Sectanții

Mică trilogie a marginalilor

by Vasile Ernu

Volumul Sectanții este primul din Mică trilogie a marginalilor

În Bugeac există o comunitate religioasă care reuşeşte să supravieţuiască de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Comunitatea a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar şi o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Vasile Ernu spune povestea fascinantă a acestei comunităţi – o poveste care continuă şi azi.

Genres: Nonfiction, Romanian Literature, Romania

376 pages, Mass Market Paperback

First published May 1, 2015

About the author

Vasile Ernu (born 1971 in the USSR) graduated at the Faculty of Philosophy in Iasi (Al. I. Cuza University, Iasi, Romania) and has a master's degree in philosophy (Babes-Bolyai University, Cluj, Romania).
He was one of the founding editors of Philosophy&Stuff magazine and associated editor of Idea arta+societate magazine. He published his first book, Born in the USSR, in 2006, which was translated into Russian and in Bulgarian. The book was nominated for prizes such as: the Prize for debut of the Cuvîntul magazine, the Prize for Fiction and Memoirism Observator Cultural, or for Opera Prima of the Anonimul Foundation. The volume was distinguished with the Prize for debut of România Literara magazine and the Prize for debut of the Union of the Writers in Romania. His second book The Last Heretics of the Empire was published by Polirom Publishing House in 2009.

Reviews

[Madam Bovaread · Rating 5 out of 5]

"Dacă vreți să înțelegeți cu adevărat sensul evenimentelor dintr-o perioadă istorică, cercetați grupurile marginale, cei care au, poate, cel mai acut simț al istoriei și al realității. Istoria povestită de cel vânat este mult mai adevărată decât cea povestită de vânător."

[Roxana Chirilă · Rating 1 out of 5]

Poți scoate sectantul din sectă, dar e mai greu să scoți secta din sectant.

O poveste despre pocăiții din Bugeac de-a lungul unui secol, spusă nostalgic, admirativ, cu un oarecare reproș adus lumii largi că nu e atentă la marginalii societății - în timp ce ignoră problema propriilor marginali și preferă să privească grupări de mii de oameni ca fiind omogene și lipsite de probleme.

Sectanții au fost anti-comuniști pentru că sunt anti-sistem. Orice sistem. Se simt cel mai bine când se luptă și sunt oprimați, pentru a-și demonstra că sunt buni și sfinți; nu vor să facă parte din societatea mai largă, nici să trăiască fericiți, ci doar să-și demonstreze iar și iar valoarea prin capacitatea de a suferi. Dar astea sunt spuse un pic pe ocolite.

De aceea, volumul „Sectanții” poate inspira, poate impresiona, pentru că atunci când bagi mizeriile sub preș, vorbești din interiorul grupului și descrii o luptă lungă și plină de suferință, e ușor să pari martir.

Mai multe detalii pe blogul meu: https://roxanamchirila.com/2022/08/20...

[Lavinia · Rating 4 out of 5]

Cartea lui Vasile Ernu poate fi citită fie ca document istoric, fie religios, fie antropologic. Sau poate fi, mai simplu, povestea unei familii și, prin extensie, a unei comunități cu care, deși se declară agnostic, se identifică mereu: "eu, noi, ai mei, ai noștri". Comunitatea lui Ernu, sectanții pomeniți în titlu, își are o parte din rădăcini în fostul Imperiu Rus și provine din grupurile rascolnicilor ieșiți din rîndul pravoslavnicilor și altă parte în rîndul evreilor mesianici, la care se mai adaugă și niște influențe protestante nemțești. Nu e o carte lejeră, poate părea plictisitoare pentru unii, deși eu am găsit-o interesantă, abia aștept celelalte două părți din trilogie, care -presupun- nu vor fi la fel de personale. Dar poate mă înșel. Oricum, cred că e unul dintre cele mai bune titluri ale colecției Ego-grafii de pînă acum.

[Amélie · Rating 4 out of 5]

Nu aveam nicio asteptare cand am inceput cartea. Am cerut un fel de veto simbolic de la tatal meu inainte s-o incep. O stiam de ani buni din biblioteca lui. Imi e clar de ce Sectantii nu atrage un public larg: e o carte despre o comunitate marginala, scrisa intr-un ritm lent, cu multe detalii care pot parea aride.

Pentru mine insa, a avut relevanta. Am regasit idei si perspective cu care am rezonat. E, in mare, o radiografie a unei istorii colective intinse pe un secol de schimbari politice.

Pe alocuri insa, povestea trenaza sau revine asupra unor idei in mod insistent. Ceea ce, din perspectiva mea, i-a afectat impactul general.

[Ioan Mitiu · Rating 2 out of 5]

Cartea are unele secvențe interesante dar mărturisesc din capul locului că m-am oprit din lecturarea ei pe la jumătate ( voi explica la final de ce ) - motiv pentru care i-am acordat doar două steluțe.

