What do you think?
Rate this book
Nu striga niciodată ajutor
Nu striga niciodată ajutor este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu și se poate spune că e diferit de toată poezia lui precedentă. Scris la treizeci de ani după penultimul volum, timp în care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie.
Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale.
Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale.
128 pages, Paperback
First published September 1, 2020
9 people are currently reading
235 people want to read
About the author
Mircea Cărtărescu
121 books2,258 followersRomanian poet, novelist, essayist and a professor at the University of Bucharest.
Born in Bucharest, he graduated from the University of Bucharest's Faculty of Letters, Department of Romanian Language And Literature, in 1980. Between 1980 and 1989 he worked as a Romanian language teacher, and then he worked at the Writers Union and as an editor at the Caiete Critice magazine. In 1991 he became a lecturer at the Chair of Romanian Literary History, part of the University of Bucharest Faculty of Letters. As of 2010, he is an associate professor. Between 1994-1995 he was a visiting lecturer at the University of Amsterdam.
Among his writings: "Nostalgia" (a full edition of the earlier published "Visul"), 1993, "Travesti" 1994, "Orbitor" 2001, "Enciclopedia zmeilor" ("The Encyclopedia of Dragons") 2002, "Pururi tânãr, înfãsurat în pixeli" ("Forever young, convolved in pixels") 2002, "De ce iubim femeile" bestseller ("Why do we love women") 2004.
Born in Bucharest, he graduated from the University of Bucharest's Faculty of Letters, Department of Romanian Language And Literature, in 1980. Between 1980 and 1989 he worked as a Romanian language teacher, and then he worked at the Writers Union and as an editor at the Caiete Critice magazine. In 1991 he became a lecturer at the Chair of Romanian Literary History, part of the University of Bucharest Faculty of Letters. As of 2010, he is an associate professor. Between 1994-1995 he was a visiting lecturer at the University of Amsterdam.
Among his writings: "Nostalgia" (a full edition of the earlier published "Visul"), 1993, "Travesti" 1994, "Orbitor" 2001, "Enciclopedia zmeilor" ("The Encyclopedia of Dragons") 2002, "Pururi tânãr, înfãsurat în pixeli" ("Forever young, convolved in pixels") 2002, "De ce iubim femeile" bestseller ("Why do we love women") 2004.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 49 reviews
April 11, 2021
deschid ultima carte a lui mircea cărtărescu. mă sperii, marele mircea cărtărescu mi se adresează:
„cititorule
care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi bani
îți dau întâlnire
peste doar un secol
atunci
n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi”
închid cartea pufnind. nu am dat doi bani, ci 43,99 lei (bună investiție, nu?) pentru un exemplar cu dedicația cea mai specifică și binefăcătoare: „cu gânduri bune, m. cărtărescu”. dar l-am pierdut pe o bancă lângă kaufland apărătorii patriei, așa că am mers nu în librăriile humanitas, ci la librarium sun plaza, unde mi l-am luat din nou, fără dedicație, pentru 29,00 lei, înainte să aștept o jumătate de oră în metrou, fiindcă la stația tineretului s-a produs o explozie. așadar haideți să citim cum moare încă o dată poezia lui mircea cărtărescu.
pe la începutul anilor 90, lui mirciulică i s-au terminat proviziile de nechezol pe care s-a tripat când și-a scris cele mai psihedelice cărți (aluzie și aici în ultima carte: „nici marele poet/ de peste cincizeci de ani/ diego farmakis/ nu-și va mai scrie poemele/ fiindcă izvorul poeziei în lume/ e ceașca mea de cafea/ acum goală”, „mi s-a terminat și cafeaua”). cam pe atunci, zice-se, și-ar fi scris „ultimele” texte în versuri, despre care într-un jurnal susținea că vor fi publicate postum, poate pentru a nu fisura brandul său literar… dar apoi generația 2000 s-a întâmplat. prin 2010, de ce nu mai devreme nu se știe, gabi liiceanu a înșfăcat manuscrisul intitulat „nimic”. iată prima „sinucidere” a poetului mircea cărtărescu, de atunci cu acces direct pentru fandom-ul cărtărescian și trolii reacționari încântați de „vulgaritatea” limbajului:
„Nu vreau să fiu un monstru cuprins de inspirație.
Nu vreau ca poezia mea să-mi supraviețuiască.
Acum ascult muzică și-mping căruțul fetiței mele
acum știu că asta-i realitatea.
Mi se rupe dacă spuneți c-am decăzut
Și că supraviețuiesc poeziei mele. Asta și vreau.
Să moară dracului. Eu sunt mai important decât ea.”
și cam aici se oprește opera poetică propriu-zisă a lui mircea cărtărescu (premiată de niky manolescu, dar nu înainte de a-l premia pe gabriel chifu), cu tot cu un surplus de coolness. i-a fost profesor lui marius ianuș, dar n-a fost refuzat invitația celor de la festivalul discuția secretă, oculta poetică din spatele site-urilor clubliterar și canonul (unde, dacă țineți minte, se făcea mișto de mai toți scriitorii cotați, de claudiu komartin și radu vancu, de ioan es. pop și de n. prelipceanu, până și de herta muller, dar nu și de cărtărescu; desigur, jumătate dintre cei/cele de la canonul aveau cărți publicate la editura uniunii scriitorilor, cartea românească, ceea ce pe la începutul anilor 2010 era încă un titlu de glorie). dar nu a fost de ajuns.
gabi liiceanu i-a suflat în cască: e foame de bani, foame de bani… mai devreme anul acesta, după ce scosese încă o carte, se arăta într-un interviu amenințat de concurența literaturii comerciale: „În momentul acesta cea mai mare concurență pentru scriitorii adevărați nu vine din partea mediilor, sau din partea muzicii rock sau din partea altor forme de entertainment, ci vine din partea scriitorilor comerciali. Scriitorii comerciali sînt cel mai mare pericol pentru literatura, să spunem, mainstream”. așa că liiceanu de colo din cotroceni: mirculică, mai scoate și tu o carte, să iasă cincinalul de pe contract, trimite-mi și mie ce ai mai scris pentru terapeuții tăi…
asta nu e informație pe surse, e doar o fabulație în lipsa unei ipoteze mai bune care să explice acest clusterfuck în care eul liric își etalează devitalizarea, acuză supraîncărcări senzoriale („prea mult/ prea deodată/ prea confuz/ prea complicat”) și dă de înțeles că e de nașpa viața întru monogamie: „ce liste lungi cu femei/ îmi făceam/ ce mult scriam în jurnale” („când eram tânăr”). salut, obiectificare: „eu/ un alt accesoriu/ al frumuseții tale// bucuros/ că mă porți des/ că nu te-ai plictisit/ încă” („tu”). plin midlife crisis și amicul nostru tot nu a ieșit dintr-o etapă anterioară: „femeia cu care împart așternutul/ …/ e un om frumos pe care nu-l înțeleg/ fiindcă dacă l-aș înțelege/ nu l-aș putea iubi// mă uimește mereu/ că are mâini/ că are picioare”…
nimic nu-i păcălește depresia: „când iubești și ești iubit/ ești singur/ când ai tot ce poți avea/ ești singur/ când îți muști pumnii de neputință/ ești singur/ când plângi de frică și disperare/ ești singur” etc. evident: „n-am meritat nimic/ mai bine nu mă nășteam/ mai bune nu mă iubeai atât/ încât să mă nasc” („nu-mi mai aștept decât propria moarte”). orice ar face, lumea aceasta e valea plângerii și totul îi dă cu zero, iubirea nimănui nu îl poate convinge de contrariu, nici nu se sinucide, nici nu convinge pe nimeni să-l asasineze, nu vrea să se agațe de viață, ceea ce nu-l împiedică să facă fix asta. „mi-e rușine de mine/ și de orice-aș face/ ca să-mi trec timpul” („e ora cinci seara”).
