The last thing she told me este o poveste trista, care te lasa cu un nod in gat, o poveste asa cum nu ma asteptam. Din descriere, titlu si chiar coperta ma asteptam la un thriller si mult suspans, ma trimitea cu gandul la multe crime si o poveste intortocheata. Nu a fost chiar asa insa. A avut si elemente de thriller si a existat suspans, insa romanul s-a indreptat intr-o alta directie: a fost emotionant, a reliefat personaje puternice si sacrifiicile lor si a transmis un mesaj de actualitate.
Romanul surprinde pozitia femeii in societate si abuzurile pe care femeile in general, de-a lungul anilor, le-au suportat cu umilinta si rusine intr-o lume a barbatilor, in care doar ei detin puterea.
Povestea se deschide cu dezvaluirea bunicii lui Nicola pe patul de moarte, care ii lasa casa nepoatei sale si ii spune ca in gradina sunt ingropate cadavrele unor copii. Incep astfel sapaturile in trecut: cine a fost Betty, bunica Nicolei? Ce stie mama Nicolei despre asta? Cine a omorat si ingropat copiii si de ce? Astfel se intercaleaza trei povesti de viata: cea din prezent, a Nicolei, care are doua fetite si o relatie oscilanta cu acestea din cauza unei traume din trecut, a mamei Nicolei, care e distanta si rautacioasa si care se inchide in ea, si a bunicii Nicolei si a familiei acesteia, a carei viata din timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial devine punct central. Toate aceste femei sunt legate de o trauma comuna, sunt dominate de frica si rusine. Nicola e cea care incearca astfel sa rupa acest lant al nenorocirilor si sa depaseasca stigmatul familiei in care s-a nascut, pentru a le asigura fetelor ei un viitor frumos. E o poveste despre sacrificiile facute de trei mame, despre relatia lor cu copiii si felul in care propria copilarie influenteaza vietile lor de adult. Mi-a placut!