Nu e un roman ce poate fi rezumat deoarece e vorba de un colaj de capitole și secvențe autobiografice/de familie ale autorului, a familiei acestuia și a comunității de origine. Comunitate definită aproape în cvasi-totalitate de aderența la o formă aparte de creștinism, o combinație de protestantism ( radical ) și ortodoxie.
Aici e unul din marile minusuri ale cărții în opinia mea - faptul că autorul, în ciuda expertizei pe care și-o arogă implicit și a cunoașterii nemijlocite a subiectului, nu lămurește virtual deloc nuanțele teologice care motivează respectiva comunitate să se comporte la modul în care o fac. Analiza abundă în plan social-istoric, ceea ce e interesant la început dar devine obositor prin repetiție, însă lipsește la aspectul la care e mai mare nevoie de ea!

Dincolo de subiectul în sine, scriitura e competentă și aprecierea modului în care ajută ansamblul ține probabil de gustul fiecărui cititor ( mie unul nu mi s-a părut strălucită dar e totuși peste nivelul mari majorități a scriitorilor actuali ).
Capitolele se citesc relativ repede și facil dar cam după ce l-am încheiat pe cel în care e redată sinuciderea ritualică a unor familii de "sectanți" ca formă de protest față de recensământul impus de administrația țaristă am început să nu mai prea am tragere de inimă în a continua lectura. Cel mai probabil evenimentul descris e unul real deși cartea, în programatic, nu se vrea una de documentaristică reală astfel încât să aducă o dovadă pentru existența unui astfel de act cumplit. Problema mea e că am simțit că acest gen de evenimente șocante sunt inserate pentru a da "amploare dramatică" unei lecturi altfel destul de terne... și sentimentul respectiv e unul din motivele abandonării lecturii.
Asta pentru că, dincolo de expunerile de istorie, geografie etc, autorul își "vinde" practic originile și "excepționalismul" familiei și mediului în care face parte. Și cam atât. Cum o face la modul politicos, aproape reverențios față de strămoși ( ceea ce e perfect de înțeles ) devine relativ repede plictisitor. Cel puțin la mine unul acesta a fost efectul deși probabil există un segment important de cititori care să se simtă absorbiți de cele prezentate.

Net mai supărătoare au fost pentru mine aspectele de ordin istoric și interpretarea lor. De exemplu atunci când rememorează ( foarte pasager ) perioada administrației românești autorul insistă să folosească mereu termenul de "legionari" - ceea ce factual e imposibil: Garda de Fier ajunge la putere în România după fuga lui Carol al II-lea, moment în care deja Basarabia era cedată sovieticilor ca urmare a ultimatumului de la 23 august 1940. Nu pot ști exact, dar aici e vorba fie de un exces de zel ideologic al "omului de stânga" Ernu, fie de o exemplificare a modului de acțiune a propagandei sovietice în deformarea realității.
Despre partea asta treacă meargă ( pot înțelege ), peste ceea ce nu am putut însă trece e faptul că atunci când prezintă cumplita foame din 1946-1947 orchestrată de regimul stalinist în Basarabia (re)ocupată autorul tratează cele descrise destul de "oscilant" ( inițial scrisesem "negaționist" dar probabil termenul ar fi prea dur ). Admit că nu am putut înțelege cum se împacă această atitudine cu menționarea faptului că a pierdut doi unchi din șapte din cauza inaniției și că în provincie s-a ajuns inclusiv la cazuri de canibalism, bieții țărani basarabeni ajungând să-și devoreze, la propriu, copii.
Astfel încât mă întreb și acum de ce m-am forțat să termin capitolul cu pricina și nu am încetat imediat lectura. Nu am reușit să formulez un răspuns valid. Asta e. Probabil doar pentru a mă bălăci în "sindromul Stockholm" până la capăt.

Prefer să mă opresc aici cu apreciere. Sunt convins că există cititori și cititoare care vor aprecia lectura acestui roman dar din punctul meu de vedere nu recomand cartea decât pentru un eventual studiu de caz în domenii conexe literaturii. :)

[Vitalie Vovc · Rating 5 out of 5]

Am citit-o deci. Câteva zile bune m-am tot gândit ce aş punea scrie despre cartea lui Vasile Ernu. Fiindcă despre această carte chiar am vrut să scriu. Şi cum nu sunt critic literar sau cronicar la vre-o gazetă ori, şi mai bine, plătit de editură pentru a face analize elogioase, nu am teoretic nicio obligaţie să scriu despre cărţile citite. Dar singularitatea acestei mărturiri merită menţionată! Fiindcă vine cu un punct de vedere (şi ar fi corect să fie abordat anume ca atare) despre istoria noastră a tuturor. Fiindcă ne vorbeşte despre o comunitate (sau câteva comunităţi) despre care nu ştim mare lucru, or noi astăzi, în epoca în care se erijează noi şi noi cetăţi (inclusiv prin intermediul reţelelor de socializare, când fiecare îşi construieşte o micro-comunitate confortabilă de persoane care împartăşă acelaşi punct de vedere), avem nevoie ca niciodată să învăţăm a ne interesa de acei care locuiesc alături, dar care sunt sau gândesc diferit.