o fi eul liric m.c. și o victimă a economiei atenției? nu poți să nu te întrebi citind:
„obidit
fără putere
victima
tuturor
călcat în picioare
de câte ori cineva
calcă pe alții-n picioare
(…)
rupt în bătaie
cu hainele pline de sânge
cu părul șiroind
de sângele
a o mie
de veacuri
frânt”
dog whistle pentru antifa sau pentru conservatorii lui pata? nici nu știi ce să zici (ce concluzii să tragi și despre poemul cu „vecina” care „nu primea pe nimeni/ fiindcă toți pereții din casa ei/ erau negri de igrasie”, „nu râdea niciodată/ fiindcă dinții ei/ erau negri și ciuntiți/ și-I mirosea gura” și nu voia să primească nici bani și nici mâncare?).
mai plauzibil pentru mine ar fi că se ascunde pe aici o poveste despre lipsa de control asupra destinului din cauza fricii de consecințe. ne confruntăm cu cineva care nu vrea să-și piardă puterea simbolică pe care a acumulat-o prin bunăvoința altora, față de care rămâne într-un raport de dependență. dacă oligarhia senilă din uniunea scriitorilor a obținut cu un apartament adeziunea unui liviu ioan stoiciu, la ce intransigență să ne putem aștepta de la m.c., cel speriat că nu-l acceptă toată lumea, de la suedezi până la ăia care nu-l mai salută pe stradă de când liiceanu i-a pus pe copertă titlul „de ce iubim femeile”?
nu în ultimul rând, se resimte că olimpicul m.c. a trecut printr-o supradoză de cultură cu alonjă tragică, metafizică, gnostică, apofatică etc., pe o parte resimțită ca un surplus de care vrea să scape tot ritualic („arunc în foc/ fasoane și snobisme/ întorsături de frază/ remestecări/ de vorbe deja mestecate/ milioane de cărți/ ce imită alte cărți/ arunc în foc/ izmeneala/ ipocrizia/ autorlâcul/ le găsești peste tot/ ieftine/ inflamabile”, „fiindcă e ultima zi”), dar pe de altă parte nu poate nici măcar să golească un tub de pastă de dinți fără să se gândească la „trupul/ golit de suflet”. desigur, nici să moară nu poate muri de-a binelea, ca zombie „voi ieși adesea/ ca să-I vizitez/ pe ceilalți morți/ atât de plictisiți// ca să ne plictisim și mai tare/ împreună// să bem bere/ să ne uităm la seriale”. generația pro te salută!
ah, și ar mai fi „un fel de viespe” care dă târcoale biroului lui m.c.: „ce-nțelege ea/ din ce am pe desktop?/ (o captură/ din borderlands 2)” (borderlands 2 fiind, se pare, unul din acele jocuri pe care le joci pentru a te crede în insurgență când, în realitate, ții la status quo). ce poate să înțeleagă? într-adevăr, să avem blândețe, atâta s-a putut. „mă joc pe mine însumi/ în fața ta// dar trăiesc/ nu mă trăiesc/ pe mine însumi”.
ca primă reacție, o autoare care scria critică literară destul de interesantă acum vreo zece ani comenta (într-un thread deja șters) că astea sunt poezii care ar trebui predate la liceu. nu zic nu, ar fi atractive ca alternativă la bacovia, dar de ce mircea cărtărescu și nu florentin popa, sau chiar mai bine, de ce nu versurile unor formații? ca să știm o treabă, pe sistem: ori separăm cultura „înaltă” de cea „lowbrow”, ori nu mai separăm? pare că ideea de postmodernism (din care cărtărescu a înțeles ce i-a convenit) a fost mai mult o vrăjeală. e ca faza cu „progresul” social care funcționează numai atâta timp cât dă bine la pr-ul corporațiilor.
p.s., 2021: recitesc materialul acesta (scris, din furie, pentru „trepanatsii”)... eu l-am cam idolatrizat pe cărtărescu pe la începuturile mele, când mi-a arătat cât de minunată poate fi literatură și cât de... incluzivă! pur și simplu era primul scriitor în școală față de care m-am putut apropia printr-o lectură de identificare... dar apoi m-am apucat mai serios de citit, scris, teoretizat, făcut incursiuni prin lumea literară. și am devenit o persoană mai exigentă și mai critică, timp în care defectele lui cărtărescu au început să-mi fie tot mai... orbitoare. în primul rând, m-am înrăit și m-am zbătut în obscuritate și pentru că breasla scriitorilor s-a degradat, am ajuns, da, să citesc teorie de stânga... cărtărescu și generația sa au avut posibilitatea să schimbe lucrurile, dar au făcut alegeri greșite pe care nu și le-au asumat. o alegere greșită mi se pare în continuare și publicarea acestei cărți. dar cumva... nu mai contează. „lumea literară” s-a cam spulberat deja, așa că, până la urmă, de ce să nu-și exteriorizeze m.c. adolescentul emo interior? iată că oamenii de-aici de pe goodreads îl apreciază și cu atât mai mult îl consideră „relatable”. deci tot... lectură de identificare. așa că pe undeva mă simt prost că acord 1*. dar redeschizând cartea... rămân la aceeași impresie mai mult decât dezagreabilă. îmi pare rău.
„cititorule
care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi bani
îți dau întâlnire
peste doar un secol
atunci
n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi”
închid cartea pufnind. nu am dat doi bani, ci 43,99 lei (bună investiție, nu?) pentru un exemplar cu dedicația cea mai specifică și binefăcătoare: „cu gânduri bune, m. cărtărescu”. dar l-am pierdut pe o bancă lângă kaufland apărătorii patriei, așa că am mers nu în librăriile humanitas, ci la librarium sun plaza, unde mi l-am luat din nou, fără dedicație, pentru 29,00 lei, înainte să aștept o jumătate de oră în metrou, fiindcă la stația tineretului s-a produs o explozie. așadar haideți să citim cum moare încă o dată poezia lui mircea cărtărescu.
pe la începutul anilor 90, lui mirciulică i s-au terminat proviziile de nechezol pe care s-a tripat când și-a scris cele mai psihedelice cărți (aluzie și aici în ultima carte: „nici marele poet/ de peste cincizeci de ani/ diego farmakis/ nu-și va mai scrie poemele/ fiindcă izvorul poeziei în lume/ e ceașca mea de cafea/ acum goală”, „mi s-a terminat și cafeaua”). cam pe atunci, zice-se, și-ar fi scris „ultimele” texte în versuri, despre care într-un jurnal susținea că vor fi publicate postum, poate pentru a nu fisura brandul său literar… dar apoi generația 2000 s-a întâmplat. prin 2010, de ce nu mai devreme nu se știe, gabi liiceanu a înșfăcat manuscrisul intitulat „nimic”. iată prima „sinucidere” a poetului mircea cărtărescu, de atunci cu acces direct pentru fandom-ul cărtărescian și trolii reacționari încântați de „vulgaritatea” limbajului:
„Nu vreau să fiu un monstru cuprins de inspirație.
