
Es la primera vez que leo a Akira Yoshimura y me ha sorprendido para bien, ahora entiendo menos por qué no es conocido fuera de Japón. Este libro contiene dos historias cortas: "El martirio de la joven" y "La sonrisa de las piedras".
Sobre la primera, diré que tiene lo mismo de original que de terrorífica. Me voy a contener para no hacer spoiler, pero puedo contar que la única vez que he leído un narrador así fue en una novela de la maravillosa Han Kang. Esta historia acaba con un final cerrado que me encantó y me dio escalofríos, un final claustrofóbico en el que me voy a quedar atrapada bastante tiempo, recordándolo.
La segunda historia tiene un tono más sutil, más de mal rollo psicológico, además trata sobre estatuas budistas y suicidios dobles por amor, dos temas sobre los que siempre está guay leer. Esta historia termina con un final abierto, pero de los que me gustan, estilo "El marino que perdió la gracia del mar". Leeré más de este autor porque quizá puede ser interesante escribir algo sobre su obra.
May 6, 2021
Dos interesantes relatos cortos sobre la muerte.
El primero se me ha hecho cuesta arriba, pero en el buen sentido. Procesos médicos vistos desde un lado grotesco. Lo que he disfrutado, a pesar de mi angustia, de una forma un tanto masoquista. Este primer relato, no obstante, va más allá de un puro grotesco. Enfoca el cuerpo de la mujer cosificada y sexualizada, aún como cadáver, bajo las manos de los hombres. Con sus comentarios, sus manoseos y su irrespetuosidad.
Me ha gustado su ambiguo narrador, incorpóreo, que narra con una frialdad la mancillacion de su cuerpo a los procesos médicos. Es el primer libro que me ha hecho cerrar las páginas por la angustia. Lo cual merece su mérito.
El segundo relato está bien. Nada a recalcar. Tiene su encanto, pero no se me ha hecho memorable.
En cuanto a su prosa, no me ha fascinado, pero hace bien su labor.
El primero se me ha hecho cuesta arriba, pero en el buen sentido. Procesos médicos vistos desde un lado grotesco. Lo que he disfrutado, a pesar de mi angustia, de una forma un tanto masoquista. Este primer relato, no obstante, va más allá de un puro grotesco. Enfoca el cuerpo de la mujer cosificada y sexualizada, aún como cadáver, bajo las manos de los hombres. Con sus comentarios, sus manoseos y su irrespetuosidad.
Me ha gustado su ambiguo narrador, incorpóreo, que narra con una frialdad la mancillacion de su cuerpo a los procesos médicos. Es el primer libro que me ha hecho cerrar las páginas por la angustia. Lo cual merece su mérito.
El segundo relato está bien. Nada a recalcar. Tiene su encanto, pero no se me ha hecho memorable.
En cuanto a su prosa, no me ha fascinado, pero hace bien su labor.
June 7, 2020
"En la oscuridad que cubría las ventanas se iluminaron algunas estrellas. Una calma profunda se adueñó de la capilla. Solo se veía una hilera de urnas blancas que se sucedían como si de un cinturón blanco se tratara. Mi cuerpo se vio envuelto en el silencio. ¿Sería esto el silencio sepulcral? Sentí haber conseguido al fin la paz."
Dos novelas cortas impactantes sobre la muerte.
Dos novelas cortas impactantes sobre la muerte.
April 19, 2021
Two interesting short stories around the idea of death seen from some unique point of views, especially the first one.
March 23, 2026
(This review concerning the Romanian publication of these two novels, but applicable regardless of language. A few words on this version specifically near the bottom, though.)
Overall a great two-piece of some pretty morbid stories. Both of these concerning death, but with one being so close to it that the main character is entirely detached from their once-alive body, while the other more subtly presents a tampering with of that which is already so long gone, it might as well have never existed, as well as some terrifying implications of the oh-so-special double suicide, through its stone-like, unknowable yet somehow charming antagonist.
I will say right away that I did enjoy the second of these two works (石の微笑 / Ishi no Bishou) more than the first. Not in particular because the first one was much worse, but I enjoyed the setting, imagery, and overall mood of the narrative much more.
To speak on the first (少女架刑 / Shoujo Ka Kei) though, I did enjoy the concept and overall presentation of events described within the story by the newly-non-existent "protagonist", as she viewed her body from the outside in, witnessing it going through the motions of being made useful for a hospital/university's research needs. There were many passages throughout that were very visceral to imagine and well presented as well, really creating an image that captures the reader in the dull halls and rooms of the hospital, only illuminated by the evening sunlight, which together with itself brought the shadows of the outside leaves. Other ghosts. The ending, although interesting and a major departure in the imagery up to that point, did leave me somewhat confused in regards to a meaning, but I still must appreciate it for its poetic and haunting final few pages.