Istoria este scrisă de către învingători şi nu suferă versiuni alternative. Prin definiţie. Fiindcă nicio „istorie”, oricare nu ar fi ea, nu se povesteşte şi nu se învaţă în calitate de variantă, ci doar în calitate de adevăr absolut...

Am să vă aduc aici alt exemplu: ce ştim noi despre exterminarea evreilor în timpul Războuiului II Mondial? Amprenta lăsată de manualele de istorie e simplă: naziştii şi simpatizanţii lui Hitler îi exterminau. Biruitorii au trecut totul pe seama fasciştilor, naziştilor şi simpatizanţilor lor. Nu că nu ar avea dreptate... Dar câţi dintre noi ştim că partizanii roşii vânau, literalmente!, prin păduri evrei care fugeau de trupele SS de prin oraşele şi satele ocupate? Câţi ştiu că Armata Roşie, oficial!, nu dorea să înroleze evrei în rândurile sale, ei fiind suspectaţi (anticipat) de trădare şi laşitate? Şi că multi din acei care nimereau totuşi pe front erau ucişi nu de un glonte inamic, ci de propriul comisar sau îl primea în spate de la vre-un „tovarăş de arme” la prima ocazie?...

Dar m-am îndepărtat de subiectul cărţii... Aşa-dar, „Sectanţii”: o carte care merită citită chiar şi pentru simplul fapt că ne prezintă o viziune alternativă a istoriei. Mai bine zis, paralelă.

Exegeţii şi meseriaşii au să vă facă (şi au făcut deja!) analize profunde şi savante despre cartea lui Ernu. Eu însă am să vă vorbesc despre altceva. Despre sectanţii pe care i-am cunoscut eu.

Locuiau peste drum de buneii mei. Poartă-n poartă, cum ar veni. Nu ştiu ce fel de sectanţi anume erau. Lumea le zicea „baptişti”, dar bănuiesc că era un termen generalizator. Era o familie mai neobişnuită: Ioana şi Ilisâi, cam de aceeaşi vârstă cu buneii mei, locuiau împreună, în aceeaşi gospodărie cu fata lor, Tamara, şi soţul ei, un „venetic” din lipoveni, Tolea. Dar nu acest lucru era neordinar, ci faptul că nu toţi ai casei erau „baptişti”. Ioana şi Tamara erau. Ilisâi însă, a rămas toată viaţa lui în legea ortodoxă. Pe Tolea nu prea-l înţelegeai. Era mai degrabă cu „baptiştii”, mai vizibil şi pronunţat li s-a alăturat în timpuri mai târzii, când a început marea criză a tranziţiei. Un singur lucru mă făcea să am dubii şi anume acela că Tolea, din când în când, mai lua câte un păhărel, ceea ce „baptiştii” nu o făceau nici în ruptul capului, dar el rămânea totuşi destul de sobru, iar pe lângă ţăranii noştri, chiar şi faţă de acei care „nu erau beţivi”, trecea drept un înger la acest capitol.

Ne înţelegeam foarte bine cu familia lor. Atunci când mămuca cocea plăcinte sau făcea colţunaşi, ne trimitea pe noi, nepoţii, să le ducem şi vecinilor câte o strachină bună, „de pomană”. La fel făceau şi ei când pregăteau din bucate mai alese. Din câte îmi dau seama eu astăzi, Ilisâi şi tătuca Ştefan erau prieteni foarte buni. Ilisâi venea în fiecare sâmbătă la tătuca cu „un şip” de vin (căci da!, vecinii noştri, mai bine zis Ilisâi, făcea vin şi nu era deloc rău!) şi se bărbiereau unul pe altul. „Se rădeau”, cum spuneau ei. Este şi o poză cu ei amândoi pe undeva pe acasă, făcută de tata, cu tătuca Ştefan aşezat pe scaun, cu faţa plină de spumă alături de Ilisâi cu un brici în mână... Ilisâi, chiar de nu era „dat în legea lor”, era un om foarte evlavios. Cât a durat puterea sovietică el a fost acela care a îngrijit răstignirile de lemn de la cimitir. A făcut-o toată viaţa lui! Era un om tare glumeţ şi iubitor de viaţă. Parcă îl vad cum intra pe poartă, căutând „azil” în zilele când la el în casă se adunau „baptiştii” la „adunare”: „Ian, bre Ştefane, scoate un păhar de vin să mai stăm puţin de vorbă, că eu cu „baptiştii” mei nu fac treabă!”.