Nu vreau ca poezia mea să-mi supraviețuiască.
Acum ascult muzică și-mping căruțul fetiței mele
acum știu că asta-i realitatea.
Mi se rupe dacă spuneți c-am decăzut
Și că supraviețuiesc poeziei mele. Asta și vreau.
Să moară dracului. Eu sunt mai important decât ea.”
și cam aici se oprește opera poetică propriu-zisă a lui mircea cărtărescu (premiată de niky manolescu, dar nu înainte de a-l premia pe gabriel chifu), cu tot cu un surplus de coolness. i-a fost profesor lui marius ianuș, dar n-a fost refuzat invitația celor de la festivalul discuția secretă, oculta poetică din spatele site-urilor clubliterar și canonul (unde, dacă țineți minte, se făcea mișto de mai toți scriitorii cotați, de claudiu komartin și radu vancu, de ioan es. pop și de n. prelipceanu, până și de herta muller, dar nu și de cărtărescu; desigur, jumătate dintre cei/cele de la canonul aveau cărți publicate la editura uniunii scriitorilor, cartea românească, ceea ce pe la începutul anilor 2010 era încă un titlu de glorie). dar nu a fost de ajuns.
gabi liiceanu i-a suflat în cască: e foame de bani, foame de bani… mai devreme anul acesta, după ce scosese încă o carte, se arăta într-un interviu amenințat de concurența literaturii comerciale: „În momentul acesta cea mai mare concurență pentru scriitorii adevărați nu vine din partea mediilor, sau din partea muzicii rock sau din partea altor forme de entertainment, ci vine din partea scriitorilor comerciali. Scriitorii comerciali sînt cel mai mare pericol pentru literatura, să spunem, mainstream”. așa că liiceanu de colo din cotroceni: mirculică, mai scoate și tu o carte, să iasă cincinalul de pe contract, trimite-mi și mie ce ai mai scris pentru terapeuții tăi…
asta nu e informație pe surse, e doar o fabulație în lipsa unei ipoteze mai bune care să explice acest clusterfuck în care eul liric își etalează devitalizarea, acuză supraîncărcări senzoriale („prea mult/ prea deodată/ prea confuz/ prea complicat”) și dă de înțeles că e de nașpa viața întru monogamie: „ce liste lungi cu femei/ îmi făceam/ ce mult scriam în jurnale” („când eram tânăr”). salut, obiectificare: „eu/ un alt accesoriu/ al frumuseții tale// bucuros/ că mă porți des/ că nu te-ai plictisit/ încă” („tu”). plin midlife crisis și amicul nostru tot nu a ieșit dintr-o etapă anterioară: „femeia cu care împart așternutul/ …/ e un om frumos pe care nu-l înțeleg/ fiindcă dacă l-aș înțelege/ nu l-aș putea iubi// mă uimește mereu/ că are mâini/ că are picioare”…
nimic nu-i păcălește depresia: „când iubești și ești iubit/ ești singur/ când ai tot ce poți avea/ ești singur/ când îți muști pumnii de neputință/ ești singur/ când plângi de frică și disperare/ ești singur” etc. evident: „n-am meritat nimic/ mai bine nu mă nășteam/ mai bune nu mă iubeai atât/ încât să mă nasc” („nu-mi mai aștept decât propria moarte”). orice ar face, lumea aceasta e valea plângerii și totul îi dă cu zero, iubirea nimănui nu îl poate convinge de contrariu, nici nu se sinucide, nici nu convinge pe nimeni să-l asasineze, nu vrea să se agațe de viață, ceea ce nu-l împiedică să facă fix asta. „mi-e rușine de mine/ și de orice-aș face/ ca să-mi trec timpul” („e ora cinci seara”).
o fi eul liric m.c. și o victimă a economiei atenției? nu poți să nu te întrebi citind:
„obidit
fără putere
victima
tuturor
călcat în picioare
de câte ori cineva
calcă pe alții-n picioare
(…)
rupt în bătaie
cu hainele pline de sânge
cu părul șiroind
de sângele
a o mie
de veacuri
frânt”
dog whistle pentru antifa sau pentru conservatorii lui pata? nici nu știi ce să zici (ce concluzii să tragi și despre poemul cu „vecina” care „nu primea pe nimeni/ fiindcă toți pereții din casa ei/ erau negri de igrasie”, „nu râdea niciodată/ fiindcă dinții ei/ erau negri și ciuntiți/ și-I mirosea gura” și nu voia să primească nici bani și nici mâncare?).
mai plauzibil pentru mine ar fi că se ascunde pe aici o poveste despre lipsa de control asupra destinului din cauza fricii de consecințe. ne confruntăm cu cineva care nu vrea să-și piardă puterea simbolică pe care a acumulat-o prin bunăvoința altora, față de care rămâne într-un raport de dependență. dacă oligarhia senilă din uniunea scriitorilor a obținut cu un apartament adeziunea unui liviu ioan stoiciu, la ce intransigență să ne putem aștepta de la m.c., cel speriat că nu-l acceptă toată lumea, de la suedezi până la ăia care nu-l mai salută pe stradă de când liiceanu i-a pus pe copertă titlul „de ce iubim femeile”?
nu în ultimul rând, se resimte că olimpicul m.c. a trecut printr-o supradoză de cultură cu alonjă tragică, metafizică, gnostică, apofatică etc., pe o parte resimțită ca un surplus de care vrea să scape tot ritualic („arunc în foc/ fasoane și snobisme/ întorsături de frază/ remestecări/ de vorbe deja mestecate/ milioane de cărți/ ce imită alte cărți/ arunc în foc/ izmeneala/ ipocrizia/ autorlâcul/ le găsești peste tot/ ieftine/ inflamabile”, „fiindcă e ultima zi”), dar pe de altă parte nu poate nici măcar să golească un tub de pastă de dinți fără să se gândească la „trupul/ golit de suflet”. desigur, nici să moară nu poate muri de-a binelea, ca zombie „voi ieși adesea/ ca să-I vizitez/ pe ceilalți morți/ atât de plictisiți// ca să ne plictisim și mai tare/ împreună// să bem bere/ să ne uităm la seriale”. generația pro te salută!
ah, și ar mai fi „un fel de viespe” care dă târcoale biroului lui m.c.: „ce-nțelege ea/ din ce am pe desktop?/ (o captură/ din borderlands 2)” (borderlands 2 fiind, se pare, unul din acele jocuri pe care le joci pentru a te crede în insurgență când, în realitate, ții la status quo). ce poate să înțeleagă? într-adevăr, să avem blândețe, atâta s-a putut. „mă joc pe mine însumi/ în fața ta// dar trăiesc/ nu mă trăiesc/ pe mine însumi”.
