Isus al meu

by Gabriel Liiceanu

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc.
Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii.

Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din cauza felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură. — GABRIEL LIICEANU

Ilustraţia de pe copertă: barcă cu pânze (secolul al VI-lea); detaliu dintr-un mozaic descoperit în ruinele bisericii bizantine din fostul oraș Olbia–Theodorias, muzeul Qasr Libia, Libia

Genres: Philosophy, Romanian Literature, Nonfiction, Religion

296 pages, Paperback

First published May 1, 2020

About the author

Gabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.

După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.

Reviews

[Cristian Sirb · Rating 4 out of 5]

Citindu-i eu cartea, G. Liiceanu m-a lăsat - în urma lecturii - sedus, încântat și dezvrăjit. Nu că n-aș fi crezut/gândit și eu mai înainte esența scriptelor lui. Nu cu același talent scriitoricesc, nu structurat, nu cu aceeași disciplină filosofică a gândirii. Nici pe departe. Ci în felul meu, mai “mirean”, în cursul discuțiilor mele (la un pahar) cu prietenii.

Au fost două “momente” când m-am temut că n-am să mai pot continua lectura: când Liiceanu a plonjat pentru niște pagini înapoi în jargonul filosofic pe care-l abandonase sonor acum mulți ani (m-am rătăcit între ontologic, pedagogic, paideic); și când adevărurile atinse de G.L. deveniseră atât de insuportabile încât îmi simțisem amenințată definitiv capacitatea de a mă minți, de a mă iluziona.

Până la urmă, după erbicidul împrăștiat de dl Liiceanu (tehnica pustiirii), tot am mai rămas cu niscai speranță. Într-un PERSONAL JESUS. Într-o altă omenire...

[Vlăduțu Alexandru · Rating 4 out of 5]

Isus este un ideal , un model la care toți ar trebui sa tindem. Este omul perfect din teoria lui Platon.

Isus este al meu deoarece fiecare are un ideal diferit. Unii il pot vedea ca un stăpân absolut, alții ca far al iubirii , dar Isus poate fi considerat un vrăjitor scos din basmele pentru copii.

Cert este ca dacă toți l-am iubi pe Isus ca si învățător si am da la o parte mizeria adusă de Biserică, omenirea ar putea crea aici un rai , nefiind nevoie de o lume metafizică.

[Dalia · Rating 4 out of 5]

Nu pot să spun că această carte m-a "scandalizat", așa cum avertiza coperta din spate, pentru că pe Liiceanu îl apreciez tocmai pentru echilibrul și onestitatea cu care își susține poziția.
"Pentru mine, nu creștinismul e o problemă (o religie care îl are în centrul ei pe Isus nu poate fi decât sublimă), ci majoritatea slujitorilor ei, care au compromis toate simbolurile sacre prin nemasurata lor necrestina trufie."
Prima dată l-am descoperit pe Liiceanu în dialogurile cu Andrei Pleșu și l-am admirat pentru sinceritatea lui deși nu sunt în totalitate de acord cu ceea ce spune. Îl percep ca pe un om foarte rațional ori pentru un credincios există și acea parte de credință care presupune acceptarea tainei. Dar cine știe?
În cuvânt înainte, Liiceanu spune: "Și totuși, încheind o carte despre credință, aveam nevoie, dacă nu de o credință, măcar de o iluzie, măcar de o superstiție. Așa se face ca, fără să fi ținut, în timp ce scriam, socoteala zilelor, faptul de a fi scris ultima pagină a cărții în Vinerea Mare m-a pus pe gânduri. "

[Maria Roxana · Rating 4 out of 5]

O carte lipsită de ipocrizie.

[Inbetween · Rating 2 out of 5]

A mixed bag at best. Cartea nu incepe rau deloc, intrand abrupt, cu tancul, in problema spinoasa a Canonului. A relatiei fragile dintre Adevar si Revelatie. A arbitrariului pe care il gasesti in constituirea dogmei religioase. Dupa care firul argumentativ se incalceste si cartea se transforma intr-un ghiveci. Un amestec aiuritor de criticism legitim cu tafne care nu isi au rostul. De obiectii logice amestecate cu argumente de tip strawman. Nu atitudinea critica fata de fenomenul religios deranjeaza (se intampla sa ma regasesc pe acelasi mal al problematicii in chestiune) ci reaua credinta. Sa misreprezinti pozitiile adverse (din neintelegere sau din lipsa de onestitate intelectuala) si apoi sa te iei la harta cu ele, razand de fragilitatea si subrezenia lor, e nedemn pentru un intelectual. Let alone one of his calibre.

Now. Nu e un scandal sa dai uneori peste o carte inegala, in care, oricat de bine e scrisa pe alocuri, trebuie sa inlaturi partile ei defecte. E o experienta comuna a cititului, pe care o facem cu totii. Inlaturi partea stricata din fruct si continui sa te infrupti din restul lui sanatos. Problema incepe cand frecventa inferentelor strambe devine ridicata si suparatoare. Marul cunoasterii este mai mult stricat si gaunos decat sanatos.

Exempli gratia. Primul capitol incepe frumos, cu o naratiune despre Ignatiu de Loyola si esecul acestuia de a converti un maur destupat la minte. Maurul avea obiectii nu atat asupra conceptiei imaculate a lui Isus, de catre Fecioara Maria, fara aportul unui barbat, cat asupra mentinerii statutului fecioriei post-partum. Atata timp cat este o piatra de poticnire pentru maurul in cauza, nu este nimic de comentat. Surpriza noastra este insa ca domnul Liiceanu insusi se alatura acestei perplexitati teologice. De nenumarate ori in carte mentioneaza batjocoritor absurdul unei astfel de propozitii. Dupa umila mea intelegere, in categoria unei fecioare introducem femeile care nu au cunoscut niciodata un barbat in sensul biblic. Semnul exterior al fecioriei, integritatea sigiliului, ca sa ma exprim eufemistic, e nerelevant pentru categoria noastra. Singura conditie necesara si suficienta este contactul sexual cu un barbat. De orice natura ar fi el. O nastere miraculoasa sau, for the sake of argument, rezultata dintr-o inseminare artificiala, nu schimba statutul fecioriei, oricat de paradoxal ar parea. Se pare ca acribia taxonomica a domnului Liiceanu cu care ne-a obisnuit s-a aruncat pe geam si s-a sinucis.