În sat „baptiştii” nu aveau biserică ori „casă de rugăciuni”, cum ziceau ei. De aceea se adunau la cineva acasă. Se rânduiau. Şi, bineînţeles, le venea şi lor rândul. Şi atunci Ilisâi pleca de acasă. Cel mai des venea la ai mei.

Ioana mi s-a întipărit în minte la o perioadă mai tardivă... Tătuca Ştefan nu mai era... Nici Ilisâi. S-au dus cam odată... După ce a decedat bunelul, mămuca Anica a locuit cu noi la oraş, din cauza unui handicap care o ţinea la pat. Dar când ajungeam vineri seara o luam în maşină şi mergeam cu toţii la ţară, la ea acasă. Şi atunci începea defileul. Toţi bătrânii mahalalei veneau s-o vadă. Vorbeau pe îndelete, se iertau... Era ceva mistic... În fiecare duminică îşi luau rămas bun... Doi ani la rând.

Venea şi Ioana. Ea era destul de rezervată de felul ei. Mai participa şi ea la discuţii, dar mai mult tăcea, ţinând strâns în poale o carte de-a lor. Nu mai ştiu care anume. Şi atunci când rămânea doar cu bunica, începea predica. Spera, probabil, s-o convertească pe mămuca, nu ştiu. Îi citea mult din carte. Poate discutau şi despre altceva, nu prea ştiu, căci noi le respectam bătrânilor un soi de intimitate, ne căutam de lucru pe afară şi, la drept vorbind, de lucru era destul la 22 de desetini de pamânt care se prelucrau doar sâmbetele şi duminicele şi care, în treacăt fie spus, în acei ani de dezmăţ, când salariile nu se plăteau cu anii, ne-au salvat de foame sigură.

Pe atunci „baptiştii”, „iehoviştii”, ori cine mai erau ei, deveniseră destul de insistenţi, obraznici uneori, te acostau în stradă, sunau la uşile apartamentelor, greu scăpai de ei. Acest lucru genera destulă supărare, apăruseră chiar şi un şir întreg de bancuri şi metode deocheate despre cum să scapi de ei şi ţin minte cum am întrebat-o pe bunica de ce o lasă pe Ioana s-o bată la cap atâta... Răspunsul ei mi-a fost o lecţie adevărată: „De ce să n-o las? Doar ea nu-mi spune nimic de rău! Şi-apoi să ştii că pentru ea este într-adevăr important. Ea zice că mă salvează pe mine, dar adevărul este că ea se salvează astfel pe sine însăşi. Şi chiar îmi ţine de urât. Tu de ce crezi că vine atâta lume la mine? Să mă vadă? Poate... Ei au nevoie să fie ascultaţi. Iar eu îi ascult pe toţi, dacă mă întreabă, le dau câte un sfat, deşi nu de sfaturi au ei nevoie, ci de spovedanie... Şi Ioana tot vrea să fie ascultată. Nu vezi că pleacă de la noi mai împăcată?”...

Şi eternul „Iartă-mă, Anică”, „Dumnezeu să te ierte, Ioană”, „Iartă-măşi tu, Ioană”, „Dumnezeu să te ierte, Anică”... Aici nu mai era loc pentru confesiuni. Aceste iertăciuni conţineau atâta metafizică cât nici un manual de filozofie nu poate să încapă...

Pe Tamara o ţin minte mai bine din vremuri mai timpurii. Era o femeie energică, chipeşă şi frumoasă. Avea o voce puternică şi sonoră pe care deseori o auzeam din drum atunci când vorbea cu cineva. Cânta foarte frumos. Cântări religioase, desigur, dar la acele timpuri, urechile noastre nu prea făceau diferenţa. Cu noi, picii, întotdeauna era glumeaţă şi blândă. Şi, da, un detaliu foarte important: întotdeauna avea bomboane pentru noi! Dar a existat şi o întâmplare pe care nu am s-o uit niciodată: în timpuri mai târzii, când plecase în lumea celor drepţi şi bunica, părinţii ne lăsau (salut curajul lor!) pe noi, doi adolescenţi, singuri la ţară cât durau vacanţele de vară. Acum îmi dau seama că toţi vecinii erau mobilizaţi în „monitorizarea” noastră (Iată forţa şi puterea comunităţii! Tata şi mama primeau un raport detaliat şi complet de la vecini despre ce şi cum am făcut cât ei erau lipsă, dar cum noi eram copii cuminţi, părinţii au păstrat discreţia şi nu am aflat despre acest lucru decât foarte târziu.), însă atunci aveam senzaţia unei autonomii totale timp de 5 zile până veneau ai noştri vineri seara de la Bălţi. Şi iată că într-o zi am păţit o nevoie: m-am intoxicat cu ceva... Efectele au fost destul de violente, cu pântecăreală şi vomă (iertaţi-mi detaliile) şi mă speriasem mult, iar soră-mea a fugit să caute ajutor pe mahala. Prima care a venit a fost Tamara. Mi-a făcut nu mai ştiu ce fierturi, soluţii cu bicarbonat de sodiu, m-a făcut să le beau... Ce să mai? M-a pus pe picioare. Când au venit părinţii era deja o amintire.

De Tolea-rusul (aşa-i ziceau în sat) îmi aduc aminte cu zâmbet. Era un bărbat uscăţiv, muncitor şi... destul de coleric. Aşa şi nu scăpase de accentul rusesc. Avea unul foarte nostim, deşi vorbea destul de corect. Şi accentul se... accentua şi devenea şi mai hazliu atunci când Tolea se enerva. Iar faptul că lumea începea involuntar să zâmbească atunci când el se indigna de ceva, îl enerva şi mai tare. Atunci dădea a lehamete din mână şi pleca acasă. Altfel era un om bun şi foarte gospodăros.

Tamara cu Tolea nu au avut copii. Mai târziu au luat de suflet un băiat. Era deja mare când l-au adus. Nu ştiu de unde, c-o fi de la o casă de copii, c-o fi pe linia „baptiştilor”... Dar băiatul le zicea chiar din ziua când a ajuns „mamă” şi „tată” şi era foarte muncitor. Împreună cu Tolea răsturnau munţi!

Cam aşa mi-au rămas în memorie „Sectanţii” mei... Oameni buni, muncitori, veseli. O casă şi o grădină îngrijită, cu flori la poartă...

Satul nu avea treabă cu confesiunea lor. Adică chestia asta chiar nu deranja şi nu interesa pe nimeni. Nici barem în "gura satului" nu intrau. Mai degrabă se ocupau, când îi apuca damblaua obscurantismului, de două-trei băbuţe din mahala, de lege ortodoxă, pe care le suspectau de "vrăjitorie" şi că ar lua mana de la vaci... În anii ’90 comunitatea lor devenise destul de măricică. Timpurile erau grele, dezmăţul şi alcoolismul începuse deja să bântuie prin satele noastre, de mână cu sărăcia, iar ei mai reuşeau cumva să se descurce. Suscitau chiar un fel de simpatie şi invidie, în special la femei, bărbaţii cărora o îndeseau cu păhărelul...

Până când nu a venit un popă cam nebun (dacă nu nebun de-a binelea), unul Rafail. Câtă ură şi zâzanie a putut aduce acel popă în sat nu a adus nimeni până la el... Cei mai mulţi râdeau de Rafail (cât face numai faptul că Rafail a umblat cu cadelniţa împrejurul iazului, „spurcat” de o ceremonie de botez a „baptiştilor”, ca să-l sfinţească la loc, chipurile), dar erau şi din acei care-l ascultau...

Apropo, acest Rafail şi-a făcut destul de rapid mănăstire la Nicoreni, pe locul lagărului de odihnă pentru copii, dezafectat, şi a făcut şi „carieră” în ierarhia lui Marchel...

Demult a fost... Au trecut mai mult de 10 ani de când nu am fost prin locurile celea... Cine ştie ce-o mai fi devenit „sectanţii” mei?

[Bookaholic]

Cartea lui Vasile Ernu, „Sectanții” (Polirom, 2015) e un soi de ficțiune autobiografică. Nu avem de unde ști dacă istoria relatată a fost realmente trăită de autor, dacă e deci conformă cu realitatea, cert este că ea respectă convenția autenticității, prin scrierea la persoana I și abordarea unei formule confesive. E greu de spus, așadar, cât e istorie și cât e literatură aici, dar a le departaja e simplist și inutil. Naratorul-protagonist își asumă rolul de portavoce a comunității religioase căreia i-a aparținut și încă îi mai aparține, dacă nu prin altceva, atunci măcar prin fervoarea cu care își proclamă convingerile. Nu e fără însemnătate că pretextul narativ al cărții e tocmai moartea tatălui, așadar bilanțul comunității se face într-un moment de cumpănă, în care adevăruri mocnite ies la iveală, sfidător. Cartea poate fi citită și ca un manifest, ca o revanșă a unei comunități de năpăstuiți pentru care izbăvirea vine din chiar anatema aruncată asupra lor.

Întoarsă cu fața spre trecut, spre începuturi, ea așază în legendă întemeierea unei comunități religioase a cărei istorie se suprapune, de la un punct încolo, cu istoria Basarabiei. Piatra de temelie a grupării este străbunicul Culachi, văzut ca un patriarh veterotestamentar, ca un erou al Greciei antice, ale cărui convingeri vor hotărî soarta urmașilor săi pentru un timp al cărui sfârșit nimeni nu-l cunoaște. Sectanții, căci așa îi numește autorul, par că trăiesc într-un vid temporal, într-un spațiu anistoric, în care opoziția făcută Puterii, Leviathanului, e forma cea mai pregnantă de situare în lume.