ca primă reacție, o autoare care scria critică literară destul de interesantă acum vreo zece ani comenta (într-un thread deja șters) că astea sunt poezii care ar trebui predate la liceu. nu zic nu, ar fi atractive ca alternativă la bacovia, dar de ce mircea cărtărescu și nu florentin popa, sau chiar mai bine, de ce nu versurile unor formații? ca să știm o treabă, pe sistem: ori separăm cultura „înaltă” de cea „lowbrow”, ori nu mai separăm? pare că ideea de postmodernism (din care cărtărescu a înțeles ce i-a convenit) a fost mai mult o vrăjeală. e ca faza cu „progresul” social care funcționează numai atâta timp cât dă bine la pr-ul corporațiilor.
p.s., 2021: recitesc materialul acesta (scris, din furie, pentru „trepanatsii”)... eu l-am cam idolatrizat pe cărtărescu pe la începuturile mele, când mi-a arătat cât de minunată poate fi literatură și cât de... incluzivă! pur și simplu era primul scriitor în școală față de care m-am putut apropia printr-o lectură de identificare... dar apoi m-am apucat mai serios de citit, scris, teoretizat, făcut incursiuni prin lumea literară. și am devenit o persoană mai exigentă și mai critică, timp în care defectele lui cărtărescu au început să-mi fie tot mai... orbitoare. în primul rând, m-am înrăit și m-am zbătut în obscuritate și pentru că breasla scriitorilor s-a degradat, am ajuns, da, să citesc teorie de stânga... cărtărescu și generația sa au avut posibilitatea să schimbe lucrurile, dar au făcut alegeri greșite pe care nu și le-au asumat. o alegere greșită mi se pare în continuare și publicarea acestei cărți. dar cumva... nu mai contează. „lumea literară” s-a cam spulberat deja, așa că, până la urmă, de ce să nu-și exteriorizeze m.c. adolescentul emo interior? iată că oamenii de-aici de pe goodreads îl apreciază și cu atât mai mult îl consideră „relatable”. deci tot... lectură de identificare. așa că pe undeva mă simt prost că acord 1*. dar redeschizând cartea... rămân la aceeași impresie mai mult decât dezagreabilă. îmi pare rău.
April 4, 2021
”câte boabe de apă
sunt într-o ploaie?
nu se pot număra
fiindcă se sparg în altele
și altele
câte gânduri și câte imagini
strângi într-o viață?
destule ca să plângi
în viețile viitoare”
sunt într-o ploaie?
nu se pot număra
fiindcă se sparg în altele
și altele
câte gânduri și câte imagini
strângi într-o viață?
destule ca să plângi
în viețile viitoare”
October 1, 2020
,,femeia cu care împart așternutul
și cu care mă plimb mână-n mână
pe străzile mărginite de tei
pline de mașini parcate
cu care beau cafea diminețile
cu pisica oarbă în poală
și mierlele fluierând între crengi
e un om frumos pe care nu-l înțeleg
fiindcă dacă l-aș înțelege
nu l-aș putea iubi
(.....)
mă uimește mereu
că are mâini
buze
degete”
,,singurătate
tristețe
uitare”
un volum în care temele principale sunt moartea, singurătatea și viața. teme obsedante, care iau diferite forme, care se repetă ca într-un cântec doar cu refren. un volum pe cât de tulburător & izbitor, pe atât de vulnerabil & sensibil. parcă ai citi destinul omului-artist în versuri.
și cu care mă plimb mână-n mână
pe străzile mărginite de tei
pline de mașini parcate
cu care beau cafea diminețile
cu pisica oarbă în poală
și mierlele fluierând între crengi
e un om frumos pe care nu-l înțeleg
fiindcă dacă l-aș înțelege
nu l-aș putea iubi
(.....)
mă uimește mereu
că are mâini
buze
degete”
,,singurătate
tristețe
uitare”
un volum în care temele principale sunt moartea, singurătatea și viața. teme obsedante, care iau diferite forme, care se repetă ca într-un cântec doar cu refren. un volum pe cât de tulburător & izbitor, pe atât de vulnerabil & sensibil. parcă ai citi destinul omului-artist în versuri.
January 27, 2021
După 30 de ani de pauză lirică, Mircea Cărtărescu a scos un volum de poezie.
În pauza asta am citit cărți ca Solenoidul sau Orbitorul, așa că am fost surprinsă de simplitatea dureroasă a colecției de 100 de poeme. Este multă singurătate printre versuri, este și multă însingurare. Este durere, dar și meditație. Este, de fapt, o viață care se vede altfel de la celălalt capăt al ei.
“dragostea e
rară
selectivă
ai puțină
investește-o
cu grijă”
În pauza asta am citit cărți ca Solenoidul sau Orbitorul, așa că am fost surprinsă de simplitatea dureroasă a colecției de 100 de poeme. Este multă singurătate printre versuri, este și multă însingurare. Este durere, dar și meditație. Este, de fapt, o viață care se vede altfel de la celălalt capăt al ei.
“dragostea e
rară
selectivă
ai puțină
investește-o
cu grijă”
October 25, 2020
Niște poeme cu adevărat pătrunzătoare...Le recomand cu un pahar de vin.
September 10, 2023
O carte dura care merita citita doar într-un anume moment al vieții. La mine, momentul asta a venit mai repede decât am crezut.
Volumul e ca o alinare sufletească, ca o mica reamintire că niciodată nu suntem singuri în agonia noastră.
Volumul e ca o alinare sufletească, ca o mica reamintire că niciodată nu suntem singuri în agonia noastră.
October 10, 2020
Tema principala e singurătatea. Adica viața noastră de aceea te regăsești in aceste versuri. Uneori paturile de spital sau aparatele medicale m au dus cu gandul la colectiv sau poate chiar la criza medicală covid de la ati. Dar adevărul e ca nu știu foarte mult background despre acest volum. Cand au fost scrise și sub ce auspicii. Ceea ce rămâne este faptul că, chiar și volumul NIMIC a fost publicat după mult timp ce versurile au fost scrise, la "insistențele unor prieteni". Iar eu cu urechile mele l am auzit pe Mircea cartarescu spunând că nu va mai scrie poezie. Oricum, ma bucur de acest volum, întunecat, tumultos, dar și destul de unidimensional în agonia singurătății, a lipsei de dragoste si expectativa morții ba chiar în dezintegrarea ființei sub imperiul neantului. M am gandit puțin și la Marta Petreu sau chiar la Cioran, lecturand în Humanitas proaspătul volum cartarescian. Cert este că omul ca individ nu se va putea despărți definitiv de singurătate data fiind condiția lui ontologică: în Eden despărțirea de Creator a lăsat urme de nerefăcut în entitatea individului, fie bărbat fie femeie.