Onto the next now. This story follows a more traditional flow, at least when it comes to its presentation and action, but the events are the more intriguing, and frankly frightening, aspects. Following a university student's reunion with one of his childhood friends, the banal and somewhat uninteresting life of Eichi suddenly takes a turn for the macabre and mysterious, as his desire to know more about his rediscovered colleague leads him to places and actions which only make him more suspicious and fearful of him, as well as make him concerned about his own safety and well-being, even moreso when he allows him to lodge in the vacant room he now had in his house. Which, surprise surprise, also had a prior link to his "friend". Another uncertain ending with this one, though perhaps a bit more intent shown and result implied, making it all the more piercing when it simply, ends. ()
I'd have to agree with the other Romanian review here that the translated title for the first story was a poor decision, as the Japanese title holds much more meaning, and frankly is more haunting and representative of the text itself.
Four and a half stars, mainly for some word choices and stylistic decisions which I was not particularly fond of.
Overall a great two-piece of some pretty morbid stories. Both of these concerning death, but with one being so close to it that the main character is entirely detached from their once-alive body, while the other more subtly presents a tampering with of that which is already so long gone, it might as well have never existed, as well as some terrifying implications of the oh-so-special double suicide, through its stone-like, unknowable yet somehow charming antagonist.
I will say right away that I did enjoy the second of these two works (石の微笑 / Ishi no Bishou) more than the first. Not in particular because the first one was much worse, but I enjoyed the setting, imagery, and overall mood of the narrative much more.
To speak on the first (少女架刑 / Shoujo Ka Kei) though, I did enjoy the concept and overall presentation of events described within the story by the newly-non-existent "protagonist", as she viewed her body from the outside in, witnessing it going through the motions of being made useful for a hospital/university's research needs. There were many passages throughout that were very visceral to imagine and well presented as well, really creating an image that captures the reader in the dull halls and rooms of the hospital, only illuminated by the evening sunlight, which together with itself brought the shadows of the outside leaves. Other ghosts. The ending, although interesting and a major departure in the imagery up to that point, did leave me somewhat confused in regards to a meaning, but I still must appreciate it for its poetic and haunting final few pages.
Onto the next now. This story follows a more traditional flow, at least when it comes to its presentation and action, but the events are the more intriguing, and frankly frightening, aspects. Following a university student's reunion with one of his childhood friends, the banal and somewhat uninteresting life of Eichi suddenly takes a turn for the macabre and mysterious, as his desire to know more about his rediscovered colleague leads him to places and actions which only make him more suspicious and fearful of him, as well as make him concerned about his own safety and well-being, even moreso when he allows him to lodge in the vacant room he now had in his house. Which, surprise surprise, also had a prior link to his "friend". Another uncertain ending with this one, though perhaps a bit more intent shown and result implied, making it all the more piercing when it simply, ends. ()
I'd have to agree with the other Romanian review here that the translated title for the first story was a poor decision, as the Japanese title holds much more meaning, and frankly is more haunting and representative of the text itself.
Four and a half stars, mainly for some word choices and stylistic decisions which I was not particularly fond of.
June 30, 2021
Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme.
Mă simţeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede şi rece de izvor. Îmi dădeam seama că simţurile mele erau neobişnuit de treze şi vigilente.
Între streaşină noastră şi cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbindu-mă. Acolo, în umbra streşinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firişoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.
Şi auzul meu era extrem de ascuţit.
Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperişului şi realizam chiar şi diferenţele de timbru în funcţie de locul de care se loveau.
Sunetul monoton şi sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel şi zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar şi sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simţurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuţit, venind dinspre uliţa din faţa casei, înghiţi muzica limpede şi veselă a picăturilor de ploaie. Sosise maşina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.
Portiera maşinii se deschise cu zgomot şi apoi se auziră paşi care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenţie geamul uşii de la intrare. În acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, şi apoi nişte degete rozalii apucară strâns marginea uşii care se deschise scârţâind.
— Familia Mizuse, nu-i aşa? Suntem de la spital, îşi arătă faţa un bărbat slab care purta un halat alb, scurt şi nu prea curat.
În acea clipă, tata şi mama îşi întoarseră privirile rătăcite către intrare, şi apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc şi, grăbiţi, începură să strângă lucrurile din încăpere. În mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măştile albe pe care mama le picta pentru a mai câştiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colţ.
Mă simţeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede şi rece de izvor. Îmi dădeam seama că simţurile mele erau neobişnuit de treze şi vigilente.
Între streaşină noastră şi cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbindu-mă. Acolo, în umbra streşinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firişoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.
Şi auzul meu era extrem de ascuţit.
Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperişului şi realizam chiar şi diferenţele de timbru în funcţie de locul de care se loveau.
Sunetul monoton şi sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel şi zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar şi sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simţurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuţit, venind dinspre uliţa din faţa casei, înghiţi muzica limpede şi veselă a picăturilor de ploaie. Sosise maşina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.
Portiera maşinii se deschise cu zgomot şi apoi se auziră paşi care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenţie geamul uşii de la intrare. În acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, şi apoi nişte degete rozalii apucară strâns marginea uşii care se deschise scârţâind.
