What do you think?
Rate this book
Modelul cultural european
Romanian
188 pages, Paperback
First published January 1, 1988
4 people are currently reading
64 people want to read
About the author
Constantin Noica
75 books113 followersConstantin Noica s-a născut la 12 iulie (stil vechi) 1909 în comuna Vitănești, județul Vlașca (în prezent în județul Teleorman).
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[7] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[7] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
September 15, 2021
Viaţa omului şi a culturilor reprezintă, la drept vorbind, o dezbatere între regulă şi excepţie. Natura, ca şi omul, stau sub legi; omul îşi prescrie în plus, pentru comportarea sa, reguli; el instituie, pentru acţiunea sa în lume, norme. Însă legile, regulile, normele admit în fapt abateri. Vom încerca să arătăm că abaterile nu se ivesc numai în fapt, ci că sunt şi de drept. Le vom cuprinde pe toate sub formularea „excepţii faţă de regulă“ şi vom sugera, cu ajutorul lor, o prezentare a tipurilor de om din perspectiva tipurilor de cultură la care conduc excepţiile faţă de regulă. Există cinci feluri de excepţii: unele care infirmă regula, altele care o confirmă, cele care o lărgesc, cele care doar o proclamă şi, în fine, cele care devin ele regula.
În comunitatea restrânsă a familiei sau în cea lărgită a societăţii, pe căile însingurării cu sine sau pe cele ale supunerii la ceva mai înalt, stăruie rânduieli, comandamente, decaloguri sau prescripţii, peste tot. Nu oricine are cunoaşterea legilor sub care trăieşte, ci singură cultura i-o dă; în schimb oricine devine conştient de regulile pe care este dator să le respecte, spre a fi om, şi de normele cerute, spre a fi făptuitor şi eventual creator în sânul lumii sale.
Dar se definesc oamenii şi culturile numai pe temeiul principiilor pe care le invocă? sau mai degrabă se definesc prin marginea de abateri pe care o îngăduie aceste principii? Înaintăm afirmaţia că tipul de excepţie în care ne aşezăm hotărăşte, deopotrivă cu principiile, de om şi de cultura respectivă. Aceasta vrea să spună că mai însemnat, de pildă, decât sensul de viaţă al cuiva, care poate fi de fiecare dată altul, şi decât viaţa cuiva, care e de fiecare dată încărcată de arbitrar, este raportul lor („În ce raport stai faţă de legea ta?“); iar la fel se dovedeşte a fi şi raportul dintre manifestările unei culturi şi fondul ei de principii. Atunci, cercetarea omului şi a culturilor devine cu putinţă, în măsura în care ea lasă de o parte o materie schimbătoare, anecdotică, istorică, în favoarea unei forme, respectiv a unui raport stabil. Regulile feluritelor societăţi, sau chiar ale uneia singură, pot varia: zeii lor îşi pot schimba numele şi funcţia; dar dacă raportul dintre lege şi excepţie este acelaşi, atunci şi tipul de om sau de cultură este acelaşi.
În comunitatea restrânsă a familiei sau în cea lărgită a societăţii, pe căile însingurării cu sine sau pe cele ale supunerii la ceva mai înalt, stăruie rânduieli, comandamente, decaloguri sau prescripţii, peste tot. Nu oricine are cunoaşterea legilor sub care trăieşte, ci singură cultura i-o dă; în schimb oricine devine conştient de regulile pe care este dator să le respecte, spre a fi om, şi de normele cerute, spre a fi făptuitor şi eventual creator în sânul lumii sale.
Dar se definesc oamenii şi culturile numai pe temeiul principiilor pe care le invocă? sau mai degrabă se definesc prin marginea de abateri pe care o îngăduie aceste principii? Înaintăm afirmaţia că tipul de excepţie în care ne aşezăm hotărăşte, deopotrivă cu principiile, de om şi de cultura respectivă. Aceasta vrea să spună că mai însemnat, de pildă, decât sensul de viaţă al cuiva, care poate fi de fiecare dată altul, şi decât viaţa cuiva, care e de fiecare dată încărcată de arbitrar, este raportul lor („În ce raport stai faţă de legea ta?“); iar la fel se dovedeşte a fi şi raportul dintre manifestările unei culturi şi fondul ei de principii. Atunci, cercetarea omului şi a culturilor devine cu putinţă, în măsura în care ea lasă de o parte o materie schimbătoare, anecdotică, istorică, în favoarea unei forme, respectiv a unui raport stabil. Regulile feluritelor societăţi, sau chiar ale uneia singură, pot varia: zeii lor îşi pot schimba numele şi funcţia; dar dacă raportul dintre lege şi excepţie este acelaşi, atunci şi tipul de om sau de cultură este acelaşi.
February 17, 2023
Un eseu în care metafora centrală e falimentară nu doar din punct de vedere intelectual, ca urmare a eurocentrismului ce trădează limitele culturale ale gânditorului, ci și din punct de vedere uman: reușește, cumva, să dezumanizeze cultura, să o intelectualizeze până la punctul în care întreaga istorie a eforturilor artistice, filosofice și tehnice ale occidentului (pentru că doar Occidentul este, aparent, demn de luat în seamă cu seriozitate) este exprimată într-o metaforă stângace.
Sună a vorbele pe care le spune un moș în autobuz, la nervi, după ce se plânge de “generațiile din ziua de azi”.
Sună a vorbele pe care le spune un moș în autobuz, la nervi, după ce se plânge de “generațiile din ziua de azi”.
June 12, 2016
A provincial fascist has mystic visions about something he does not grasp. In the middle of nowhere, barely understanding a few languages, he decrees the superiority of the 'arian' culture. This is a text born dead, a few decades after European intellectuals started to write books about the illusion of superiority of the white-european culture.
And the text is, oh boy, written by an idiot. 'The mystery of the European Culture is that she does not have a mystery.' And so on. The rudimentary thoughts of a peasant boy who became cool overnight. The European Culture 'does not imply initiation'. Of course, after spending 40 years in ignorance of anything outside Europe, the European 'thing' goes without saying. Just like the god of his illiterate parents, most of the abstracts around Noica are equipped with a will and a conscience. Amazing!
And the text is, oh boy, written by an idiot. 'The mystery of the European Culture is that she does not have a mystery.' And so on. The rudimentary thoughts of a peasant boy who became cool overnight. The European Culture 'does not imply initiation'. Of course, after spending 40 years in ignorance of anything outside Europe, the European 'thing' goes without saying. Just like the god of his illiterate parents, most of the abstracts around Noica are equipped with a will and a conscience. Amazing!
September 3, 2014
The central idea of this collection of essays is that the European cultural model was the most successful, being exported to all nations and continents. Indeed I agree with this statement, but I am unsure how this would have happened without the technological developments in communication. I wonder if Ancient Greek cultural model (for example) would have flourished around the Industrial Revolution, maybe we would had another type of values and society.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews