În Ţara Miticilor: de şapte ori Caragiale

by Ioana Pârvulescu

Geografia literară îşi are propriile teritorii, propriile hărţi şi propriul glob. Lewis Carroll a îmbogăţit-o cu Ţara Minunilor, Jonathan Swift cu Ţara Piticilor, iar Caragiale cu Ţara Miticilor. O ţară care n-ar trebui întru totul confundată – oricât de ispititor ar părea – cu România.

Genres: Nonfiction, Romanian Literature

146 pages, ebook

First published January 1, 2007

About the author

Ioana Pârvulescu este o eseistă, publicistă, critic literar român și conferențiar la Universitatea din București. (Wikipedia)

Reviews

[Stela · Rating 5 out of 5]

Despre Caragiale s-a scris atît de mult încît toate cărările păreau bătute. Cu toate acestea, micul și fermecătorul volum al Ioanei Pârvulescu, În țara Miticilor, reușește să fie original prin premisa, dezvăluită încă din titlu, că lumea caragialiană, oricît ar semăna de mult cu cea a scriitorului și chiar cu a noastră, nu este o oglindă fidelă a ei, deși cititorii se simt adesea tentați să ignore acest lucru. În cele șapte eseuri se face deci drumul invers, de la lumea reală la cea ficțională, punînd în evidență, pour une fois, deosebirile și nu asemănările între cele două lumi.

Pe de o parte, Caragiale a creat din frînturi de imagini și conversații auzite pe stradă, în cafenele, în tren, la cozi, un personaj colectiv, Mitică, care nu a putut fi imitat, „o stea care a murit, dar supraviețuiește obsesiv la nivelul „icoanelor“, și cu care ni se pare că ne întîlnim în ciuda faptului că „nu e decât un ecou din cosmosul literar”.

Pe de altă parte, nici România care transpare în operă nu îi e contemporană, chiar dacă e „România mofturilor contemporane lui. Și a moftangiilor aferenți.” E o lume compilată din gazetele vremii în care orice se întîmplă „trăiește doar o zi, orice temă are variațiuni, totul e „cronică“ sau „foileton“ sau „groaznică dramă“, sau adaptată după spectacolele la care se îngrămădeau contemporanii, „o Românie-teatru, o Românie grădină „Iunion“ căreia domnul Caragiale îi e și director, și sufleor”.

Că lumea descrisă diferă de cea reală se poate vedea și din comparația cu lumea atît de diferită din opera fiului său Mateiu, deși ambele au același model – România începutului de secol 20:

...lumea mateină este „cu metodă“ o contrazicere a lumii lui Caragiale-tatăl, o lume polemică, o Țară a Miticilor întoarsă pe dos: simplul devine complicat, banalul – insolit, momentul – istorie, râsul – umoare neagră, evidentul – taină, schița – nuvelă sau roman. Iar proza fiului dobândește solemnități poematice, face ape de mătase, are catifelări voluptuoase și fir de aur pe brocartul paginii. Vorba tatălui era numai irezistibilă comèdie. Iar simplitatea ei se atinge cu tot atâta greutate ca alambicările fiului.

Autorul însuși a făcut figură discordantă în epoca sa, fiind un singuratic, un izolat, atît prin firea sa egoistă și cinică într-o vreme în care oamenii erau mai altruiști și entuziaști ca niciodată, cît și prin obiceiul de a ilustra în opera sa defectele semenilor fără să le echilibreze printr-un personaj antitetic, printr-un ideal (cum face Eminescu în satirele sale, de exemplu), ba chiar părînd că se identifică cu ei, devenind el însuși personaj. Spun „părînd” pentru că, de fapt, oricare dintre noi ne putem regăsi acolo:

Poate că una dintre atracțiile Țării Miticilor e impersonalitatea ei de oglindă. Cum te apropii de ea, se însuflețește și te arată pe tine. Toți suntem acolo. De aceea fiecare vede altceva în ea.

Secretul actualității și a unicității lui Caragiale în literatura noastră, spune Ioana Pârvulescu constă exact în această capacitate a operei sale de a se adapta mereu la context:

Nu există un singur Caragiale și poate de aici provine dificultatea de a-i găsi cheia, o cheie care să descuie toate drumurile de acces ale scrierilor lui și să lege opera cu omul. Caragiale a îmbătrânit frumos. Omul a îmbătrânit frumos și opera lui a îmbătrânit frumos. Adică a dobândit, cu timpul, numai calități, pierzându-și, tot cu timpul, defectele inițiale.