October 11, 2020
„câte boabe de apă
sunt într-o ploaie?
nu se pot număra
fiindcă se sparg în altele
și altele
câte gânduri și câte imagini
strângi într-o viață?
destule ca să plângi
în viețile viitoare”
sunt într-o ploaie?
nu se pot număra
fiindcă se sparg în altele
și altele
câte gânduri și câte imagini
strângi într-o viață?
destule ca să plângi
în viețile viitoare”
February 12, 2021
"o geană
mi-a căzut pe pagină
stă acolo
curbată
cuminte
uscată
nu vrea să fie
un poem
nu vrea să fie nimic
dar e acolo
mai frumoasă
decât tot ce am scris
într-o viață lungă"
mi-a căzut pe pagină
stă acolo
curbată
cuminte
uscată
nu vrea să fie
un poem
nu vrea să fie nimic
dar e acolo
mai frumoasă
decât tot ce am scris
într-o viață lungă"
April 21, 2021
Un Mircea Cărtărescu depresiv e un Mircea Cărtărescu care scrie ca o ciubotă
September 18, 2020
....sau cel mai lung minut în care nu am respirat.
August 25, 2024
stropul de apă
cade din robinet
reflectă lumea
o clipă
dispare-n chiuvetă
și asta-i tot
bucură-te
cât mai vezi
cât mai auzi
stropul de apă
reflectă bucătăria
o clipă
și asta-i tot
cade din robinet
reflectă lumea
o clipă
dispare-n chiuvetă
și asta-i tot
bucură-te
cât mai vezi
cât mai auzi
stropul de apă
reflectă bucătăria
o clipă
și asta-i tot
September 26, 2020
Impressively dramatic and depressive...
July 9, 2021
,,am trăit
tot ce se poate
trăi
voi muri de-acum
tot ce se poate muri"
tot ce se poate
trăi
voi muri de-acum
tot ce se poate muri"
December 4, 2021
Absolut încântătoare coperta, păcat că doar ea. Poeziile acestui volum sunt lipsite de emoție, pline de o exagerarea care nu ajută cu nimic volumul. Nu am fost dezamăgit de mult în acest fel! Ăsta nu e Cărtărescu din Levantul, sau din orice decent. Asta e poezie de wattpad, poezie comercială... Trist
December 31, 2021
Chiar dacă, aparent, nu sunt cine ştie poezii (poate ți se par nişte tentative ridicole de a striga ajutor), cu versurile rezonezi foarte bine dacă eşti în starea exprimată de eul liric, încât să înțelegi sentimentele exprimate de acesta.
February 24, 2025
viața e
spaimă
și totuși
bucură-te de ea
e tot ce ai
curând până și spaima
îți va fi luată
tot ce vezi
e nimic
dar când nu vei mai fi
nu vei mai avea nici nimicul
bucură-te de spaimă
bucură-te de nimic
mulțumește zilnic pentru ele
fii blând
fii trecător
fii aici
e tot ce ai
spaimă
și totuși
bucură-te de ea
e tot ce ai
curând până și spaima
îți va fi luată
tot ce vezi
e nimic
dar când nu vei mai fi
nu vei mai avea nici nimicul
bucură-te de spaimă
bucură-te de nimic
mulțumește zilnic pentru ele
fii blând
fii trecător
fii aici
e tot ce ai
March 30, 2021
"am trăit
tot ce se poate
trăi
voi muri de-acum
tot ce se poate muri"
Mircea Cărtărescu-"nu mai vreau să fiu pe lume"
tot ce se poate
trăi
voi muri de-acum
tot ce se poate muri"
Mircea Cărtărescu-"nu mai vreau să fiu pe lume"
October 21, 2023
Sper ca sunteti bine domnu carturescu
August 21, 2025
“Cei răi nu vor să fie așa, așa îi doare cel mai puțin, au fugit din iad și șchioapătă și ei cum pot pe pământ”..divin!
January 24, 2021
"nu te-nvață nimerit cum să mori
nici în familie
și nici la școală
până și s3xul se-nvață
măcar pe maidan
înveți până și să bagi
un card în bancomat
cum să trăiești
se-nghesuie toți să te-nvețe
dar când vine clipa să mori
îți dai seamă
că nu știi
cum să te porți
ce să spui
încremenești teatral
îți dai ultima suflare
prea încet
nu se aude
până la rândurile din spate
orice faci prima dată
iese penibil
mai bine să nu-ți aduci aminte
vii am mai fost cum am fost
dar morți
vom fi de tot râsul"
nici în familie
și nici la școală
până și s3xul se-nvață
măcar pe maidan
înveți până și să bagi
un card în bancomat
cum să trăiești
se-nghesuie toți să te-nvețe
dar când vine clipa să mori
îți dai seamă
că nu știi
cum să te porți
ce să spui
încremenești teatral
îți dai ultima suflare
prea încet
nu se aude
până la rândurile din spate
orice faci prima dată
iese penibil
mai bine să nu-ți aduci aminte
vii am mai fost cum am fost
dar morți
vom fi de tot râsul"
March 7, 2021
Poetul are conștiința apropierii capătului de drum, a amurgului dinaintea nopții. Cartea reflectă aceasta, e sumbră chiar în forma fizică – e ca o lespede de mormînt sau ca o urnă de cenușă.
Este momentul resemnării, al singurătății care se afirmă și se asumă („nu striga după ajutor”, „când iubești și ești iubit”). Din cîmpul acestei singurătăți poetul întinde mîinile către femeia iubită al cărui accesoriu se simte („tu”) și-i este recunoscător pentru dragostea ei („îmi amintesc exact clipa asta”, „femeia cu care împart așternutul”), deși uneori e lacom, cerînd mai mult, ca un copil („mă simt adesea”).
Pisica oarbă și clarvăzătoare și cîinele devin repere puternice în această singurătate. Contopirea cu cîinele e savant construită (în piele, în măduvă, în creier, privire cu ochi de cîini – se reține ca „tristețea mea aude nenăscuții cîini pe nenăscuții oameni cum îi latră”).
Sinceritatea este dureroasă. Vedem panica în fața sentimentului de lipsă de sens a vieții („e ora cinci seara”), a vecinătății imediate a morții lîngă cele mai delicate forme de viață („trei maci”), frica de moarte, neînțelegerea ei („cînd mă doare foarte rău inima”), pulverizarea noțiunilor („fiecare moare singur”), pierderea contactului cu realitatea, agățarea de lucrurile simple, elementare („numai așa”).
Este momentul unor revelații, înțelegerii unor lucruri - omul este un produs/proiect al lui însuși, „păpușă în propriile mîini”, aproape ca la Cortazar („m-am născut”).
Dumnezeu este invocat pentru a fi ales pentru pogorîre și întrupare („vino o clipă”)
Existența e durere, percepție („mierla care-mi ciugulește”), „durerea îmi dă ființă… sunt fiul durerii mele” („nu mă iubește”)(Schopenhauer?)
Cel care i-ar reproșa subțirimea, laconismul versurilor primește o lecție dură în („cititorule”).
Poetul are curajul să-și pună toate întrebările despre moartea lui ca ființă umană, întrebări pe care noi ne ferim să le ducem pînă la capăt. Ne citește în suflet și apoi ne spune „uite asta simți, asta ai vrut să știi…”
Regăsesc și ideea care mi s-a impus în urmă cu mulți ani după ce am văzut un film ceh - nu-mi amintesc titlul/autorul - că viața te trăiește pe tine, nu tu pe ea, …„viață a mea/ omoară-mă mai bine” („mîini înnegrite de cangrenă”).