Dar esecul fundamental al cartii nu sta in aceste nenumarate derapaje care creeaza constant stupoare si strica bucuria lecturii, ci insusi proiectul cartii de a-L salva UTILITARIST pe Isus in timp ce ii respingem pretentiile de divinitate. Ce nu intelege domnul Liiceanu este ca oricat de extraordinar ar fi fost Isus, exceptionalismul Lui sta in picioare sau cade impreuna cu atributul divin al acestuia. Isus este exceptional pentru ca este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca este Dumnezeu intrupat, nu pentru ca e varful nostru de exemplaritate si superlativul absolut al speciei noastre. La urma urmei, nu este singurul om care s-a sacrificat pentru semenii lui, nu e singurul om care a predicat iubirea si lepadarea de sine, nu e singurul om care s-a instalat in raspar cu simtul comun. Nu spun ca, date fiind toate acestea, nu a fost un om extraordinar, spun doar ca nu a fost unic. In sensul asta, a spune ca Isus a fost un OM exceptional este o aiureala. We have a difference of kind here not a difference of degree. Apostolul Pavel a inteles clar miza teologica si a transat chestiunea de la bun inceput: “Iar daca se propovaduieste ca Hristos a inviat din morti, cum zic unii dintre voi ca nu este o inviere a mortilor? Si, daca n-a inviat Hristos, atunci propovaduirea noastra este zadarnica, si zadarnica este si credinta voastra. Ba inca noi suntem descoperiti si ca martori mincinosi ai lui Dumnezeu; fiindca am marturisit despre Dumnezeu ca El a inviat pe Hristos, cand nu L-a inviat, daca este adevarat ca mortii nu invie. Si, daca n-a inviat Hristos, credinta voastra este zadarnica, voi sunteti inca in pacatele voastre, si prin urmare, si cei ce au adormit in Hristos sunt pierduti. Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii! ” (1 Cor. 15:12-19)

Sau, ca sa vin mai aproape de vremurile noastre, CS Lewis, un apologet crestin pe care domnul Liiceanu il apreciaza desi il rastalmaceste infiorator, ne lamureste inutilitatea recuperarii pragmatiste a crestinismului si a lui Isus: “Una din marile dificultati este sa pastrezi vie in mintile auditorilor chestiunea Adevarului. Ei cred intotdeauna ca le recomanzi crestinismul nu pentru ca este adevarat, ci pentru ca este bun. Iar in discutie vor incerca tot timpul sa evite chestiunea “Adevarat sau Fals”, preferand sa aduca vorba de inchizitia spaniola etc Trebuie sa-i silesti sa se intoarca de fiecare data la chestiunea reala. Numai astfel vei putea sa le subminezi credinta ca o anumita cantitate de “religie” este dezirabila insa ca ea nu trebuie sa fie totusi prea mare. Trebuie sa perseveram in a arata ca ceea ce spune crestinismul nu are, daca este fals, nicio insemnatate si are, daca e adevarat, o insemnatate infinita. Ceea ce e sigur e ca nu poate avea nicio importanta moderata.”

“Nu incercati sa diluati crestinismul. Nu trebuie sa ne amagim ca ramane valabil si daca extragem din el Supranaturalul. Din cate imi dau seama, crestinismul este singura religie de care miraculosul nu poate fi separat.”

Evident, nu chestionez neputinta domnului Liiceanu de a crede in divinitatea lui Isus ci inutilitatea oricarui proiect de a-l salva pe Isus de la irelevanta daca nu este cine a pretins ca este. E unul din putinele cazuri cand poti arunca fara probleme copilul din copaie impreuna cu apa murdara. It's an all-or-nothing approach.

Ca sa inchei, am inceput cartea entuziasmat, crezand ca o sa am de-a face cu un fel de versiune neaosa la “The end of faith” a lui Sam Harris. Din pacate, va trebui sa mai asteptam pana sa ne avem si noi our four horsemen. Notiunea ca avem de a face cu o carte eretica si controversata care in alt secol ar fi fost pusa la index sau pusa pe foc e prezumtioasa to say the least. It's not, it's just poorly written. It's not worth the trouble of burning...

[Stefan Gligan · Rating 5 out of 5]

Isus al meu...a fost prima carte in care am simtit din plin greutatea unei intrebari bune, unei cercetari atente si a unui raspuns sincer.

Planuind initial doar o schimbare de perspectiva, m-am trezit imersat intr-o aventura a sinelui, care m-a obligat sa ies din inertia dulce a unui crestin multumit.
Intrebare cu intrebare, framantare cu framantare am ajuns sa ma bucur de fiecare ocazie in care reuseam sa vad frumusetea lui Isus, in cu totul alt mod decat pana acum: in simplitatea omului smerit, in invatatura bunului simt...in sfarsit, in paradoxul intruparii si pe scurt, a intregii vieti a celui ce a fost si este Atopotatos si de toata sumedenia de indoieli privitoare la viata unui astfel de Om.

Nu este cel mai ortodox roman(autorul aminteste chiar de cateva ori ca este mai degraba un adept al ortopraxiei decat al ortodoxiei), dar onestitatea cu care este scris cucereste.

In ciuda faptului ca descrierea este deja mult prea lunga, si poate prea putin relevanta, voi lasa si cateva citate care merita consemnate:

"Mi-am zis atunci ca singurul mister al crestinismului e misterul lui Isus. Mister inaltat pe balansul nostru perpetuu intre, pe de-o parte, gandul ca avem de-a face cu un om fara pereche, un super-geniu al bunatatii si iubirii, autorul celei mai inalte invataturi morale ale umanitatii; si pe de alta parte, ca avem de-a face cu Fiul lui Dumnezeu insusi. Si daca mintea nu-ti ingaduie sa rezolvi misterul lui Isus[...] poti atunci sa lasi misterul intact."
"Ce lucru nemaipomenit ca evenimetele vietii cuiva sa ritmeze pentru totdeauna timpul atatora! Viata lui sa devina calendarul unei bune parti a omenirii, unitatea de masura a fiecarei vieti! Nu exista celebrare mai mare!"
" Adevarul e ca ma indoiesc la tot pasul de existenta acelui Personaj pe care unii il obliga sa locuiasca si sa respire in elucubratiile lor docmatice. In schimb, tare mi-ar placea sa stiu ca Isus ma considera "ca pe unul de-al Lui" si-atunci incerc sa ma port ca atare, sa-i fiu pe plac, pe cat mi-e lucrul asta cu putinta."

[Dragos · Rating 3 out of 5]

Ma consider un admirator al scrierilor lui G. Liiceanu, insa nu pot scapa de sentimentul ca aceasta carte nu si-a atins scopul (stabilit chiar de autor) de a face o analiza cat mai lucida si onesta a pozitiei sale fata de problematica crestina. Mi se pare ca nu a avut curajul sa-si duca gandul pana la capat, lasand o portita de scapare judecatii prietenilor sai. Poate ca a asteptat prea mult sa o scrie, si acum, la batranete se teme de singuratate si analiza critica (fapt relatat din primele pagini in care ne spune despre convorbirea cu Martin S. Martin).

Eu reprosez cartii masura diferita de tratare a pasajelor biblice. In timp ce unele sunt vazute ca mitologii (cele din V.T. in principal) altele sunt ridicate la nivel de adevar istoric (o parte din N.T.). Astfel ca vorbele atribuite personajului Isus sunt niste fapte pe baza carora se pot emite judecati etice supreme. Chiar daca nu se ia in serios sectiunile supra-naturale (miracole, invieri etc) cum a ajuns autorul la concluzia ca ceea ce spune Isus in Evanghelii este ceea ce chiar a spus in realitate? Nu ne spune. Noi nu stim mai nimic despre autorii Evangheliei. Se presupune ca ar fii fost scrise la distanta de decenii de presupusa rastignire si la decenii distanta una fata de cealalta. Autorii acestora nici macar nu afirma in textele cu pricina ca ar fi fost apostoli sau martori la evenimente. Nu putem merge la un muzeu sau Biblioteca sa studiem textele originale. Acestea au fost copiate de n-ori. Daca autorul admite ca nu se poate stii pe baza dovezilor din prezent, atunci cum de si-a permis sa faca din personajul Isus "un om fara pereche, un super-geniu al bunatatii si iubirii, autorul celei mai inalte invataturi morale ale umanitatii" pag. 69 ?. E ca si cum l-as lua pe Gandalf si as spune ca este cel mai mare vrajitor care a existat vreodata. Liiceanu trece el insusi de granita pentru care ii condamna pe altii, ori el isi propune sa trateze lucid si filozofic fenomenul.