De aceea, cea mai mare onoare care i se poate face, subliniază autoarea, este de a se recunoaște lumii caragialiene propriul spațiul artistic, asemănător poate cu realitatea noastră, dar și diferit de ea, de a nu confunda, ca va să zică, lumea lui și a noastră cu literatura lui:

Dacă ne-am întoarce azi în timp, la momentul Momentelor am fi foarte uimiți. Abia după ce am vedea realitatea ne-am da seama de ficțiune. Am descoperi, în alt sens decât azi, că I.L. Caragiale a fost un mare scriitor, așadar că a filtrat îndelung apele realității până să ajungă de la România la Țara Miticilor. Acesta este motivul pentru care am scris cartea dedicată lui și lor. Pentru a apăra creația de o confuzie cu realitatea care-l diminuează pe Caragiale și, de ce nu, pentru a apăra realitatea de confuzii.

[Simona Cosma · Rating 4 out of 5]

Mărturisesc că nu m-am gândit până acum să văd lucrurile așa, dar nu am cum să nu fiu de acord (cel puțin în mare parte) cu Ioana Pârvulescu, după lectura acestei abordări foarte contextualizate a operei lui Caragiale, care vine cu patru concluzii originale, curajoase, dar foarte oneste (sublinierile îmi aparțin):

1. ”Țara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România din gazetele contemporane lui Caragiale, între care și cele la care scrie el însuși.”

2. ”Țara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România din spectacolele contemporane lui Caragiale. Comedianți și public evoluează deopotrivă sub ochiul de regizor al dramaturgului, care învață rolurile și joacă alături de ei. E o Românie-teatru, o Românie grădină „Iunion“ căreia domnul Caragiale îi e și director, și sufleor.”

3. ”Țara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-și joacă rolul puțin mai stângaci decât protagonista din istoria reală. Mitică (neapărat alături de un amic nedespărțit) nu are urmași literari notabili. Dispare odatã cu lumea lui, deși forța sa literară ne face sã-l credem veșnic. E o stea care a murit, dar supra viețuiește obsesiv la nivelul „icoanelor“. Era pe când nu l-a zărit decât Caragiale. Dar raza lui „abia acum luci vederii noastre“. Îl zărim pretutindeni în lumea de azi, deși nu e decât un ecou din cosmosul literar.”

4. <”Țara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România mofturilor contemporane lui. Și a moftangiilor aferenți.”

[Andrei · Rating 4 out of 5]

O carte captivantă a lumii caragielesti ce cuprinde detalii puțin știute dar impresionante. Ioana Pârvulescu reușește o trecere în revistă a unor aspecte ale vieții de atunci in corelație cu scrierile lui nenea Iancu. Revelația ce se naște din această lectură este că al nostru simbol național Caragiale era de fapt cumplit de supărat pe acest Mitică și pe nazurile sale, și nu doar amuzat ba chiar și inspirat înspre a descrie această lume comică și autentică a României și Bucureștiului de sfârșit de secol...

[L.S. · Rating 2 out of 5]

Aceasta foarte scurta incursiune in lumea lui Caragiale aduce ceva nou (alaturi de cele cateva recitiri disponibile la Humanitas) in critica operei lui nenea Iancu.
Primele patru eseuri mi-au placut mai putin pentru ca le-am simtit a fi un fel de interpretari de uz liceal dar cred ca sunt o alternativa foarte buna "comentariilor" - cel putin celor care erau la moda "pe vremea mea".
Ultimele trei sunt insa de-a dreptul savuroase. Cred ca mi-ar fi placut ca Ioana Parvulescu sa-mi fie profesoara de literatura romana.










lingusirea si hotia sunt virtuti iar munca si talentul vitii demne de compatimit

romanul sa se nasca bursier, sa traiasca functionar, si sa moara pensionar

[Arabela · Rating 5 out of 5]

a new approach to Caragiale - the most modern and entertaining that I have ever read. You absolutely have to read it, if you are a Romanian speaker (it has not been translated yet, to the best of my knowledge)

[Laura Paraliov · Rating 4 out of 5]

O carte ușurică și simpatică, perfectă de citit când aștepți la rând la poștă, în stația de tramvai, când îți iei pauza de masă într-o zi stresantă sau când vrei să te detensionezi puțin. E și suficient de mică și subțire încât să încapă într-un buzunar de ghiozdan/geantă, chiar într-un buzunar mai încăpător de geacă de iarnă.