Cuvântul sectant are astăzi, oricum ai lua-o, o conotație peiorativă: exprimă disprețul majoritarului față de ceea ce el își imaginează a fi străin și la o adică amenințător. Sectanții sunt priviți ca niște contaminați, față de care se impune o atitudine de frondă. Nu este suficient să-i ignori, trebuie să îi detești și să faci din ostilitatea îndreptată împotriva lor un instrument prin care să îți construiești identitatea.

Nu e mai puțin adevărat că și sectanții au orgoliul singularității. Cu cât e mai mare supliciul la care sunt supuși, cu atât mai mare va fi sentimetul elecțiunii lor. Un personaj spune că Stalin și Gulagul au fost o binecuvântare pentru comunitatea lor religioasă, dat fiind că le-a pus la-ncercare credința, astfel că martiriul lor e comparabil cu acela al primilor creștini. Personajele, să le numim astfel, au privilegiul unor revelații care se transmit ca un morb. Avem de-a face cu o suită de iluminați. Credința le mijlocește întâlnirea cu propriul sine. Atmosfera e de ieșire în afara timpului, povestirea în sine are nuanțe vag arhaice, de început de lume.

Apartenența naratorului la această categorie a sectanților este un dat, e o fatalitate ce îi va structura toată viața reporturile cu lumea. Nu se dezice de ei, ba mai mult, și-i revendică. Sunt ai lui. Cultura filozofică și teologică acumulată pe întreg parcursul vieții nu e de ajuns să-l îndepărteze de învățăturile primite în copilărie. Nu e doar o carte despre sectanți, e o carte despre cum suntem locuiți de trecutul nostru și al părinților noștri. Despre cum ne lăsăm confiscați de valorile în care suntem crescuți, având impresia că ni le-am apropriat.

Una dintre madlenele autorului e fizgarmonia, un amestec de pian și orgă, un instrument muzical care îi încorporează copilăria și i-o evocă. Mai mult decât orice doctrină, obiectul acesta, transmis din generație în generație, stă mărturie pentru un mod de viață care tinde să se perpetueze și care însemnă rigoare, un sentiment acut al excepționalității, al diferențierii de restul (pravoslavnici, de exemplu).

Represiunea legionară, războiul, foametea, comunismul sunt încercări cărora sectanții le-au făcut față în primul rând prin coeziunea grupului, și abia apoi prin tăria credinței. Ei întrupează un personaj colectiv a cărui forță rezidă în unitate. „Persecuții”, „clandestinitate”, „oprimare” – acesta este datul tuturor sectanților, nu doar al sectanților lui Vasile Ernu. Compasiunea și admirația lui se revarsă asupra tuturor minorităților religioase, fie și numai pe motiv că destinul lor contrazice varianta oficială asupra istoriei (ca de exemplu aceea că perioada interbelică ar fi fost epoca de aur a României).

(Continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/o-mitologie-...)

[Cornelia · Rating 4 out of 5]

O istorie fascinantă a sectanților (în română pocăiți) pe parcursul unui secol în Buceag...
Și eu sunt pocăită și, ,deși nu am trăit în perioada comunistă am auzit multe despre viața comunității și persecuțiile, batjocurile îndurate. Admit că nu am citit prea multe despre istoria regiunii în cauză, dar informațiile de natură istorică au fost de un real folos.
Structurarea cărții-pentateuch mi s-a părut că rezonează cu structura de ceasornic într-o zi într-o familie de sectanți (repetiție, citirea Bibliei, rugăciune, adunare), dar și cu povestea în sine-poate scoaterea bunicului,(Geneza) un Avraam modern din modul metaforic de viețuire.

Am apreciat tonul obiectiv, deși pe alocuri admirativ pentru rezistența sectanților în regimurile totalitare, documentarea istorică și înțelegerea sectanților în modul numai cineva care a fost crescut în comunitate ar putea. Și înclin să dau parțial dreptate dlui Vasile atunci când spunea că sectanților le-a fost mai ușor să își păstreze credința în perioada în care se aflau în luptă cu Leviatanul-lumea aceasta decât în perioada de libertate de după 90. Relația cu biserica ortodoxă (pravoslavnică în carte dacă nu mă înșel) nu cred că s-a schimbat prea mult. Separarea dintre noi și ei (lumea) este prezentă și spiritul combatant -Nu iubiți lumea și nici lucrurile din ea.
Am simțit cu copilul care cânta printre lacrimi Meine Herz întrucât toți pocăiții cred că simțim la un moment dat că suntem altfel și nu vom fi acceptați complet de această lume.