Bun, sa presupunem ca ce scrie in Evanghelii chiar este cuvant divin. Moralitatea, bunatatea si iubirea lui Isus raman in cotinuare discutabile. Isus nu infirma cruzimea din vechile scrieri. El insusi spune "Sa nu socotiti ca am venit sa stric legea sau proorocii; n-am venit sa stric ci sa implineasc." Matei 5:17. Sau : 10:35 „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.”. O fiinta divina stie ca vorbele si faptele conteaza. Ce fiinta divina blesteama un smochin pentru ca nu avea fructe atunci cand oricum era imposibil sa aibe? Sau omoara o turma de porci care se arunca de pe prapastie dupa ce dracii alungati din oameni au intrat in ei? Ce fiinta divina isi lasa prietenul (Lazar) sa moara si de abia peste cateva zile merge la el sa il invie pentru a-si arata puterea? E absurd dintr-o multime de unghiuri. Isus a fost si el prizonierul eticii vremii in care a trait. Iar pentru asta Liiceanu ridica personajul in slavi.

Oare Liiceanu nu stie de regula de aur spusa de Confucius intr-o versiune mai puternica decat cea din Noul Testament, sau nu stie de Mahavira care secole inainte de Isus a spus intr-o singura fraza : „Nu rani, abuza, inrobi, insulta, tortura sau ucide nici o fiinta vie”. Acest indemn este cu adevarat unul moral si e mult mai puternic decat sa-ti iubesti aproapele. Din dragoste s-au justificat nenumarate crime, pentru ca omul a inteles prost iubirea, dar ce e greu de inteles la sfatul lui Mahavira? Isus a avut sansa sa zica ceva despre robie si a tacut, iar restul autorilor Noului Testament au tacut si ei, poate pentru ca oricum nu era important din moment ce il asteptau pe Isus curand.

Daca “ crestinismul a ridicat omenirea la un alt nivel moral” atunci autorul trebuie sa explice de ce restul lumii (virgina sau indiferenta la crestinism) nu a ramas la un nivel moral si spiritual inferior, poate chiar primitiv .

Termin volumul cu gandul ca autorul a ramas cu cateva carti in maneca, iar printre cele jucate au fost si cativa jokeri, oferind jocului un aer ludic.

[Luiza · Rating 4 out of 5]

O carte care îți dă mult de gândit. M-a impresionat felul în care autorul a abordat misiunea lui Iisus pe lume (dacă nu mă înșel este vorba despre al doilea capitol al cărții), Liiceanu considerând că Iisus era, de fapt, un om simplu, ca noi toți. Dar un om a cărui misiune era "să atragă". "Să atragă" omul de partea binelui, să îi propună și un alt fel de mod de a trăi, de a se purta cu semenii săi și de a vedea lumea. De a urca o treaptă sau două mai sus pe scara spirituală și de a deveni o ființă mai elevată, mai controlată, mai conștientă. O abordare foarte interesantă, de altfel și care m-a inspirat.

M-a impresionat și întrebarea retorică în jurul căreia se învârte primul capitol și anume: "Cum poate religia să fie motiv de război sau de dezbinare în condițiile în care religia și valorile ei (indiferent despre ce religie vorbim) promovează toleranța, pacea, iubirea?!"

Apoi, în următoarele capitole autorul reușește într-un mod foarte bine argumentat să prezinte faptul că bisericile și religiile din ziua de azi nu au niciun fel de legătură cu Dumnezeu în general (indiferent că vorbim de Iisus, Allah, etc.), că ele se raportează doar la elemente de tradiție și de ritualuri și că, de fapt, mulți dintre cei care practică aceste ritualuri religioase nu au habar, de fapt, despre ce e vorba. Lucruri cu care eu sunt total de acord.

Cartea nu este pentru toți. Am citit și pe internet că această carte a stârnit controverse la nivelul Bisericii Ortodoxe (dacă citiți cartea, veți înțelege de ce), dar, din păcate, autorul are dreptate. Doar foarte puțini știu și pun în practică, în realitate, ceea ce Iisus a promovat și anume toleranța, iubirea și respectul.

[Claudia Șerbănescu · Rating 3 out of 5]

Controversa iscată de acest volum provine din faptul că este scris din perspectiva omului care admiră mai mult mesajul cristic în defavoarea scenariului mitologic și al detaliilor rituale și birocratice prin care s-a instalat în lume, dar și din cea a filozofului care opune rațiunea “adevărului” revelat.
Deși captivantă și bine documentată, cartea are anumite inegalități de nivel și pasaje dominate de o anumită nerăbdare și iritare în ton, poate influențe indirecte ale frustrantului lockdown covidal, în timpul căruia a fost terminată.
Epilogul “Elogiu îngerului meu păzitor” a încheiat frumos demonstrația cu un citat iconic din epistola lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca: “Dumnezeu în care spui că nu crezi, crede El în tine și te știe ca pe unul de-ai Lui”.
Și pentru că am regăsit aici mai multe idei similare, am decis să-mi recitesc “Biblia” - a câta oară? - “Jurnalul fericirii”. 🤷🏻‍♀️

[Raoul G · Rating 5 out of 5]

Ce m-a atras imediat la această carte când am pus mâna pe ea prima dată într-o librărie în Brașov este ilustrația pe copertă și apoi textul pe spatele cărții:

"Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc.
Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii."

Am o simpatie aproape infinită față de gânditorii religioși care nu ignoră paradoxurile și conflictele interne ale credinței, sau încearcă să le ascundă sub covor. Dacă gândurile lor ne ajută să trecem dincolo de decalajul ateism/teism, bucuria mea e și mai mare. Cu așteptările acestea am început deci să citesc această carte.

Primele trei capitole au fost un pic dezamăgitoare, dar probabil mai mult din cauza așteptărilor mele. Însă nu pot să zic că nu conțineau idei foarte interesante:

În primul capitol Liiceanu elaborează idea că religiile constau dintr-o 'coajă mitologică' și un 'conținut formativ': "Pentru a intra în lume, pentru a se impune și a deveni religie, pentru a ajunge la urechea și în sufletul oamenilor, pentru a invada un comportament și a-și pune amprenta asupra lui, orice mesaj trebuie împachetat într-un mit, într-o poveste. Credința nu-și poate face intrarea în lume purtată pe brațele uscate ale abstracției. Iar partitura lui Isus din Evanghelii e orice altceva decât o abstracție."
O observație foarte bună, pe care o face Liiceanu legată de acest aspect, este cea că, din păcate, 'coaja mitologică' pare să aibă preeminență față de 'miezul moral' a religiei. Dovada pentru acest lucru este faptul că ”războaiele religioase, sfada și schismele între confesiunile creștine nu s-au purtat pe baza unor divergențe referitoare la valori morale, ci la detalii mitologice.” Restul capitolului elaborează aceste idei și mai adaugă alte detalii legate de istoria stabilirii ortodoxiei în primele secole după Cristos (care este după părerea lui o ”istorie a arbitrarului”), exemple concrete, și ridică, precum peste tot în carte, întrebări bune: ”Ce adevăr e acela a cărui căutare trece prin tortură, sabie și rug? Și ce adevăr e acela în care un detaliu doctrinar poate rupe Biserica în două, ridicând un zid al urii între slujitorii aceleiași credințe?”

