O dragoste nerostită (numai parțial recunoscută & împărtășită) dintre doi bărbați, neîntâmplător psihoterapeuți, medici, pionieri ai psihologiei. Un Freud suferind, iubitor fără speranță și un Jung deferent și respectuos la început, apoi rece, distant și obraznic.
Un Freud sufocant în iubirea lui, folosindu-l pe Jung mai mult ca recipient decât respectându-i inteligența și originalitatea (pe care, altfel, le clama peste tot). Invidios pe tinerețea lui și pe spiritul liberal al elvețianului.
O carte tristă, o relație ce se îndreaptă cu repeziciune către un final dramatic, schițat încă din primele scrisori (cred că poate fi ghicit chiar și de cei care nu cunoșteau dinainte povestea).
Ca să devină (savantul care a fost), Jung trebuia să se desprindă de forța secătuitoare, totalitară, a lui Freud, oricât de dureros demersul.
E insuportabil (stânjenitor) pe alocuri să citești printre rânduri trucurile și tertipurile folosite de Freud pentru a-l condiționa și manipula pe Jung. Și să realizezi că aceea e, de fapt, dragoste(a). Nu foarte sănătoasă, dar între iubire și patologie granița e foarte subțire (dacă există vreuna). Sunt fraze și sunt tehnici de seducție (fățișe, ascunse, subtile sau stângace) cum mai poți găsi numai în scrisorile îndrăgostiților reali.
Până și-n rapiditatea cu care Freud răspundea scrisorilor lui Jung stă abia tăinuită o apăsătoare dorință de a-l acapara, de a-l incorpora, de a-l face să se simtă definitiv obligat, dator etc. Îl copleșea pe Jung până și cu promptitudinea, cu solicitudinea sa. Așa ceva nu putea avea un viitor, nu între două personalități atât de puternice. Aici intervine marea diferență față de un cuplu banal de “îndrăgostiți”...