Ursita. ÎNTR -O MITOLOGIE în care predestinarea joacă un rol fundamental, era de aşteptat ca şi domeniul magiei iubirii să cunoască propriile sale delimitări. De la naştere, am văzut, viaţa omului îşi primea cursul pe care aceasta trebuia, vrând-nevrând, să-l parcurgă. În capitolul consacrat norocului am făcut cunoştinţă cu câteva din practicile prin care putea fi influenţată soarta unei persoane, în sensul obţinerii unor auspicii favorabile desfăşurării tuturor întreprinderilor acesteia. Ursitoarele îi meneau omului şi partenerul de viaţă şi fericirea sau nefericirea în căsnicie, numărul copiilor pe care-l va avea ş.a.m.d., lucruri care, chiar dacă nu erau cunoscute mereu din vreme, cu toată strădania depusă în cadrul ritualurilor premaritale de aflare a perechii, se puteau deduce treptat. Mai mult decât în cazul norocului, al ceasului-bun în care se putea naşte sau nu fiecare individ, perechea sufletului trebuia să coincidă perfect cu partenerul de viaţă (exemple de situaţii nefericite, de căsnicii nereuşite fiind întâlnite la tot pasul). De aceea era firesc ca şi această chestiune să fie explicată şi teoretizată, principiile rezultate circulând, bineînţeles, numai în cercul cunoscătorilor. Astfel, se spunea că feciorii rămâneau neînsuraţi din cauză că sunt sau prea urâţi şi proşti, sau prea pretenţioşi, sau „pentru că l i-l ursita mică, sau pentru că le-a murit ursita. Când însă ursita a crescut mare, deşi sunt bătrâni, totuşi se însoară. Unii feciori nu se însoară niciodată, fiindcă le-a murit sau n-au avut defel ursită” (Marian-2, 1995, 21).