În cele 7 capitole din cele 130 de pagini, Ioana Pîrvulescu despică firul în patru și comentează, pe tema capitolului, scrierile lui Caragiale, încheind fiecare eseu cu o remarcă referitoare la situația prezentată față de situația țării în perioada publicării textelor originale.

Recomand! 😁

[SIRBU TATIANA · Rating 5 out of 5]

O inițiere în universul lui Caragiale. Ioana Pârvulescu ”dă afară din casă” detalii mai puțin cunoscute despre Caragiale... Recomand !!!

[Petrut Florin · Rating 4 out of 5]

asdads

[Victor Bălăcescu · Rating 5 out of 5]

A se citi după parcurgerea operelor lui I.L.Caragiale și ale fiului său, Mateiu.

[Gabrielle Danoux · Rating 2 out of 5]

Mon ombre, qui lisait par-dessus mon épaule le titre, s'est moqué de moi : "avec tant de "mici" tu risques l'indigestion." Je dirai que je suis plutôt resté(e) sur ma faim.
La couverture de ce bref opus (d'autres avant moi ont écrit "volumaș") de 145 pages, au format de poche avec une police de caractères qu'on croirait pour handicapés visuels, signée d'Aurel Jiquidi et qu'on pourrait intituler "le beaujolais nouveau est arrivé", mais que je trouve tristement joyeuse (ce rouge sanguin se meut en vert moisissure sur les bords), me fait songer à un moment de solitude confuse. Or, de confusion, il est bien question, puisque Ioana Pârvulescu se justifie sur l'utilité de ce livre ainsi : "[...] la raison pour la quelle j'ai écrit ce livre dédié à lui (Ion Luca Caragiale) et à eux (les Mitică). Pour défendre la création contre une confusion avec la réalité qui amoindrit Caragiale et, pourquoi pas, pour défendre la réalité contre les confusions".
Le "sept" du sous-titre me fait dire que l'universitaire ne tourne pas toujours sept fois sa langue dans sa bouche avant de recycler des informations peu étayées de références exactes (par exemple pour la citation intéressante, mais retranscrite avec des fautes de français (dans le texte "c'est qui est peu dire") et impossible à localiser dans les milliers de pages de correspondance de le Corbusier) : il faut la croire sur parole, sauf que l'imprécision est aussi source de confusion. Les sept textes réunis ici sous forme de monologue à bâtons rompus sur les personnages phares du satiriste et dramaturge, avec des parallèles avec sa biographie suivent un cheminement qui m'apparaît assez chaotique, nierait toute ressemblance avec la réalité d'une Roumanie contemporaine de l'auteur, mais serait quand même universellement reconnaissable comme un pays balkanique ayant bel et bien existé, et même encore très vivant. En prime, pour ceux qui y ont laissé une bonne partie de leur bourse, il y a même un huitième texte qui en répondant à la question "Pourquoi ai-je écrit sur Caragiale ?", enfonce les portes ouvertes de la prétendue fiction métaphorique et de son complexe rapport à la réalité qui surpasse la fiction. La satire de Caragiale est, hélas encore trop proche des réalités si nationales, si actuelles. Un "mic" essai sans moutarde. Comme il est affirmé à la page 49, "le journaliste calme et équilibré tue le journal".

[Diana Amalia · Rating 3 out of 5]

o carte despre i l caragiale, nu am inteles chiar tot caci nu am vitit toata opera lui dar ioana parvulescu reuseste sa contureze portretul lui caragiale autorul si al lui caragiale omul, al romaniei din opera lui si a romaniei din realitate. ultimele capitole au fost mult mai interesante pentru mine avand mai multe informatii despre viata lui si despre ceea ce il motiva sa scrie. o lectura usoara si foarte interesanta insa cu multe referinte din opera lui asadar recomand sa se citeasca mare parte din opera lui inainte