Al doilea capitol este un fel de elogiu pentru Isus. Liiceanu nu crede în divinitatea lui Isus, precum o definește creștinismul ortodox. Mai degrabă Isus a devenit divin prin felul desăvârșit în care a trăit și prin exemplul pe care ni l-a dat. Mi-a plăcut mult următoarea formulare: ”Pentru filozofie, transcendența nu există decât ca imanență care îți lasă senzația că 'acel ceva de aici' nu face parte, totuși, de aici. Asemeni marilor iubiri, asemeni Neobișnuitului, asemeni lui Isus.”

Al treilea capitol a fost destul de nememorabil și n-am să scriu nimic legat de acest capitol, însă în capitolul patru, lucrurile devin din nou mai interesante. Aici Liiceanu face o comparație între Isus și reprezentanții lui, adică Biserica:
”Binomul 'strălucire absolută - nemanifestare a puterii' pe care Isus îl propune este secretul simțământului unic pe care îl avem față de o atotputernicie care doar te convinge, prin bunătate și iubire, s-o urmezi. Exact pe dos stau lucrurile în cazul Bisericii... Slavei ascunse și strălucirii invizibile ale lui Isus le răspund peste veacuri pompă enormă, trufia, parada ornamentului... Prin biserică... transcendentul se instalează în lume tăind și spânzurând. Nu poate fi imaginată o distanță mai mare între cel slujit și slujitor în detrimentul celui slujit.”
Liiceanu dezvoltă idea asta și ajunge la posibilitatea unei credințe fără Biserica (adică fără instituționalizarea credinței), și probabil mai important, la o credință care e manifestată în comportament și caracter și nu neapărat în afirmarea anumitor dogme. Aici e punctul în care se intersectează cartea cu așteptările mele descrise la început.

Capitolul cinci nu doar atinge așteptările mele, ci le depășește. Este intitulat 'Seamănul. Miezul eticii creștine. Drumul spre o etică universală' și este absolut fantastic. Sunt tentat să spun că este unul din capitolele mele preferate cu tematică teologică scrise în limba română. Invocându-i pe Steinhardt, Buber și Kant, Liiceanu arată cu finețe că ”orice reformare pozitivă a omenirii se bazează pe posibilitatea ființei umane de a se recunoaște în celălalt” și cum etica seamănului, formulată și trăită de Isus, este punctul de plecare pentru asta.
Secularizarea nu trebuie atunci văzută ca și ceva negativ, ci ca drumul spre o etică universală. Dacă detaliile mitologice sunt cele care au creat conflict și separare în trecut, faptul că forța mitului slăbește și tot mai puțini oameni au credința necesară să-l accepte este posibilitatea unei umanități mai unite și până la urmă mai aproape de idealul iubirii aproapelui. Poate chiar definiția noastă a credinței este una deficitară. Din nou Liiceanu ne confruntă cu niște întrebări geniale în legătură cu asta: ”Căci ce înseamnă în fond 'a crede'? Înseamnă oare să te încrezi în 'lucrurile cerului' ivite la capătul spaimei de moarte și al speranțelor noastre? Sau să crezi în faptele bune care pot fi făcute aici, pe pământ, fără răsplată postumă și fără târguieli cu divinitatea?”
Bineînțeles că acestea două nu se exclud neapărat, dar întrebarea, în ce constă de fapt 'miezul' credinței, rămâne. Liiceanu și eu credem că răspunsul afirmativ trebuie dat la a doua din cele două întrebări, altfel el și eu am fi excluși din sfera credinței. În ciuda lipsei credinței într-un (dumnezeu) transcendent, credem într-o transcendere a omului: ”De la Isus încoace, Dumnezeu e în noi, în plusul acesta care ne ridică dincolo de noi.” În urmare ”Dumnezeu există în măsură în care exist ca ființă morală.”

Ultimul capitol mai conține o elaborare superbă a ideii binefacerii și a imposibilității binefacerii bune cu adevărat. Aici Liiceanu, folosindu-se și de câteva pasaje din 'Jurnalul Fericirii' a lui Steinhardt îmi aduce aminte de Derrida și de imposibilitatea darului despre care scrie acesta la un moment dat.

Inițial am vrut să dau acestei cărți doar patru din cinci stele, în mod special din cauza primelor capitole care uneori mi s-au părut prea lungi și chiar plictisitoare în unele locuri, dar până la urma capitolul cinci m-a făcut să dau cărții totuși cinci stele. Recunosc că nu sunt foarte informat, dar până acum nu am citi alți filozofi/teologi români care să intre pe terenul 'Teologiei Radicale a Morții lui Dumnezeu' (Radical Theology), și faptul că Liiceanu pare să o facă cel puțin parțial mă încântă enorm.

[Mircea · Rating 3 out of 5]

O carte care încearcă decuparea lui Iisus și a mesajului său după contururile cognitive ale autorului.

Piedica cea mai mare din calea credinței, pentru autor, o constituie decăderea clerului, a celor care propagă mesajul hristic, a instituției Bisericii, indiferent de confesiunea ei. Admite că există și între preoți/pastori persoane admirabile și dedicate, însă cea mai mare parte a clerului este coruptă.

Deși familiarizat cu scrierile unui scriitor creștin valoros, Nicolae Steinhardt, Gabriel Liiceanu pierde din vedere ceea ce acesta spune despre rău și bine (în comentariul său la "O scrisoare pierdută"): lumea în care trăim nu este o lume ideală, este o lume căzută, nu este o lume a absolutului bunătății dar, din fericire, nici a absolutului răutății (Steinhardt face aici referință la "Macbeth", răzbunarea metodică și deplină). De aceea, concluzionează Steinhardt, e de preferat o lume a binelui nedesăvârșit, incomplet, sporadic, decât o lume în care răul se lăfăie nestingherit. Este de preferat o realizare imperfectă și nedeplină a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, vestită de Iisus, lipsei ei totale.

Autorul manifestă o gândire de tipul "totul sau nimic". Dacă cei ce se pretind slujitorii lui Iisus se dovedesc niște impostori, mesajul lor nu merită atenția noastră. Dacă Biserica este coruptă, trebuie dezavuată. Întrucât creștinii nu întrupează în viața și conduita lor idealul hristic, ei nu sunt cu adevărați discipoli ai lui Iisus.

Deși admite că este "invidios" pe cei credincioși, pe cei care traversează problemele vieții având sprijinul credinței lor, autorul tranșează simplu problema: credința este un dar de sus, dacă nu îl ai, de ce sa îți bați capul cu dobândirea acestuia? Nu face nicio referire la efortul personal de a crede, la zbaterea fiecărui credincios, între credință și necredință. Credința este idealizată de autor în asemenea măsură încât dobândirea ei devine imposibilă, prin urmare căutarea ei este inutilă.