Per total, pentru mine a fost o carte utilă din care am învățat multe despre istoria Buceagului, m-a făcut să mă simt puțin nostalgică după o perioadă în care nu am trăit, aștept să citesc și celelalte cărți din Trilogia Marginalilor.

[Olea · Rating 2 out of 5]

O carte de mare sinceritate, din păcate cu repetiții care o fac să pară un colaj din articole publicate în prealabil (cărți de care eu mă feresc) și cu lungimi datorate și inserării de fragmente ritualice, în dauna adîncirii explicării unor atitudini (raportul comunității sectanților față de moarte, de exemplu).

Altfel, idei interesante, din care notez:
- Efectul pervers al prigoanei și deportării sectanților în epoca stalinistă constînd în răspîndirea învățăturii acestora, creșterea numărului convertiților și a contactelor lor.
- Diferențele de tratament al sectanților în regimul stalinist sovietic și în cel legionar românesc, în favoarea primului, datorită faptului că acesta nu asmuțea pe majoritari împotriva minoritarilor, cum făceau legionarii; în regimul stalinist oamenii erau uniți în suferință și frică, aveau un dușman unic în acesta.
- Lipsa de educație religioasă în biserica ortodoxă, majoritară, spre deosebire de cea a pocăiților.
- Afirmarea superiorității disidenței pocăiților față de cei apăruți în prim plan după transformările de după 1989, cu cîteva exemple.
- Concepția educativă și, în consecință, presiunea asupra copiilor de sectanți de a fi mai buni ca majoritarii, pentru a supraviețui în sînul majorității, a face față umilințelor și tentativelor acesteia de nedreptățire. Zic că e valabil pentru orice minoritate, nu numai religioasă. Am verificat-o pe propria mea piele, e primul loc unde o văd scrisă negru pe alb…

Ezitam între a păstra cartea și a o da mai departe. În epilog am găsit aprecierea că drumul rutier București – Tulcea ar fi cel mai frumos din țară, la care subscriu cu entuziasm, deci păstrez cartea :).

[Ioana Dumenica · Rating 3 out of 5]

Debutează promițător, în teza volumului - transfigurarea individului și a comunității/lor care îl descoperă pe Dumnezeu ca prezență viscerală; în credința învățăturilor Bibliei, unde sunt căutate răspunsurile pentru problemele și dilemele cotidiene; în marginalitatea sectanților, inerentă condiției lor; în legătura alegorică dintre neam și genealogia biblică.

Sectanții lui Vasile Ernu trăiesc într-un soi de ascentism și rezistență permanentă - omul este mai valoros, prin credința lui puternică, atunci când este testat, supus la cazne și restricții, represiune, persecuții, chiar tortură.
Calitatea și confortul vieții, cu cât mai ridicate, duc la pierderea credinței.

Dar pe parcursul lecturii se pierde acest “har” care prefigura transformarea însăși a cititorului, printr-un fel de misionarism al operei.
Scrisul este (cam) dezlânat, cu mențiuni repetitive și multe paranteze deschise care nu duc nicăieri, par să anticipeze evenimente ieșite din comun, senzaționale, dar ce rămâne din ele în final e doar așteptarea - ‘despre asta cu altă ocazie’, ‘e altă poveste’ (atunci de ce mai e menționată în primul rând, subțiind astfel pe parcurs firul narativ fragilizat)

În ciuda scriiturii dezorganizate, autobiografia transmite o anumită căldură, dată de amintirea vremurilor petrecute în familie și în sânul comunității, de rememorarea obiceiurilor și rânduielilor acesteia. Prin tradiție, sectanții interferează cu lumea exterioară, de care se diferențiază, dar pe care se simt datori să o salveze.

Putere rezidă în mărcile religiei naive practicate, amintind de primii creștini, cum ar fi strofa de cântec:

“Isus Hristos era un bărbat care călătorea în
sus și-n jos,
un bărbat muncitor și curajos,
le zicea bogătanilor: dați la săraci banii,
și l-au băgat în mormânt bogătanii.”

Sunt, într-adevăr, curioasă de restul trilogiei marginalilor… cred că aș încerca la un moment dat să citesc “Bandiții” (deși m-am chinuit ceva cu cartea de față și nu știu când aș reveni la lectura lui Vasile Ernu..)

[Stefania Ion · Rating 5 out of 5]

Cand nu vrei sa termini o carte, sa te mai bucuri de ea si alta data.Cand numai faptul ca o ai la indemana si doar punand mana pe ea te bucuri, stii ce te asteapta. Caldura, prietenie si multe lucruri interesante despre niste oameni despre care nu stii prea multe. Plus despre locuri, obiceiuri din timpuri mai vechi dar nu foarte, legate de Romania de azi desi despartite de o granita. Enjoy!