Poeziile se înscriu natural în universul creației cărtăresciene – poetul e chinuit de obsesia din „Solenoid” cu Marea Anomalie „ce știu?/…/ măcar exist?”(„prea mult”), regăsim și domesticul poemelor din tinerețe („stropul de apă” cu trimitere la „Poema chiuvetei” din volumul „Dublu CD”). Uneori poeziile sună grațios, macedonskian („mărunte și-ntortocheate și violete”).
O carte tulburătoare dar, paradoxal, greu de recomandat…
Este momentul resemnării, al singurătății care se afirmă și se asumă („nu striga după ajutor”, „când iubești și ești iubit”). Din cîmpul acestei singurătăți poetul întinde mîinile către femeia iubită al cărui accesoriu se simte („tu”) și-i este recunoscător pentru dragostea ei („îmi amintesc exact clipa asta”, „femeia cu care împart așternutul”), deși uneori e lacom, cerînd mai mult, ca un copil („mă simt adesea”).
Pisica oarbă și clarvăzătoare și cîinele devin repere puternice în această singurătate. Contopirea cu cîinele e savant construită (în piele, în măduvă, în creier, privire cu ochi de cîini – se reține ca „tristețea mea aude nenăscuții cîini pe nenăscuții oameni cum îi latră”).
Sinceritatea este dureroasă. Vedem panica în fața sentimentului de lipsă de sens a vieții („e ora cinci seara”), a vecinătății imediate a morții lîngă cele mai delicate forme de viață („trei maci”), frica de moarte, neînțelegerea ei („cînd mă doare foarte rău inima”), pulverizarea noțiunilor („fiecare moare singur”), pierderea contactului cu realitatea, agățarea de lucrurile simple, elementare („numai așa”).
Este momentul unor revelații, înțelegerii unor lucruri - omul este un produs/proiect al lui însuși, „păpușă în propriile mîini”, aproape ca la Cortazar („m-am născut”).
Dumnezeu este invocat pentru a fi ales pentru pogorîre și întrupare („vino o clipă”)
Existența e durere, percepție („mierla care-mi ciugulește”), „durerea îmi dă ființă… sunt fiul durerii mele” („nu mă iubește”)(Schopenhauer?)
Cel care i-ar reproșa subțirimea, laconismul versurilor primește o lecție dură în („cititorule”).
Poetul are curajul să-și pună toate întrebările despre moartea lui ca ființă umană, întrebări pe care noi ne ferim să le ducem pînă la capăt. Ne citește în suflet și apoi ne spune „uite asta simți, asta ai vrut să știi…”
Regăsesc și ideea care mi s-a impus în urmă cu mulți ani după ce am văzut un film ceh - nu-mi amintesc titlul/autorul - că viața te trăiește pe tine, nu tu pe ea, …„viață a mea/ omoară-mă mai bine” („mîini înnegrite de cangrenă”).
Poeziile se înscriu natural în universul creației cărtăresciene – poetul e chinuit de obsesia din „Solenoid” cu Marea Anomalie „ce știu?/…/ măcar exist?”(„prea mult”), regăsim și domesticul poemelor din tinerețe („stropul de apă” cu trimitere la „Poema chiuvetei” din volumul „Dublu CD”). Uneori poeziile sună grațios, macedonskian („mărunte și-ntortocheate și violete”).
O carte tulburătoare dar, paradoxal, greu de recomandat…
December 21, 2021
Citind poeziile de aici, m-am simțit așezat lângă patul lui Cărtărescu, printre gândurile care îl țin treaz noaptea. Nu sunt planuri, nu sunt idei îndrăznețe, nu sunt speranțe.
E frica aceea uriașă, sentimentul de a fi singur, de a te simți singur chiar în același pat cu o altă persoană, chiar înconjurat de căldură și iubire.
E condiția umană povestită de un adolescent. E acel sentiment de teroare, de vid, de absurd care ne învăluiește din când în când pe toți. E ”that funny feeling” din melodia lui Bo Burnham.
Nu sunt de acord cu ceilalți revieweri care spun că aceasta e poezie comercială. Este poezia pe care o scrii când te strângi la piept seara de singurătate, când îți îngheață gustul, ți se întoarce stomacul, îți ies organele prin urechi și simți vidul existenței și atingerea morții. Cred că e singura modalitate de scăpare, singurul mod pe care l-a găsit autorul de a se ține rațional și treaz în acele momente.
E frica aceea uriașă, sentimentul de a fi singur, de a te simți singur chiar în același pat cu o altă persoană, chiar înconjurat de căldură și iubire.
E condiția umană povestită de un adolescent. E acel sentiment de teroare, de vid, de absurd care ne învăluiește din când în când pe toți. E ”that funny feeling” din melodia lui Bo Burnham.
Nu sunt de acord cu ceilalți revieweri care spun că aceasta e poezie comercială. Este poezia pe care o scrii când te strângi la piept seara de singurătate, când îți îngheață gustul, ți se întoarce stomacul, îți ies organele prin urechi și simți vidul existenței și atingerea morții. Cred că e singura modalitate de scăpare, singurul mod pe care l-a găsit autorul de a se ține rațional și treaz în acele momente.
June 11, 2021
"Nu striga niciodată ajutor" de Mircea Cărtărescu este un volum micuț de poeme, care m-a impresionat profund prin felul în care autorul a reușit să-și transforme depresia, durerea, sentimentul de neputință în artă. O operă de artă, aș spune eu. Poemele din cărticică sunt menite să-i stoarcă cititorului câteva lacrimi și să apeleze la sensibilitatea acestuia.
Cu toate că au o structură complet neconvențională, fără rimă, fără organizare pe strofe, autorul despărțind versurile doar când ar fi urmat o pauză de respirație, poemele devin cu atât mai interesante și emoționante, cu c��t reprezintă un fel de paralelă între haosul de pe foaie și cel întâlnit în viața reală.
Recomand cartea oricărui pasionat de poezie sau artă întunecată; cu siguranță va reuși să se ridice la standardele tale pretențioase ;)
Cu toate că au o structură complet neconvențională, fără rimă, fără organizare pe strofe, autorul despărțind versurile doar când ar fi urmat o pauză de respirație, poemele devin cu atât mai interesante și emoționante, cu c��t reprezintă un fel de paralelă între haosul de pe foaie și cel întâlnit în viața reală.
Recomand cartea oricărui pasionat de poezie sau artă întunecată; cu siguranță va reuși să se ridice la standardele tale pretențioase ;)
September 27, 2023
fiindcă e ultima zi
fiindcă e ultima zi
de tabără
fac focul
tradițional
spre bucuria copiilor
respectând firește
normele legale
nu fac focul
cu trunchiuri de brad
e păcat de ele
nici cu cetină
nici cu scoarță
arunc pe foc
cuvinte mari
ce trosnesc tembele
de peste un secol
imagini
comparații
parabole
alegorii
arunc în foc
fasoane și snobisme
întorsături de frază
remestecări
de vorbe deja mestecate
milioane de cărți
ce imită alte cărți
arunc în foc
izmeneala
ipocrizia
autorlâcul
le găsești peste tot
ieftine
inflamabile
deja rugul trosnește
și scânteile
urcă la cer
deja copiii se bucură
Cum am ales în ultima vreme să mai fac mici treceri în revistă aici, iată și prima mea impresie, nu foarte serioasă, asupra volumului "nu striga niciodată ajutor".