[Bogdan Andrei · Rating 1 out of 5]

Dorind să primească sfat cu privire la cartea pe care urma să o scrie, «liber-cugetătorul» Liiceanu, cum însuși se intitulează, este îndemnat de un episcop greco-catolic să nu se grăbească. Așadar, crezându-se departe de „bruiajul cotidian”, aflat în plină pandemie, pornește „cuminte pe drum”. Contestă vehement scenariul protoortodox al campionului credinței de la Niceea și pare că îmbrățișează marcionismul fiului episcopului din Sinope, neacceptând filiația dintre Vechiul și Noul Testament privitor la Creație. Nu înțelege cuvântul scripturistic, numește Biblia ca fiind „cel mai mare os-de-ros hermeneutic”, și își lasă să șiroiască ideile în concordanță cu „Evanghelia pe scurt” a lui Tolstoi… Nu pare deloc că gândul lui Liiceanu s-a pornit „cuminte pe drum”, căci pentru el teologia dogmatică a Sfinților Părinți nu e altceva decât o „barocă bătaie de câmpi”. Influențat vizibil de „rațiunea pură” a lui Kant, Liiceanu se ghidează după propriile libertăți și conștiințe morale, examinate în permanență după regulile naturale ale rațiunii practice, și nu după cele ale grației, care invocă, spune el, „un sprijin supranatural incert”. Încăpățânarea sa dogmatică îl face, așadar, să nu accepte «misterul». După cum afirmă teologul rus Evdokimov, „nu cunoașterea limpezește taina, ci aceasta din urmă limpezește cunoașterea”;„vai de curiozitatea ce-a căutat cu șiretenie la tainele lui Dumnezeu”, subliniază din capul locului Grigorie de Nazianz. Înlănțuit fiind de propria „asceză epistemologică matură”, pentru Liiceanu autoritatea sacerdotală nu mai înseamnă nimic, iar garantul Mântuitorului, „și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului“(Matei 28, 19), cu atât mai puțin. „Cine este oare Acesta de-l ascultă până și vântul și marea?”, se întrebau cândva ucenicii… Noi ce ne întrebăm acum?!

[Gina ionela Belciug · Rating 4 out of 5]

" E preferabil un necredincios care face binele unui credincios care-l face. De ce? Pentru ca ultimul poate fi bănuit ca îl face cu gândul la o rasplata postuma. Doar necredinciosul îl face gratuit, doar prin natura bunătății intrinseci, uitând de el indata ce l-a făcut."

[Teodor Hossu-Longin · Rating 5 out of 5]

O carte cu adevărat extraordinară!

[Stefan Sandru · Rating 4 out of 5]

Cartea este o abordare a fenomenului profetic, prezentată din perspectiva echidistantă a filosofului. Ici-colo, critică aspru aspectul instituțional al creștinismului și caută să deschidă orizontul cititorului,fără să îl influențeze în mare măsură, tocmai prin încercarea de obiectivare a subiectului.
Ca tendință generală a textului, pot spune că încearcă să redea creștinismului dimensiunea autentică, reducându - l la esența învățăturii lui, detașat de "decorul" mitologic.

[Silviu Reuț · Rating 4 out of 5]

„Isus al meu“, de Gabriel Liiceanu, o carte care, într-adevăr, e așa cum scrie pe copertă: dezamăgitoare atât pentru habotnici, cât și pentru atei. Asta nu-i însă o problemă, căci autorul nu pleacă la drum pentru a da dreptate vreuneia dintre părți, ci pentru a face o analiză (personală) a lui Isus și a relației cu Isus. https://silviureut.ro/2023/06/12/isus...

[Andrei Iulian Luca · Rating 5 out of 5]

"Admirația cu care vorbesc despre Isus nu vine din credința că este Fiul lui Dumnezeu, ci din convingerea că viața lui și vorbele lui puse laolaltă reprezintă cea mai vastă structură de ființă ce ni s-a propus vreodată.Este pre-mergătorul unei specii care încă nu exista.Dar care nici nu poate exista câtă vreme vom avea trup."

"Creștin nu e o meserie și nici preoția nu este una; nu se ia leafa pentru asta.Lucrurile s-ar putea rezolva simplu: pentru botez, slujbe, căsătorii, înmormântări poate să apară în nomencloratul oficial de profesiuni și cea de ritualist, remunerată, desigur.Dar nu și pentru "slujitor al credinței"."

"Cât de productiv a fost, în istoria speciei noastre, dialogul cu fantasma transcendentului!Atâția zei puși pe lume!Sigur, important nu e dacă Dumnezeu există, ci dacă dialogul nostru cu fantasma lui e profitabil pentru noi.Este oare?Răspunsul lui Schopenhauer (și al meu!) este "da", căci, spune el, oamenii nu pot trăi fară ca "o rază de lumina să cadă peste întunericul vieții noastre și să ne dea unele lămuriri în legătură cu această existență enigmatică, în care nimic nu este clar, în afara de mizeria și zădărnicia ei."

[Julia · Rating 4 out of 5]

“Ce adevăr e ăla în care un detaliu doctrinar rupe biserica în două , ridicând un zid al urii între slujitorii aceleași credințe?”

[paula bordei · Rating 5 out of 5]

L-am mai răsfoit și l-am mai ascultat pe Liiceanu, dar această carte îmi va rămâne întipărită în minte ca una dintre cele mai interesante mărturii ale unui căutător, ce nu se reclamă drept nimic altceva.

Într-o manieră atipică, pe alocuri caustică, colecția de eseuri și meditații stârnite de figura lui Isus dovedește, dincolo de vasta cultură și argumentarea măiestrită, o căutare autentică a unui raport personal și onest cu Isus atopatos, cel fără de pereche.
Nu contează dacă ești sau nu de acord cu el, nu contează dacă-l simpatizezi pe Liiceanu sau nu, această carte, scrisă în mod captivant și inteligent, merită parcursă, poate îndeosebi pentru epilogul în care reia celebra vorbă a lui Steindhart: "Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine", și pentru anexa epistolară cu Patapievici, Pleșu și Martin S. Martin.

O bucurie literară sunt și scurtele indicii ale unei dorințe de a crede, acele fragmente presărate prin text, de o deosebită sensibilitate, precum:

"Există oare un Dumnezeu liber, neconfiscat de nimeni? Liber de trufia slujitorilor lui? Sau măcar unul căruia m-aș putea ruga fără să intru pe mâna lor? Sau un Dumnezeu, asemeni lui Isus, pe care să-l eliberezi din prizionieratul lor? Ce splendoare! Un Dumnezeu circulând neîngrădit printre noi, neluat în arendă, unul în numele căruia să nu mai putem fi organizați ca "mulțime a credincioșilor", ca "turmă"?"

[AlexS · Rating 4 out of 5]

Every single time I try to formulate an opinion related to religion or personal beliefs or my own "guiding gods", I realise that I walk on a thin wire. It doesn't matter if the subjects evolves in a small circle of friends, between relatives or at official reunions where, out of politeness, you have to articulate at least a neutral argumentation. It will always backfire. Because it is a topic too personal, too complex, it pushes inner human strings that should not be touched, it crosses understanding borders that cannot be encompassed even from the start.
This is the reason why, I believe, Liiceanu's latest book, written or summed up in pandemic times, it is not just a bet with himself but a bet with his readers.
Even if the title is called "Personal Jesus" (the author mocks himself for choosing such a well known song theme as a suggestive title for his book), Liiceanu's agnosticism cannot stay away from the pores of the book, beliefs that he subtly but firmly brings into light with each evoked chapter.
What I really enjoyed about this book and what I think attracts me to every one of his book is is literary style which combines thinking through induction with sharp resolutions built on the premises that he initially constructed. Each chapter of the book starts with a subtle story: a conversation with friends, an Epictet quotation, a story of a saint, a myth, which he elaborates into a philosophical demonstration, ending it with his sharp point of view over the approached subject.
All chapter, summed up, converge to the same idea and that is: what a miracle Jesus is. Invented or real, caucasian or black, pertaining to Christians or Jews, he is the goal humankind should have (I dare say it is too late to use the present tense here) aspired to become. He accuses religion as an instrument to manipulate human's beliefs and impose the "revelation" instead of the "logical thinking".I don't want to adventure deeper and assume what the author "wanted to say" as I feel it is not my place (I have read too few influential books and even if I did, I don't believe I have the capacity to judge them for what they are).
Overall, as already said, it is too complicated and dangerous to formulate an opinion even about an expressed opinion about God. All in all, the book set me on the path of wanting to learn more, so that I could contradict Liiceanu more or side with him more.
Until then, I will just let here some of the passages that fascinated me and for which I am always thankful that Romanians, such as Liiceanu imprints our society:
About Jesus:
"What an extraordinary thing that the events in someone's life [Jesus] got to set the rhythm forever in the lives of those to come. That his life got to be the calendar of the good part in humankind, the measure of each life. There is no bigger celebration than that."

About religion:
"One undecidable concept cannot evolve towards the truth for the simple reason that, expressed in the wanted direction, becomes, based on iteration, THE TRUTH. Repeating endlessly one fable which extends a wish doesn't make it a guarantee or hope for making that wish happen."
"Not just religion models humans, but humans mutilate religion"

[Deac Cosmin · Rating 5 out of 5]

Probabil cea mai faină carte pe care am citit-o anul ăsta.
Mă gândeam ce să scriu despre cartea asta,dar coperta cărții o descrie cel mai bine: Pentru cititorul evlavios, aceasta carte e scandaloasa. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice pret. Ateul nu va fi satisfacut. Cititorul instalat in certitudini va fi tulburat. In alt secol, ar fi fost socotita eretica si pusa pe foc.
Dar cel ce traieste paradoxurile si nedumeririle propriei credinte, scepticul si insetatul de cunoastere, aflati si ei in cautarea unor raspunsuri, se vor regasi in intrebarile presarate de-a lungul acestei calatorii.
„Despre Isus nu stiu sa spun decat atat: e fiinta care a suferit cel mai mult din pricina felului in care aratam noi, oamenii. I-a pasat de noi ca nimanui pe lume. De aici si incercarea lui de a crea o noua stare morala a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodata, nu ne-a propus o schimbare din adancuri de o asemenea anvergura.“

[Ana Martin · Rating 4 out of 5]

“Doamne, nu mă interesează cei ce-şi proclamă cre- dinţa în Tine! Mulţi dintre cei podidiți de credinţa lor sunt convinși că e de ajuns să invoce numele Tău spunând „Doamne-ajută!“, să se ducă la slujbă, să-și facă cruce sau să aprindă o lumânare, să fie convinși că îngerul a vestit, că Isus a înviat și că va veni cândva din nou pentru a pune capăt timpului lumii ș.a.m.d. Asta cred ei și, crezând aşa, cred din străfundul fiinţei că sunt creștini. Nu puțini dintre ei n-au făcut nici un gest creștinesc, nu s-au smerit, nu au întins mâna cuiva aflat la nevoie, nu s-au tras la o parte pentru a-l pune pe altul în faţă și a-l sluji ca seamăn al lor. Doamne, știu ce ai să spui: că sunt chiar mai arogant decât vameșul din pilda cu vameșul şi păcătosul. Și poate sunt.“

[Florin Ganea · Rating 3 out of 5]

3.5
" "a crede" trebuie să rămână în ceața prelucrării personale a întrebărilor, speranțelor și angoaselor fiecăruia dintre noi."

[Delia · Rating 4 out of 5]

Cartea „Isus al meu” este o reflecție sinceră și profundă despre credință și felul în care aceasta se împacă (sau nu) cu rațiunea. Gabriel Liiceanu vorbește deschis despre dificultățile pe care le întâlnim atunci când încercăm să înțelegem religia și să găsim un echilibru între ce credem și ce putem explica cu mintea.

Un pasaj foarte relevant este acesta:

„Ce ciudat că, atunci când e vorba de chestiuni religioase, trebuie să se simtă prost nu cel care îți vorbește inspirat și cu suficiență de 'unu în trei' și 'trei în unu', de reînvieri in integrum și de alte asemenea produse ale imaginației luate drept realități de dragul împlinirii dorințelor! Nu, nu cel care dă credinței statut de cunoaștere trebuie să se simtă prost, ci acela care are de partea sa rațiunea. Însăși libertatea în numele căruia ceri dreptul de a judeca cu mintea ta este un păcat. Ceilalți s-au cățărat pe superioritatea autodeclară a punctului lor de vedere și de acolo, de sus, de la înălțimea unei mântuiri inventate, te privesc cu milă, când nu cu repulsie, ca pe un rebut afectiv al speciei umane.”

Acest citat arată cât de complicată și adesea dureroasă este lupta dintre cei care cred cu tărie în dogme religioase și cei care vor să înțeleagă totul cu mintea și rațiunea. De multe ori, această luptă pare fără sfârșit, iar oamenii din ambele tabere se privesc cu neîncredere sau chiar dispreț.

Cartea ne invită să găsim o cale de împăcare. Poate că nu trebuie să ne închidem într-un singur punct de vedere și să judecăm pe ceilalți. Credința și rațiunea pot coexista dacă ne respectăm unii pe alții și dacă ne permitem să fim deschiși la dialog și înțelegere. Astfel, „Isus al meu” nu este doar o carte despre religie, ci o invitație la mai multă înțelegere și la o conviețuire mai pașnică. Dialogul autentic, deschis și respectuos, care recunoaște limitele atât ale credinței, cât și ale rațiunii, poate fi o punte peste prăpastia care separă aceste lumi.

[. · Rating 1 out of 5]