— Familia Mizuse, nu-i aşa? Suntem de la spital, îşi arătă faţa un bărbat slab care purta un halat alb, scurt şi nu prea curat.
În acea clipă, tata şi mama îşi întoarseră privirile rătăcite către intrare, şi apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc şi, grăbiţi, începură să strângă lucrurile din încăpere. În mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măştile albe pe care mama le picta pentru a mai câştiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colţ.
May 23, 2024
Un livre composé de deux nouvelles. La première raconte l’histoire d’une jeune fille de 16 ans qui meurt d’une pneumonie, mais qui continue à suivre son corps jusqu’à la morgue de l’hôpital, où il est progressivement dépecé par des étudiants et des laborantins, peau, organes et sang. Elle est alors censée être rendue à ses parents, qui n’en veulent pas. Elle est donc mise à l’écart avec d’autres urnes dans une petite chapelle, qui semble silencieuse, mais où l’on entend un bruit effrayant d’ossements en décomposition. La seconde histoire, “Le sourire des pierres”, est celle de deux jeunes hommes, Eichi et Sone, qui se connaissent depuis leur enfance. Cependant, Eichi est sur le point de découvrir de nouvelles facettes de son ami. Deux histoires bien écrites et intrigantes qui jouent avec la mort.
https://redheadwithabrain.ch/index.ph...
https://redheadwithabrain.ch/index.ph...
October 24, 2025
tînăra torturată din titlul volumului, pe numele ei Mieko, este un personaj mort. nu o cunoaștem în viață, ci numai în această formă detașată de cadavru (este o fantomă, un suflet sau numai mintea care continuă să gîndească?). în timp ce este privită/ studiată/ disecată, ne povestește (foarte dramatic, ușor neverosimil, dar lucrurile astea se datorează poate naivității/ frivolității ei -avea numai 16 ani-) scurta ei viață, chinuită. și ne mai spune, atît cît reușește, că după moarte, de cele mai multe ori, nu ajungem să fim mai mult decît o povară pentru cei rămași în urmă.
,,am încremenit. mi-era milă de mine că devenisem o povară...”
surîsul pietrelor, celălalt microroman inclus în ediția asta aș vrea să spun că mi-a plăcut mai mult, însă m-a zgîriat un pic acest finis abruptus (deși, de multe ori, cam așa funcționează japonezii ăștia care atît de mult îmi plac). o poveste despre cum, iremediabil, calci pe urmele celor de dinaintea ta.
,,am încremenit. mi-era milă de mine că devenisem o povară...”
surîsul pietrelor, celălalt microroman inclus în ediția asta aș vrea să spun că mi-a plăcut mai mult, însă m-a zgîriat un pic acest finis abruptus (deși, de multe ori, cam așa funcționează japonezii ăștia care atît de mult îmi plac). o poveste despre cum, iremediabil, calci pe urmele celor de dinaintea ta.
December 11, 2023
Qu'adviendrait-il si le cerveau demeurait encore conscient de façon posthume? Voilà la question que pose ce roman de Yoshimura, alors que le lecteur suit la mort et la dissection de Mieko.
L'atmosphère pesante - le corps est vendu à la science de façon mercantile - convient bien au sujet traité, c'est-à-dire l'utilisation de la femme comme objet, sans son consentement, pour ses propres fins. Saisissant.
L'atmosphère pesante - le corps est vendu à la science de façon mercantile - convient bien au sujet traité, c'est-à-dire l'utilisation de la femme comme objet, sans son consentement, pour ses propres fins. Saisissant.
September 17, 2024
El primer relato "El martirio de la joven" me pareció brutal, sórdido, escalofriante y horroroso, me mantuvo inquieta y sorprendida durante toda la narración.
El segundo relato "La sonrisa de las piedras" sigue una línea parecida, pero resulta más bien extraño, y con toques de locura en los personajes.
El segundo relato "La sonrisa de las piedras" sigue una línea parecida, pero resulta más bien extraño, y con toques de locura en los personajes.
August 5, 2020
Je n'ai pas du tout aimé La jeune fille supplicié de l'étagère. Mais j'ai apprécié l'histoire d'Eichi et Sone même di j'aurais préféré une vraie fin.
October 2, 2024
i actually preferred the second story but whyyy did it end like that (I know but...)
February 17, 2026
Libro incómodo te deja con una sensación extraña en el cuerpo. Aún así recomendado es muy buen punto de vista sobre a lo que se expone nuestro cuerpo tras la muerte
July 30, 2009
Weird. But in a good way. First story is kinda creepy, but manages to stay away from being disgusting. The other one is more gripping, and the ending is very very good.
Read
July 27, 2011Tellement Heavy. Tellement bien écrit. Assister pas tellement à sa propre mort qu'à ce qui arrive de son propre corps.
November 1, 2011
Une froideur bouleversante dans le detail. On n'avait jamais vu la mort d'aussi pres, et aussi belle
January 31, 2015
Took me forever to finish it, the endings of both stories is just terrible!!!
September 21, 2025
Voy a gritar eh
Displaying 1 - 25 of 25 reviews