Poate pentru început, drept ar fi să menționez că sentimentele mele pentru Mircea Cărtărescu au fost mai mereu mixte. În timp ce găsesc de necontestat felul în care personalitatea sa a impactat și continuă să impacteze contextul literar actual - ceva, ceva, pentru mine nu se leagă când vine vorba de el și scrierile sale.
Că tot am ajuns la capitolul neputințelor personale, cu ochii observatorului de comportamente din mine, colecția de 100 de poeme se vede fix așa: o colecție de neputințe învățate, incapacități de conectare la propria persoană, încercări sisifice de întoarcere în prezent, căutări de sens înecate de un nihilism presărat sistematic, frustrare și multă, multă contemplare a diferitelor tipuri de moarte și ipostazelor conexe ei.
Cum iată, nu am capacitatea aici de a separa opera de autor, nu voi separa nici recenzia de cel (cititorul, generic) ce-o redactează. Astfel, pentru echilibrul (necerut) al situației, voi recunoaște în incapacitatea mea de a rezona cu felul în care Mircea Cărtărescu alege să stea cu suferința în acest volum, reflexia încețoșată (momentan de nearticulat) a unei piese de puzzle pe care refuz, parcă, să o integrez; dar pe care cu ajutorul celor ca el, ajung să o privesc cu ceva mai multă înțelegere și compasiune.
Vorbind de durere interioară, tind să admir în general ordinea și suferința justificată, pertinentă, stoică, introspecția adâncă, dar cea care refuză încăpățânată lâncezirea. După același raționament, pe măsură ce parcurgeam volumul, frustrarea și neîmplinirea îmi tot creșteau; am așteptat cu sete progresul, săvârșirea de orice fel.
Motivul pentru care am ales poezia de mai sus, este tocmai acela că a fost primul indicator al vindecării pe care l-am întrezărit; primul semn că deși în aparență fără de speranță, autorul începe intuitiv să își articuleze nevoile si drumul spre următoarea etapă.
Am ales să văd în "fiindcă e ultima zi":
• o primă încercare de smulgere din suferință, de decompresie a neputinței, de dezbrăcare de efemer, de impostură și minciună;
• o primă revendicare a autonomiei personale;
• o primă tentativă de întoarcere la sine;
Primul cuvânt care mi-a venit în minte citind această poezie a fost acel "joy" - căruia nu îi găsesc un sinonim precis în limba română, căci el nu este nici fericire, nici împăcare, nici exaltare, ci o combinație echilibrată de multiple stări asemănătoare.
Pentru mine "joy" este aerul cast, fraged, aprig, treaz și proaspăt al copilăriei dintr-un "before";
~ totodată, "joy" este rezultatul capacității noastre din viața de adult de reîntoarcere permanentă într-un To, într-un "clean slate" - nu înainte de a ne privi cu tărie, stăpânire, asumare și iertare de sine - adevărurile în ochi.
Eficiența eternului foc purificator, este și în contextele create de Mircea Cărtărescu, categorică. El anunță mistuitor, ceea ce eu cataloghez drept mize supreme: reluarea legăturii cu sinele, claritatea, revendicarea puterii personale și cu puțin noroc, reîntoarcerea în esență, în propriul To.
Nu pot să spun că restul volumului mi-a plăcut în mod deosebit. Am citit poezie mai bună, atât scrisă de el, cât și de alții. Cu toate astea, tind să cred că volumul de față este tocmai un manifesto pentru dreptul său la imperfecțiune și de ce nu, la mediocritate ocazională.
Martoră îmi stă poezia ce pare (din ce citesc aici) că a lezat serios mulți dintre cititori:
cititorule
cititorule care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi bani
îți dau întâlnire
peste doar un secol
atunci
n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi
Mie mi-a adus un zambet pe buze, de altfel, m-a prins în fapt, recunosc. Totodată, mi-a subliniat necesitatea îmbrățișării impermanenței, humbling dare I say.
Aș spune că autorul e foarte conștient de faptul că rezultatul livrat acum e în multe feluri diferit față de felul în care și-a educat publicul de-a lungul timpului. În plus, cred că "cititorule" este tocmai modalitatea în care Cărtărescu își face "mea culpa", spre a își oferi sieși inclusiv, o metodă sănătoasă de a se raporta la eventualele reacții. O distanță atât de necesară pentru igiena minții, impusă tocmai de existența temporară a noastră, a tuturor.
Aș încheia spunând că insist să mă uit la acest volum ca la unul cu proprietăți terapeutice pentru autor. Un exercițiu de introspecție, o decompresie emoțională și nu o etichetă permanentă și zdrobitoare la adresa capacităților sale literare.
Totodată, publicarea acestui tablou imperfect, îmi pare în sine o dovadă a vindecării ce are să vină pentru el. Cred cu tărie că momentul în care avem putințele interioare de a ne expune în mod conștient (activ) imperfecțiunile, este foarte apropiat de momentul în care avem resursele să ne raportăm sănătos la felul în care acestea au fost încasate.
Aleg să păstrez volumul, totuși; de altfel, poate cu timpul reușesc să capăt o nouă înțelegere a lui, who knows.
fiindcă e ultima zi
de tabără
fac focul
tradițional
spre bucuria copiilor
respectând firește
normele legale
nu fac focul
cu trunchiuri de brad
e păcat de ele
nici cu cetină
nici cu scoarță
arunc pe foc
cuvinte mari
ce trosnesc tembele
de peste un secol
imagini
comparații
parabole
alegorii
arunc în foc
fasoane și snobisme
întorsături de frază
remestecări
de vorbe deja mestecate
milioane de cărți
ce imită alte cărți
arunc în foc
izmeneala
ipocrizia
autorlâcul
le găsești peste tot
ieftine
inflamabile
deja rugul trosnește
și scânteile
urcă la cer
deja copiii se bucură
Cum am ales în ultima vreme să mai fac mici treceri în revistă aici, iată și prima mea impresie, nu foarte serioasă, asupra volumului "nu striga niciodată ajutor".
Poate pentru început, drept ar fi să menționez că sentimentele mele pentru Mircea Cărtărescu au fost mai mereu mixte. În timp ce găsesc de necontestat felul în care personalitatea sa a impactat și continuă să impacteze contextul literar actual - ceva, ceva, pentru mine nu se leagă când vine vorba de el și scrierile sale.
Că tot am ajuns la capitolul neputințelor personale, cu ochii observatorului de comportamente din mine, colecția de 100 de poeme se vede fix așa: o colecție de neputințe învățate, incapacități de conectare la propria persoană, încercări sisifice de întoarcere în prezent, căutări de sens înecate de un nihilism presărat sistematic, frustrare și multă, multă contemplare a diferitelor tipuri de moarte și ipostazelor conexe ei.