Prețiozitatea intelectuală fără a înțelege teologia, superioară ierarhic culturii, nu există. Sau avem aici un Liiceanu adolescentin când mintea, pe tărâmul Ideii, intră trâmbițând în marile întrebări ale vieții și se joacă cu aroganța și îndrăzneala de ateu. Cert e că Liiceanu e un copil teologic. Refuz să cred că am citit un jurnal, pentru că nu există Isus „personal” pentru nimeni; e doar confortul modernității de a reinterpreta variat făgașul credinței, religia ieșind din Tradiție și intrând în individualism după propriul moft.
Religia nu are o structură a cunoașterii în perspectiva lui Liiceanu, ci e doar o tramă epică, un scenariu mitologic. Disputele teologice care au așezat cultural creștinismul sunt doar detalii de mitologemă: nu mitul configurat contează, susține el, ci mesajul cristic și neo-antropogeneza de a contura o altă omenire. (l-ar fi putut împăca Guenon aici, dar nu-i convine nici ăsta). Plecând de aici, nici nu-i pasă de homoiosis, de natura și atributele lui Hristos: putea fi același cu Tatăl din ortodoxie, doar asemănarea din arianism sau totala diferență din anomenism. Nu se străduiește să creadă, nu e acea durere de cărturar plin de îndoieli, singura sinceră, de altfel. Îl reinterpretează pe Dumnezeu, afirmând că Isus e originea divină a lui Dumnezeu și că Mântuitorul își inventează dumnezeirea. Aida de! Spulberă chiar scopul ortodoxiei de theosis. E mai atras de marcionism decât de simbolul de la Niceea, îi surâde imanența și interioritatea credinței. E kantian, ia în derâdere revelația și rațiunea care se depășește, mergând mai departe, „dincolo”. Îl jefuiește pe Hristos de divinitate și ce relevanță are acest naz? Nu are decât în plicticosul lui teatru de „vitae parallelae”, mizând pe șocul învățăturii lui Hristos, dar într-o etică secularizată (mai afirmă și că teoria seamănului din religie e aceeași cu contractul social din politică..).
Cartea e un eșec.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Trăiesc într-o ţară în care pietatea difuză e luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc, în vreme ce lipsa ei sau, mai rău, reflecţia liberă asupra temeiurilor credinţei sunt judecate din capul locului ca o insuficienţă structurală a omului incapabil de subtilităţi sufleteşti şi de subţirimi spirituale menite să deschidă calea către marile realităţi nevăzute. Trăiesc în mijlocul unui popor năruit de sărăcie şi disperare, obişnuit să primească creştinismul ca pe o superstiţie ceva mai cizelată. Trăiesc în ţara unor intelectuali apţi de subtile hermeneutici biblice, dar care nu ştiu să-ţi spună întocmai „ce cred” şi „în ce cred” şi a căror viaţă nu are, luată la bani mărunţi, nimic creştinesc în ea. Cei mai mulţi sunt agresivi şi gata să te asimileze, dacă nu pactizezi cu credo-ul lor, liliacului orb care nu se simte bine decât în întunericul peşterii lui. Ei bine, pentru că aşa stau lucrurile, şi pentru că Dumnezeu nu mi s-a arătat pe drumul căutărilor mele nici ca stâlp de foc, nici în vuiet de furtună şi nici nu mi-a trimis Fiul în vis cu coroana de spini pe cap, îmi voi asuma riscul de a vorbi în deplină libertate despre o temă care la noi e încadrată de paznici severi, fie ei teologi de serviciu sau atei agresivi.

[Jane · Rating 5 out of 5]

Liiceanu is an inspiring intellectual. He is just as smart as Peterson or Harari or Botton. The book did not disappoint me…it was a pleasure. I devoured it…It is a good thing I stopped staying on Facebook (I used to waste hours) and now I have more time to read. Yeeey. So… Let’s begin at the beginning. I particularly like the first chapter and he really made me wonder, how come Christianity ended up the way it is now. Who decided who were the winners and who were the heretics. I think Marcion made so much more sense, the God of the Old Testament was an imperfect - I can even say - vengeful and pitiless God, whereas the God from the New Testament is the God love, merciful and graceful. The two of them cannot be one and the same!!! It makes no sense. To me The God of this world is the God of Old Testament and a superior God, the God from the New Testament, sacrificed his son for us. This way this fantasy story, oh sorry fairy tale, makes more sense, sorry no sorry, it seems that the founders of Christianity lacked basic common sense. In Marcion’s interpretation the evil in the world was a consequence of this world’s God’s imperfection and another benevolent God seeing how much his colleague’s creatures suffer and realizing that the Demiurge did not do what he was suppose to do from the beginning sacrifices his son to save the fallen world.
I liked him the most when he was sassy…
When the doctrine basis was established he remarked: Pe ce se va fi bazat fiecare, de vreme ce discuția se purta pe terenul indecidabilului? Cum se stabilea că o doctrină era cea oficială și alta o erezie sau o schismă, de vreme ce argumente existau la nesfârșit de fiecare parte, fără nici o trimitere la un referent real?
So heresies are just unlucky interpretations which given another historic chance would have been doctrinal truths. Another statement that he made and which I really liked was that theology is not a science, it’s a hermeneutic of a gigantic artwork, the biblical poem, but instead as interprets of this poem, theologians behave as far as the Bible is concerned as Newton in front of the Universe. The Bible invites us to numerous different interpretation like any other literary work. Yet because of different ways of understanding the book, the Christians killed and mutilated one another. But even he recognized that the religious wars just wore a religious façade, the real reasons having a economic and political nature.
I said and I repeat, I love it when he is sassy, and here it’s my favorite part: Marea controversă din secolul al IV-lea privind relația lui Iisus Cristos cu Dumnezeu Tatăl a ocupat ultimele două treimi ale secolului. Trebuia clarificat neclarificabilul.
I laughed so hard, really, what the heck were they thinking? Didn’t they have anything else better to do?? Why weren’t they concerned with the real facts, right now we would have colonised the universe if we had started studying what really mattered earlier. I dunno, just saying. I was laughing like a lunatic in my room, I even scared my cat who was peacefully sleeping at my tummy.
It was a fun and relaxing read. I will definitely recommend it to everyone, everything in the book was interesting, or at least I found it interesting. Unfortunately, although I agree with Liiceanu that Jesus was a virtuous being who wanted humanity to evolve into better creatures, truly kind creatures, true Christians, who we aren’t, not even today, yes not even in this era we are not true Christians, I think he proposed to us an utopia, we will never be so. I find it sometimes hard to believe that Jesus really had no sin, it’s kind of impossible, but so the story goes. I did read the story of Agathon and the leper, and wondered if I would have carried him on my back. I think I would have run away, because leprosy is a disease you can take from another person…So yeah, I am a terrible person. And I really liked this bit of philosophy: Syllogismus diaboli: Oamenii sunt căzuți, deci răi și plini de păcate. Prin Iisus, Dumnezeu s-a făcut om. Deci Dumnezeu, prin Iisus, e căzut, rău și plin de păcate. Iar dacă nu e, nu s-a făcut om. Yup, I found a quote that will haunt many sleepless nights. By the way I saw Jamaica Inn on Hbogo with Jessica Brown Findley and what can I say more than that I was in deep depression a week. The story really made me wonder a lot and I will read the book one day. But I will say more about it in the book review when I will read it.
Anyway, read this book, it is worth it...It's exactly what I felt and thought it will be, a thought-provoking book.

[Sorin · Rating 4 out of 5]

H • R223

În lucrarea „Isus al meu”, scrisă de Gabriel Liiceanu, autorul explorează o viziune personală și filosofică despre figura lui Isus Hristos, încercând să răspundă întrebării cum ar putea să arate o relație intimă, subiectivă, cu figura centrală a creștinismului. Cartea este o meditație profundă, filosofică și teologică despre natura lui Isus, despre umanitatea sa și divinitatea sa, dar și despre impactul său asupra lumii și al credinței individuale.

În esență, „Isus al meu” este o reflecție personală a autorului despre cum poate fi înțeleasă figura lui Isus într-un context contemporan, dintr-o perspectivă filosofică și existențialistă. Printre principalele idei abordate de Liiceanu se numără:
1. Isus ca figură umană și divină – Liiceanu meditează asupra paradoxului central al creștinismului, în care Isus este atât om, cât și Dumnezeu. El subliniază dificultatea înțelegerii acestei duble naturi a lui Isus și explorează impactul acestei dualități asupra relației personale pe care un individ o poate avea cu Isus. În acest sens, autorul nu se limitează doar la o viziune religioasă tradițională, ci încearcă să înțeleagă esența acestei figuri dintr-o perspectivă filosofică.
2. Isus și iubirea – În lucrarea sa, Liiceanu discerne adâncimea iubirii lui Isus pentru umanitate. El reflectă asupra mesajului lui Isus, despre sacrificiul său pe cruce și despre iubirea necondiționată pe care acesta o propovăduiește, elemente care sunt fundamentale în credința creștină. De asemenea, el explorează ce înseamnă această iubire în contextul personal și cotidian, în care iubirea devine o valoare supremă în relațiile interumane.
3. Relația individuală cu divinitatea – Liiceanu își plasează reflecțiile asupra experienței personale a credinței, punând accent pe importanța unei relații directe și intime cu Isus. În acest sens, „Isus al meu” devine o figură simbolică a credinței și a umanității care poate fi apropiată și înțeleasă nu doar în sensul religios formal, ci și ca un punct de legătură între individ și transcendenta divinitate.
4. Dilemenele existențiale ale umanității – Autorul se confruntă și cu dilemele existențiale fundamentale ale umanității, folosind figura lui Isus ca o lentilă prin care să abordeze teme precum suferința, moartea și sensul vieții. Liiceanu explorează cum învățăturile lui Isus pot oferi o cale de înțelegere și reconciliere a acestor dileme fundamentale ale existenței umane.
5. Relevanța continuă a lui Isus în lumea modernă – O altă temă importantă în lucrarea lui Liiceanu este modul în care figura lui Isus poate continua să fie relevantă în lumea contemporană, marcată de secularism și de o ruptură din ce în ce mai mare între religie și viața cotidiană. El examinează cum, chiar și în afacerea cu modernitatea, figura lui Isus rămâne un punct de referință pentru înțelegerea sensului, moralității și umanității.

În concluzie, „Isus al meu” de Gabriel Liiceanu este o lucrare introspectivă, filosofică și teologică, în care autorul meditează asupra semnificației lui Isus, nu doar ca figură religioasă, ci și ca un simbol profund al umanității și al valorilor fundamentale ale existenței umane, cum ar fi iubirea, sacrificiul și sensul vieții. Liiceanu adresează cititorilor o viziune personală, introspectivă și uneori provocatoare asupra unei relații intime cu divinitatea, propunând o înțelegere a lui Isus care se poate aplica și în lumea contemporană.

[Miruna · Rating 3 out of 5]

O lectură plăcută, o carte scrisa "pe viu", în care se vor regăsi mulți ortodocși care nu au avut parte de un program coerent de cateheză. Multe puncte care trebuie apreciate cu un ochi critic, dar cartea se citește ușor și explică principalele întrebări pe care oamenii și le-au pus de-a lungul timpului cu privire la natura dogmelor creștine și învățătura de credință.

Ceea ce irită pe parcursul lecturii sunt ego-ul și orgoliul scriitorului, care se supraevaluează constant. Consideră publicul țintă ca alcătuit din habotnici: "Tot ce mi-aș dori ar fi ca cititorul să nu mă așeze din prima clipă într-un loc deja pregătit pentru unul ca mine pe harta prejudecăților lui." (p. 16)

Începe o discuție despre mitologia religioasă și felul cum se raportează credincioșii la narațiune, dar o îngroapă în vechiul clișeu al războaielor religioase și al rolului functionalist al religiei, fără să își dea seama sau fără să menționeze că tropul aparține de antropologia secolului al XIX-lea, fiind preluat recent de noul ateism. Lipsa de context dă impresia ca Liiceanu consideră ideile expuse ca strict personale.

De aceeași expunere are parte și dihotomia Isus - Biserica (Isus=bun, biserica=rea). Principalele critici ale neo-protestantismului prezentate ca opinie personală. Nu validitatea lor deranjează, ci însușirea lor de către autor și expuse ca o nouă descoperire personală.

Un alt lucru dezamăgitor la cineva ca Liiceanu: nu încearcă să discute anumiți autori în contextul lor religios. Brant Pitre, C. S. Lewis și alții, ale căror idei sunt făcute clare în carte, rămân la stadiul de "scriitori" - faptul că nu au fost priviți ca persoane religioase cu o agenda clara în spatele scriiturii lor sărăcește discuția.

În sfârșit, materialele citate au fost publicate majoritatea la editura Humanitas, care și ea are un anumit etos, dar și anumite agande. Ceea ce îmi confirmă că intelectualilor de astăzi le este greu să iasă din bula elitistă marca Humanitas.

Acestea fiind spune, cartea are câteva pasaje interpretative interesante, pe care nu le pot atribui altor scriitori citiți de mine, deci am să le consider originale: idea de un Isus "seducător", pornind de la etimologia cuvântului, un Isus care te ia de partea sa, un du-te vino sincer uman între cred și nu cred, explic și mă încurc în latura divină a lui Isus.

Recomand cartea, recomand și critica ei.

[Eugen · Rating 4 out of 5]

Cum anume credeau in Dumnezeu?
Credeau in genere intr-o fiinţă infinită, creatoare a tot ce există? In Dumnezeu-Ziditorul? Sau în Dumnezeu-Mântuitorul, intr-o fiinţă infinit iertătoare, plină de iubire și milă?

Credincioşi fiind, credeau, desigur, că vor „trăi" și după moarte. Dar credeau asta din frică, din frica de neant? Sperau intr-o viață veșnică? Şi credeau că-i vor întâlni după moarte pe cei dragi? Credeau in reinviere? Credeau în cei izbăviți și in cei veșnic osándiţi? Sau credeau în iertarea tuturor păcatelor luimii? [...] Credeau că toți stăm, clipă de clipă, sub privirea lui Dumnezeu și că "toate firele de păr de pe cap ne sunt numărate"? Credeau in dogma trinitară? În dubla natura lui Isus? În virginitatea Fecioarei care concepe și naste ramanand fecioara? Dar in dogma trinitară cum credeau? Credeau că Sfantul Duh purcede deopotriva de la Dumnezeu Tatal și de la Dumnezeu Fiul? Sau ortodocsi fiind, credeau că numai de la Tatăl? Rezultă cả cei care credeau in dubla purcedere nu erau credincioși? Dar ce gândeau despre creştinii care, până la Conciliul de la Niceea, credeau, in privinţa naturii lui Isus, altfel decât se va hotări de atunci incolo? Cum era cu putință cearta intre secte creștine, de vreme credinta şi învăţătura fuseseră una şi revelate?

Dar ei - cum ajunseseră să creadă? Cum se născuse credința în ei? Prin educație religioasa? Printr-un senntiment sau printr-o intuiție personalä? Prin "har"? Dar ce înseamnă har? Coborâse peste ei Duhul Sfânt? Do bândiseră la un moment dat irepresibilul credinței? Dar ce credeau despre cei care nu aveau darul credinței și regretau că nu-l au? Cum putea fi tolerată inegala distribuţie a darului credinţei din partea unui Dumnezeu infinit bun și iubitor? [...] Se rugau? Zilnic? Sau când și când? Şi cui? Şi cum? Şi era vreo legătură între ce credeau și cum trăiau?

Personal, la sfârșitul lecturii am rămas cu întrebări și nu răspunsuri, cu incertitudini. Mi-am ridicat, iar, întrebări mai vechi și am primit, uneori pe jumătate, răspuns la altele. O carte cel putin interesantă