[laurentiu]

0

[Lucretia Lixandru · Rating 5 out of 5]

O carte plină de farmec, dar care dă, în același timp, de gândit.

[elena · Rating 3 out of 5]

V.E. scrie în Sectanții o istorie a comunității în care a fost crescut, o comunitate de sectanți sau „pocăiți” din Bugeac - sudul Basarabiei - concentrându-se pe raporturile pe care secta o are cu puterea. Cartea este scrisă într-un stil accesibil care devine uneori vag.
Dacă e antropologie - aș vrea să știu cine scrie, cum se poziționează în prezent autorul față de subiect și cine sunt persoanele intervievate și sursele accesate; dacă e jurnalism, e nevoie de mai multă exactitate și de mai puțină auto-referențialitate; și dacă e literatură, ceva mai puțin didacticism ar face textul mai captivant. Nu consider că ar trebui să se încadreze într-un stil fix, nepoluat, dar dacă se combină stiluri, atunci ceva mai mult trebuie să se nască din cross-fertilizarea aceasta.

Oricum, temele aduse în discuție sunt foarte importante.
Explică facțiunile formate după pogroame care aveau să ducă la formarea sionismului.
Mi se pare lucidă discuția despre cum au „domnit” România (colonizare-liderii români aroganți) și Rusia (care a mobilizat oameni din rîndurile populației și i-a făcut șefi).
La fel, e bună discuția despre cărțile anti-comuniste și cele anti-capitaliste; pentru V.E. era important să citească în anii 80 cărți anti-comuniste americane, dar a realizat că erau la fel de proaste precum cele scrise de sovietici despre capitalism. Și acest fapt nu era pentru nu că ar fi zis lucruri adevărate unele despre altele, ci pentru „ceea ce trec sub tăcere”; „scopul lor nu este să spună adevărul, ci să înlocuiască o putere cu alta”. E o discuție foarte importantă, cred, și surprinde nuanțe pentru care mulți nu au timp. Textele academice care se uită la memorie și la „the silencing of the past” mai fac lucrul acesta, iar Sectanții aduce discuția asta într-un mod mai concis, mai la îndemână.

Ca stil, devine iritantă multitudinea de calificative bombastice, își pierd farmecul folosite atât de des („nemaivăzute”; „nemaiauzite”, etc). În plus, folosește mult „ai mei”, „sectanții mei”, dar ne spune evaziv pe alocuri că el a luat distanță de secta asta „a lui”. Cred că pentru a înțelege mai bine poziția de pe care scrie, trebuie să știm mai mult - ce fel de distanță, când a fost luată? Ce zic cei din sectă despre acest proiect de scriere a unei istorii a lor, de către un membru distanțat?
La fel, curios cum povestește la persoana I plural când vorbește despre vremuri în care autorul nu era născut. Are un efect dublu: te apropie\îl apropie de sectanți, dar în același timp, pentru că nu sună a ficțiune, ai senzația că ceva scârțîie în identificarea asta trans-istorică.

În final, pentru că e neclar care e perspectiva lui V.E. și care e perspectiva vocilor personajelor lui, rămâne la fel de neclar dacă autorul are vreo critică legată de sectă - de organizare, și mai important, de teologia ei (pentru că e foarte probabil ca distanța pe care a luat-o V.E. să fie legată de asta, dar doar putem să presupunem, citind partea cu abonarea la revistele sovietice anti-religioase). Formulările totalizatoare „cel mai bun”, „cel mai” cel ceva ne aduce probabil o perspectivă nostalgică a autorului asupra acestei lumi pierdute. Chiar și așa, noi, cititorii, ce ne facem cu promisiunea că acest model de organizare sectant este printre cele mai subversive la adresa puterii, cum aflăm ce și cum se mai poate face azi inspirat din acest model? Noi nu putem trece de vocea exaltată a personajului-autor, ca să intrăm în acea lume, pe bune. Ceea ce e regretabil, dată fiind importanța tematicilor pe care le aduce în discuție, și în general a unei valoroase sensibilități sociale a lui V.E. care e în continuare foarte subțire în spațiul postsocialist.

[Igor Guzun · Rating 5 out of 5]

La sfârşit de toamnă vine Ernu în lecturile mele cu „Sectanţii” lui. Sectanţii… Ce joc de cuvinte s-ar potrivi pentru titlul „Sectanţii”?

Секс, танцы.

Nu, acesta e total inadecvat pentru o carte zguduitoare pe care, citind-o, descoperi că ai simţit şi tu uneori, dar nu ai spus atât de exact ca Vasile Ernu despre plânsul care „e ceva foarte personal şi nu ascultă nici măcar de tine”... continuare: http://aiciscriu.eu/toamna-lecturi-di...