Cum iată, nu am capacitatea aici de a separa opera de autor, nu voi separa nici recenzia de cel (cititorul, generic) ce-o redactează. Astfel, pentru echilibrul (necerut) al situației, voi recunoaște în incapacitatea mea de a rezona cu felul în care Mircea Cărtărescu alege să stea cu suferința în acest volum, reflexia încețoșată (momentan de nearticulat) a unei piese de puzzle pe care refuz, parcă, să o integrez; dar pe care cu ajutorul celor ca el, ajung să o privesc cu ceva mai multă înțelegere și compasiune.
Vorbind de durere interioară, tind să admir în general ordinea și suferința justificată, pertinentă, stoică, introspecția adâncă, dar cea care refuză încăpățânată lâncezirea. După același raționament, pe măsură ce parcurgeam volumul, frustrarea și neîmplinirea îmi tot creșteau; am așteptat cu sete progresul, săvârșirea de orice fel.
Motivul pentru care am ales poezia de mai sus, este tocmai acela că a fost primul indicator al vindecării pe care l-am întrezărit; primul semn că deși în aparență fără de speranță, autorul începe intuitiv să își articuleze nevoile si drumul spre următoarea etapă.
Am ales să văd în "fiindcă e ultima zi":
• o primă încercare de smulgere din suferință, de decompresie a neputinței, de dezbrăcare de efemer, de impostură și minciună;
• o primă revendicare a autonomiei personale;
• o primă tentativă de întoarcere la sine;
Primul cuvânt care mi-a venit în minte citind această poezie a fost acel "joy" - căruia nu îi găsesc un sinonim precis în limba română, căci el nu este nici fericire, nici împăcare, nici exaltare, ci o combinație echilibrată de multiple stări asemănătoare.
Pentru mine "joy" este aerul cast, fraged, aprig, treaz și proaspăt al copilăriei dintr-un "before";
~ totodată, "joy" este rezultatul capacității noastre din viața de adult de reîntoarcere permanentă într-un To, într-un "clean slate" - nu înainte de a ne privi cu tărie, stăpânire, asumare și iertare de sine - adevărurile în ochi.
Eficiența eternului foc purificator, este și în contextele create de Mircea Cărtărescu, categorică. El anunță mistuitor, ceea ce eu cataloghez drept mize supreme: reluarea legăturii cu sinele, claritatea, revendicarea puterii personale și cu puțin noroc, reîntoarcerea în esență, în propriul To.
Nu pot să spun că restul volumului mi-a plăcut în mod deosebit. Am citit poezie mai bună, atât scrisă de el, cât și de alții. Cu toate astea, tind să cred că volumul de față este tocmai un manifesto pentru dreptul său la imperfecțiune și de ce nu, la mediocritate ocazională.
Martoră îmi stă poezia ce pare (din ce citesc aici) că a lezat serios mulți dintre cititori:
cititorule
cititorule care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi bani
îți dau întâlnire
peste doar un secol
atunci
n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi
Mie mi-a adus un zambet pe buze, de altfel, m-a prins în fapt, recunosc. Totodată, mi-a subliniat necesitatea îmbrățișării impermanenței, humbling dare I say.
Aș spune că autorul e foarte conștient de faptul că rezultatul livrat acum e în multe feluri diferit față de felul în care și-a educat publicul de-a lungul timpului. În plus, cred că "cititorule" este tocmai modalitatea în care Cărtărescu își face "mea culpa", spre a își oferi sieși inclusiv, o metodă sănătoasă de a se raporta la eventualele reacții. O distanță atât de necesară pentru igiena minții, impusă tocmai de existența temporară a noastră, a tuturor.
Aș încheia spunând că insist să mă uit la acest volum ca la unul cu proprietăți terapeutice pentru autor. Un exercițiu de introspecție, o decompresie emoțională și nu o etichetă permanentă și zdrobitoare la adresa capacităților sale literare.
Totodată, publicarea acestui tablou imperfect, îmi pare în sine o dovadă a vindecării ce are să vină pentru el. Cred cu tărie că momentul în care avem putințele interioare de a ne expune în mod conștient (activ) imperfecțiunile, este foarte apropiat de momentul în care avem resursele să ne raportăm sănătos la felul în care acestea au fost încasate.
Aleg să păstrez volumul, totuși; de altfel, poate cu timpul reușesc să capăt o nouă înțelegere a lui, who knows.
November 6, 2020
După „Inima” lui Stănescu, asta cred că e poezia mea preferată:
„nu știu ce-ai vrut cu mine
dar uite că nu ți-a ieșit
material prost
croială aiurea
eșec
fără drept de apel
pom care n-a făcut roade
sare ce nu mai sărează
sunt de parcă n-aș fi
fac de pomană umbră
pământului
am să mă culc cu fața-n sus
pe pământul tău
atent să observ
cum mi se-arată scheletul
sub ploi
sub arșițe
voi fi un schelet
curat
sub norii tăi
poate asta ai vrut
poate că ți-a ieșit
totuși”
„nu știu ce-ai vrut cu mine
dar uite că nu ți-a ieșit
material prost
croială aiurea
eșec
fără drept de apel
pom care n-a făcut roade
sare ce nu mai sărează
sunt de parcă n-aș fi
fac de pomană umbră
pământului
am să mă culc cu fața-n sus
pe pământul tău
atent să observ
cum mi se-arată scheletul
sub ploi
sub arșițe
voi fi un schelet
curat
sub norii tăi
poate asta ai vrut
poate că ți-a ieșit
totuși”
October 23, 2021
O suflare. Asta e acest volum de poezie. Moarte, singuratate si un strop de umor negru. Mircea Cartarescu este pentru mine un geniu. Nici nu mai stiu ce sa spun despre el, pentru ca nu ai ce sa spui despre un scriitor atat de mare ca si Cartarescu. Trebuie doar sa ii citesti cartile si sa te regasesti in scrierile lui ca sa il iubesti. Poezia lui este.
August 6, 2021
“Proștii vii de altădată sunt proștii morți de acum”
“Nu te învață nimeni cum să mori”
“Cand toți îi iubesc pe toț, nimeni iubește pe nimeni”
“Nu te învață nimeni cum să mori”
“Cand toți îi iubesc pe toț, nimeni iubește pe nimeni”
September 19, 2023
Marea temă a cărții, singurătatea esențială și ireductibilă a fiecărui om, străbate ca un fir roșu cenușiul fiecăruia dintre cele 100 de poeme scurte. Nu pot spune însă că am recunoscut în acest 'centenar' liric propriile-mi trăiri, așa cum, în mod fatidic, ne-ar prescrie 'sinopsisul' cărții. Multe dintre poeme își arogă direcția aceasta prescriptivă și evocă prin sine o oarecare aură de profetism în rit pesimist; așteptările mele, trebuie să spun, fiind mai degrabă înspre invocarea unui dicteu instructiv înspre existențialism. Din păcate, nu pot (încă) rezona cu prea multe dintre poeme. Dar nu e nicio problemă, ne vedem peste un secol!
___
„cititorule
care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi bani
îți dau întâlnire
peste doar un secol
atunci
n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi”
___
„cititorule
care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi bani
îți dau întâlnire
peste doar un secol
atunci
n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi”
Displaying 1 - 30 of 49 reviews