Jurnal de bord

by Jean Bart

În anul 1920, Paul Valery spunea despre scriitorii adevăraţi că nu îşi găsesc uşor cuvintele, motiv pentru care ei le caută. Căutându-le, găsesc ceva mai bun. Se poate spune că acesta a fost şi cazul lui Eugeniu P. Botez, care şi-a găsit cuvintele potrivite în experienţele sale, realizând un melanj reuşit între carieră şi talentul literar. Deşi născut în Suceava, Galaţiul l-a adoptat rapid, iar scriitorul s-a implicat conştiincios în desfăşurarea vieţii culturale gălăţene.

Genres: Romanian Literature

444 pages, 14x11

First published January 1, 1901

About the author

Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez, împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. A fost membru corespondent (din 1922) al Academiei Române.

Mai mult: aici

Reviews

[Socrate · Rating 3 out of 5]

În sfârşit, mult aşteptatul ordin de plecare sosise. Itinerariul călătoriei îl ştiam de mult; câte zile nu pierdusem noi, ofiţerii tineri, cu hărţile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei Mici. De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri, învârtindu-ne între Constanţa şi Gurile Dunării; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute. Manevrele de pânze, evoluţiile în largul mării, tirul, exerciţiile de bărci şi între- gul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea aşteptării celei dintâi călătorii mai lungi. Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mângâiaseră viaţa tristă de şcoală... o viaţă de copil chinuit, îngropat între zidurile şcoalelor militare, unde vre- mea se târa aşa de greu între orele de instrucţie, când îmi îngheţa mâna pe patul armei, şi între orele de meditaţie, seara, când capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechi şi ros de coatele atâtor generaţii. Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice care îmi chinu- iseră copilăria: uitasem până şi patul de la închisoare... patul acela tare, de lemn, acoperit cu o rogojină, pe care în atâtea nopţi mi-am odihnit trupul zdrobit de oste- neala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătâi. Ah!... de câte ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcând aşa într-o toropeală paşnică şi dulce, între vis şi viaţă, înaripata închipuire îşi lua zborul şi înflăcărând simţirea mă purta prin locuri nevăzute, dar aşa de frumoase şi atât de mult visate. De câte ori nu mă-ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine: 
„— Tu pe unde te afli acum? 
― Eu mă?... a! eu sunt departe... pe valurile Mediteranei, spre Italia... pe coastele Calabriei.“ 
Ce bine le cunoşteam aceste locuri — din atlasul geografic, bineînţeles. Renăscând în aerul curat şi binefăcător al mării, într-o nouă viaţă, trecutul îmi apărea aşa de departe, ca într-o ceaţă fumurie şi nedesluşită, din care se des- prindea uneori parcă o altă fiinţă în locul meu, o altă fiinţă osândită, care trăise de demult, cândva, acele vremuri de copilărie tristă.