„O dată cu Animale bolnave, Nicolae Breban revine la realism, într-un roman de acțiune vie, palpitantă, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeți, roman ce nu-și refuză scene de maximă violență, anchete brutale, violuri, crime și, în același timp, prefirat subtil, cu elemente suav halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se aratase mînat altădată.” (Ion Negoitescu)
„Ce mi-a placut și îmi place, în continuare, la Nicolae Breban – el însuși un mare romancier – este ambiția lui de a fi scriitor. Ambiția și orgoliul de a fi scriitor. Nu le ascunde niciodată, dimpotrivă, le exacerbează, le repetă, pînă ce preopinentul este doborît. Îi place să fie scriitor și este un scriitor profesionist.” (Eugen Simion)
Violentă, obositoare pe alocuri, interesantă prin prezentarea halucinogenică a lui Paul. Se preia tiparul lui Dostoevsky, în anumite părți. Roman psihologic-detectivist. Seamănă cu stilul Agathei Christie la final. Interesant pentru a urmări scrieri din timpul comunismului și cum reacționează la regim prin teme date (mult spus ,,a reacționa”). Apare Irina, femeie misterioasă îmbrăcată în negru. Personajul ei are potențial la început, spre final devine mult prea mult de suportat- o combinație de erotism-dramatizat până la a imita excese de amor din gama telenovelelor.
nu se spune că: cei săraci cu spiritul vor intra în împărăţia cerurilor? Ba da şi e bine să ne strecurăm şi noi împreună cu ei, pe poarta aceea! Nici unde nu se promite nimic înţelepţilor şi bine le face! De unde atîta furie nesocotită pentru cărţi, şcoli, nopţi de veghe, diplome, palme universitare şi atîtea altele! De multe ori ieşim pe uşa din spate din şcoală şi intrăm pe uşa din faţă în balamuc şi ne scuzăm apoi că „e ceva pur ereditar”.
Când coborî în gara aceea al cărei nume începea cu S., sau cu Ș privi în jur ca să descopere oraşul, dar nu era decât clădirea modestă a gării acolo şi în jur, câmpii triste, iar -undeva în dreapta, nişte munţi albăstrii. Văzându-1 atât de dezorientat, o femeie între două vârste care curăţa şinele de cale ferată, se apropie şi, parcă ruşinată, îi spuse că dacă vrea să călătorească mai departe, să aştepte o jumătate de oră, până când pleacă decovilul. Îi arătă şi locul de unde se forma garnitura, mărunta garnitură, nu chiar în gară ci – parcă din decenţă – undeva mai într-o parte, în dreapta, în dreptul magaziei de mărfuri, o clădire din scânduri, văruită dezordonat, în faţa căreia staţionau câteva vagoane goale, pe două osii, de format vechi. El mulţumi moţăind din cap, fâstâcit de vestea pe care i-o dăduse femeia aceea umilă, se îndepărtă apoi câţiva paşi, până ajunse în dreptul fântânii secate – parcă mai mult ca să scape de privirile ei furişate, sau de profesiunea ei şi, când se crezu singur se opri, se aşeză pe o bancă de piatră probabil foarte puţin întrebuinţată la fel ca şi o vază de flori uriaşă, de alături, ce încerca să imite marmora şi-şi desfăcu geamantanul său din carton presat. Mâncă, stând cu geamantanul pe genunchi ca ţăranii, şi, privit din depărtare părea că ţine un gramofon uriaş în braţe, cu o pâlnie turtită. Apoi se ridică şi se îndreptă încet spre rampa magaziei şi, încet-încet, se formă şi decovilul, o garnitură cu vagoane înguste, vagoane-platformă, cu o locomotivă autentică, ce făcea încă manevre pe liniile învecinate. Când se urcă observă că nu era singur, pe una din platforme se găseau adunaţi nişte ţărani, pe o grămadă de paie, iar pe alta, în imediata apropiere, un grup de orăşeni, în mijlocul cărora el distinse o femeie în negru în jur de treizeci de ani, foarte frumoasă.
Roman semi-polițist cu o intrigă ce ar fi putut fi expusă mult mai concis și mai limpede decât o face autorul în cele peste patru sute cincizeci de pagini cât are cartea.În stilul caracteristic, se pare, autorului, avem de-a face cu o lungă desfășurare de analize, introspecții și imagini fantasmagorice, toate menite a expune niște teze fastidioase și neclare, cred eu, și autorului însuși, ca să nu mai vorbim de cititor. În orice caz, o idee ar fi aceea că instituțiile ( Statul, Biserica) sunt bune, iar în afara lor, totul este rău, nimic altceva decât animalitate, instinctualitate producătoare de haos și dezordine.
,,-...Să fim curajoşi faţă de trecutul nostru - murmură el visător - să avem curajul să-l uităm, sau dacă nu se poate altfel, să-l înghițim! E tot ce ne poate ține în viață, e singurul lucru care se poate conserva! De ce murim noi, 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑝𝑡, v-ați întrebat vreodată, stimați păstori şi păstorițe, doamnelor, domnilor şi domnişoarelor, nu cumva pentru că avem prea mult trecut, pentru că ne otrăvim cu prea multă ținere de minte!"
Un 3.5 stele mai degraba, un roman politist decent pentru perioada in care a fost scris, cateva optiuni narative si stilistice care ar fi putut fi mai bune. Un fel de "unreliable narrator" destul de nereusit prin comparatie cu maestrii genului.
,,-Trebuie să ne purtăm ca și cum am trăi o veșnicie; trebuie să ne rugăm însă ca și cum am muri mâine! afirmă Krinitzki cu seriozitate și Paul îl sprijini, dând cu gravitate din cap." Un roman cu crime violente, violuri, personaje originale, ,,bolnave". Neașteptat de bun.
Editia citita de mine a fost plina de greseli de ortografie, ceea ce m-a iritat si, cumva, m-a facut sa ma intorc impotriva cartii si a subiectului. Cert e ca nu m-a lasat indiferenta si am apreciat constructia cartii, complexitatea personajelor, combinatia de reverie bolnavicioasa cu realism.
I did approach this book with high expectations and I was not disappointed. It combines the elements of surrealist dreaming, present in other works as well, with crime solving and action that sometimes really gets fast pace. Definitely a good read, arguably the best by Breban.