Cu origini necunoscute, vocea din poemele lui Gabi Eftimie prezintă efecte acusmatice. Ea nu rezonează în spațiu, ci se absoarbe imediat în sine. Deși enunțul pare forțat, el remodelează liniștea. Nu întîmplător, aș zice, mulajul rămâne figura predilectă a volumului. Sputnik în grădină marchează intrarea autoarei pe teritoriile ambientale ale pastelului sau chiar pe cele ale pastoralei dark. Rezultatul este o insolitare cu dublu sens și nașterea unui gen hibrid. În plus, poezia de observație senzorială practicată aici instituie o serie de standarde ale preciziei necunoscute pînă acum în poezia română actuală.
Toate amintirile, linii de metrou în diferite culori străbătând ultrarapid sistemul circulator din noi. Îți imaginezi complet cretin că te întorci în locul numit cândva Pământ și după ce se termină petrecerea, urli în tăcerea care se lasă, fantoma printre vii, ceri să fii invocat iar și iar la o seanse, cauți să creezi ecoul cel mai spectaculos ca de pe vârf de munte înecat în ceață. Unde sunt cei pe care nu-i găsește Google și oare înseamnă asta ceva? Consternarea pe care o trăiești când te întorci seara acasă și îți vezi familia prin geamul fără perdele trase în camera iluminată. Da. Ok. Te-ai prins: acolo sunt pantofii tăi, alea sunt hainele tale. Dar TU unde ești? Doar senzorii liftului îți mai simt prezența. Torni apa în pahar și apa preia forma cilindrică a paharului. Sunt exact ce vreau să fiu și aici unde sunt nu mai contează. Într-o viață anterioară l-am alergat de-a bușilea pe fiul meu de 5 ani prin casă, apoi am jucat fotbal în bucătărie cu două castroane pe post de poartă. E imposibil să mai reînnodăm limbajul codificat. Nu merge și pace. Gâlgâi și atât. Aici cineva mi-a dat vocea la minimum.
field-recording multisenzorial de o acuitate extremă. imersiuni postumane în viitorul îndepărtat al speciei. zgomotul dispariţiei. poezie-eco de o candoare specială.
m-am simțit nepregătită pentru acest volum. l-am citit de două ori, de fapt. odată scoarța, apoi seva.
îmi place cum în înșurubează pe alecsandri în mormânt, dar îi și pune flori și îi aprinde lumânare. eventual îi aduce un ceai de plante să se încălzească în nopțile organice.
e un eveniment. gabi eftimie reînființează un gen de mult ofilit.
și, la final, te lasă cu o sete. nu de apă sau de ceai sau de sirop.
Mi-au amputat limba și mi-au cusut alta la loc. În capul meu, goarne japoneze, ceva ce e beyond. Ca pacientul trezit din comă care a învățat să vorbească limba voastră pentru a nu știu cîta oară, inhalez din balonul cu heliu și spun „vă iubesc” pe vocea pițigăiată. În cap, jingle-ul macaralei rotindu-se prin sat.
[...]
Ce vrei să spui? Te pomeneștică ești geloasă pe păsări, pe robotul din Terminator? Vrei, deci, să zbori sau să alergi prin toate mașinile cuprinse de flăcări? Ochii mei se autocorectează, văd scena următoare. Autocorrectul măsii, displayuri idioate. Răceala lucrurilor din jur e atît de exactă, atît de nemiloasă, încît simt că atunci cînd mă sustrag din peisaj, o să las un mulaj în aer, un gol în formă umană.
O carte foarte diferită față de "Ochii roșii polaroid", și nu știu care mi-a plăcut mai mult, depinde de mood... Dacă ai chef de poezie experimentală citește "ochii roșii...", iar dacă ai chef de o "plimbare în parc" (citez gagică-miu), adică o lectură lejeră care, eventual, să te introducă în poezia română contemporană, "Sputnik în grădină" e ce trebuie
"Era ceva cu pădurea și întunericul și buștenii putreziți care ieșeau din mocirlă. Meduze din lumină care migrau spre aurora boreală, mirosea tot mai mult a leurdă pe măsură ce înaintam. În secunda următoare am înțepenit: curentul abia perceptibil pe care l-am simțit în gură, provocat de un fulg greu de zăpadă. Din gura ta ieșeau aburi iluminați din spate. Efecte speciale. Poc! a spus piciorușul de hrib când l-am frânt lângă urechea mea. Poc! Surd, ca atunci când scoți dopul de șampanie din peretele obrazului. Cu pleoapele închise, ca să invocăm grilajul cu mozaic albastru și negru în care am fi vrut să ne pierdem. Punctul de reper: lacul. Îl urmăream cu privirea până când s-a revărsat dincolo de linia orizontului ca piscinile luxoase. Într-o zi și noi o să ajungem schelete de dinozauri. Dar, între timp, armonie, mierla-n copac: on and on till the break of dawn primăvară după primăvară."
o altă imagine: piscinele părăsite seara, iluminate de geamurile camerelor de hotel cu apa respirînd cald spre aerul rece spițele motorului din jacuzzi îmbrăcat mai devreme în voaluri de apă sauna se răceşte treptat din lună, bucăți de extraterestru pică din morminte și par gume de mestecat călcate în picioare omuleți turtiți, lipiți sub masă pinul uriaș, o pădure în sine, şi, dintr-o dată, întunericul e aici si-şi aprinde steaua, departe de tarimul oamenilor
mesteacănul e înfipt în locul lui din pădure sistematic cufundarul polar își lansează chemarea de metal prin difuzoarele de pe lac mă aplec să beau apă neagră de izvor pînă cînd simt gheața în cel mai adînc punct din stomac dincolo de ponton, un autobuz oranj tulburună-n peisaj căldura unui corp prietenos iradiază spre mine dintr-un mesaj
am probleme cu coerența cireșul pufos tronează în mijlocul curții și asta mai deplasează un strat n-am observat că strângeam din dinți, că aveam fălcile încleștate îmi fac un ceai blând împotriva ploii fac praf bani pentru care n-am lucrat
Este un volum de poezie contemporană foarte inedit. Nu am luat de foarte multe ori contact cu ceva care să fie atât de fragmentar și totuși la final să creeze un puzzle complet. Subiectele despre care scrie sunt ușor de înțeles, dar abordarea ei este extrem de aparte. Conferă o liniște aglomerată pentru un suflet care se plimbă prin mai multe anotimpuri. Recomand să încercați dacă vreți să gustați puțin dintr-un stil divers, dar echilibrat!
*nu am citit foarte multe volume de poezie contemporană, dar mi se pare că acesta poate fi un început bun*
A really smooth blend of naturalistic infatuations and modern elements. Nothing feels forced in that combination. Sadly, the poems start to loose impact pretty heavily towards the end.
Mi-au amputat limba și mi-au cusut alta la loc. În capul meu, goarne japoneze, ceva ce e beyond. Ca pacientul trezit din comă care a învățat să vorbească limba voastră pentru a nu știu cîta oară, inhalez din balonul cu heliu și spun ”vă iubesc” pe vocea aia pițigăiată. În cap, jingle-ul macaralei rotindu-se prin sat. Nu mă aude nimeni:
Toți să fie fericiți! Cu toții să fim scutiți de neputință! Fie ca toți să se îngrijească de binele celuilalt! Fie ca nimeni să nu aibă parte de întristare!
De aici totul pare mai elegant. Ce, cariera de marmură de la Carrara nu-ți pare nemaipomenit de elegantă? Ce vrei să spui? Te pomenești că ești geloasă pe păsări, pe robotul din Terminator? Vrei, deci, să zbori sau să alergi printre toate mașinile cuprinse de flăcări? Ochii mei se autocorectează, văd scena următoare. Autocorrector-ul mă-sii, displayuri idioate. Răceala lucrurilor din jur e atît de exactă, atît de nemiloasă, încît simt că atunci cînd mă sustrag din peisaj, o să las un mulaj în aer, un gol în formă umană.
Un tip de poezie, perceptiv senzoriala, care mi-a luat ceva timp sa pot sa il procesez cum ar trebui, astfel ajungand la mijlocul cartii, obisnuit in sfarsit stilul autoarei, am luat-o de la inceput pentru ca simteam ca nu am apreciat, cum a trebuit, poeziile de la inceput.
Mi s-a zbarlit pielea pe mine la unele poezii descrise intr-un mod minutios, cu imagini vizuale si auditive, pe care numai un ochi de fotograf le-ar putea observa si pune in valoare
mesteacănul e înfipt în locul lui din pădure sistematic cufundarul polar își lansează chemarea demetal prin difuzoarele de pe lac mă aplec să beau apă neagră de izvor pînă cînd simt gheața în cel mai adînc punct din stomac dincolo de ponton, un autobuz oranj tulbură‑n peisaj căldura unui corp prietenos iradiază spre mine dintr‑un mesaj
... ai observat că în punctul cel mai critic timpul se dilată ca guma de mestecat când faci baloane? ești supt înăuntru, te-ai blocat ca un bondar, te dai cu capul de geam și nimeni nu-ți arată pe unde e crăpat ...
(fragment din beau din același pahar cu un bondar)
Sputnik în grădină de Gabi Eftimie e ca o colecție de instantanee senzoriale cu păduri, cu frigul nordic și cu spațiile dintre obiecte: lingurițe, pahare, piscine, camere de hotel. Uneori mai apar troli, efecte speciale și sitare. Și mulți maci, o atmosferă ca dintr-o fotografie - asta mi-a plăcut.
E un mix de crengi, frunze si cabluri, sentimente si biți. Mi se pare ca a facut ce si-a propus, dar nu pot sa zic ca mi-au placut poeziile in mod exceptional. Da, exista niste asocieri inedite de termeni, precum "câmpul prost developat toamna" (tehnofosile) sau "țânțarii croşetează suprafața maleabilă a iazului" (vară verde-albastră). Si in mare, mi-a placut. Unele poezii mi se pare ca ar avea un sens mai adanc care-mi este ascuns dar poate ca nu e chiar asa. Mi-au cam lasat un gust amar pentru ca nu reuseam sa le descifrez. Poate ca nu vad padurea de copaci, dar m-am bucurat de mirosul de brazi. Diversele cadre din natura au setat mood-ul ăsta meditativ in cadrul natural descris si in poezii.
Totusi, parca merita un 3.5, nu un 3. Daca nu incerc sa acord importanta fiecarui detaliu microscopic, chiar mi-a placut.
,,Răceala lucrurilor din jur e atît de exactă, atît de nemiloasă, încît simt că atunci cînd mă sustrag din peisaj, o să las un mulaj în aer, un gol în formă umană."