What do you think?
Rate this book
Kassandra
Hace veinte años, un circo llega a un pueblo cerca de Caracas y, poco después, Andreina Arocha, hija de un acaudalado terrateniente, fallece de una enfermedad incurable, no sin antes haber dado a luz a una niña. Su madrastra, Herminia, se entera de que en el campamento de los gitanos ha muerto de parto la hija de una adivinadora y de que la criatura nació sin vida. Herminia, siendo una mujer ambiciosa y sin escrúpulos, maquina un plan diabólico. En medio de la oscuridad de la noche, un sirviente de su confianza cambia a las recién nacidas. Y mientras en la cuna de los señores yace el cuerpecito inerte de la gitana, la verdadera hija de Andreina viaja con el circo al día siguiente. Pasan los años y el circo regresa al pueblo; Kassandra ahora es una hermosa joven comprometida con el apuesto Randu, el jefe de la tribu gitana. La noche de la primera función, mientras baila con su pandereta, los ojos de Kassandra se cruzan con otros que se clavan en los de ella. En la pista, Kassandra sigue bailando para aquel desconocido que la ha cautivado y del cual ni siquiera sabe su nombre.
616 pages, Paperback
Published August 7, 2018
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
November 10, 2021
Toată povestea a început cu mulţi ani în urmă, când în orăşelul Barquisimeto din nord-vestul Venezuelei a sosit un circ ambulant. Evenimentul nu constituia ceva ieşit din comun pentru locuitorii aşezării. Trupele de circari cutreierau toată America Latină. Nenumărate trupe străbăteau în lung şi în lat Venezuela, Columbia şi Mexicul, oprindu-se în unele locuri pentru scurt timp, dar poposind în altele câte un an sau chiar mai mult. Cântau, dansau şi distrau lumea. Când se observau primele semne de plictiseală, porneau din nou la drum, spre alte oraşe, spre alţi oameni şi în alte state.
În orăşelul nostru apărea câte un circ cel puţin o dată pe an. Reprezentaţiile se repetau de atâtea ori încât locuitorii le ştiau aproape pe dinafară.
Dar un circ cum era cel de acum, locuitorii urbei noastre nu mai văzuseră niciodată. Şi numele lui era neobişnuit: Fraţii Satidrino. Circul şi-a instalat cortul chiar la marginea oraşului, într-o poiană în spatele căreia se întindea până departe, spre munţii înalţi şi pădurea deasă. Poiana era plină de oameni.
Sosirea circului a însufleţit toată viaţa oraşului. Poiana forfotea de oameni care ridicau cupola cortului mare pentru reprezentaţii. După aceea, alături de el au apărut corturile mai mici.
Până atunci, la Barquisimeto nu mai venise niciodată un circ cu o menajerie atât de mare: lei, tigri, mai mulţi elefanţi, urşi bruni şi albi cu puii lor, zebre, patru cămile cu două cocoaşe, ponei, o girafa şi un cangur cu puiul în buzunar. Nici păsările nu erau mai prejos: soiuri din toate colţurile lumii cu penaj splendid, papagali gălăgioşi care rosteau din când în când, cât se poate de limpede, un cuvânt nu tocmai frumos…
Cea mai mare parte din artiştii circurilor ambulante venezuelene-dar şi din întreaga Americă Latină-erau ţigani. Viaţa în libertate, schimbările frecvente şi călătoriile lungi le aveau în sânge. Fără ţigani, niciun circ nu putea prezenta dansurile minunate din manejul luminat feeric…
În trupele ambulante, părinţii transmiteau obligatoriu cunoştinţele şi deprinderile propriilor copii. Copiii călăreţilor şi ai jonglerilor dobândeau uneori o îndemânare nemaiîntâlnită până atunci şi îşi depăşeau profesorii. Acrobaţii îi învăţau pe copiii lor tainele trupului omenesc şi cum poate fi acesta stăpânit. Copiii se obişnuiau foarte de timpuriu cu arena.
Printre aceşti copii de circari, cel mai perseverent era micul Randu, în vârstă de opt ani. Băiatul îşi studia şi îşi exersa numărul zi şi noapte, pentru a dobândi o precizie desăvârşită. Soarta copilului era deja cunoscută de pe atunci. Se ştia că îl va moşteni pe tatăl său şi va deveni conducătorul întregului trib ţigănesc. Va fi rege.
La numai câteva zile după instalarea corturilor, locuitorii din Barquisimeto au observat că urbea lor îşi schimbase cu totul înfăţişarea. Oraşul parcă prinsese viaţă, se înviorase, pe străzi apăruseră chipuri noi, oameni care se mişcau grăbiţi. Plictiseala provincială dispăruse, înlocuită cu poveştile însufleţite despre întâmplările prin care trecuseră cei de acolo, ţiganii din trupa circului. Seara, oamenii se adunau sub cupola principală a circului ca să se desfăteze admirând îndemânarea şi ştrengăriile minunaţilor aşi ai manejului.
Cel mai mult le atrăgea atenţia conducătorul trupei, un ţigan frumos, cu părul negru ca pana corbului, cu trăsături delicate, dar cu o privire poruncitoare, care se îndrepta cu nespusă dragoste către acrobata Guidia, cea care executa saltul mortal. În arenă, chipeşul ţigan se transforma în îmblânzitor de lei.
În orăşelul nostru apărea câte un circ cel puţin o dată pe an. Reprezentaţiile se repetau de atâtea ori încât locuitorii le ştiau aproape pe dinafară.
Dar un circ cum era cel de acum, locuitorii urbei noastre nu mai văzuseră niciodată. Şi numele lui era neobişnuit: Fraţii Satidrino. Circul şi-a instalat cortul chiar la marginea oraşului, într-o poiană în spatele căreia se întindea până departe, spre munţii înalţi şi pădurea deasă. Poiana era plină de oameni.
Sosirea circului a însufleţit toată viaţa oraşului. Poiana forfotea de oameni care ridicau cupola cortului mare pentru reprezentaţii. După aceea, alături de el au apărut corturile mai mici.
Până atunci, la Barquisimeto nu mai venise niciodată un circ cu o menajerie atât de mare: lei, tigri, mai mulţi elefanţi, urşi bruni şi albi cu puii lor, zebre, patru cămile cu două cocoaşe, ponei, o girafa şi un cangur cu puiul în buzunar. Nici păsările nu erau mai prejos: soiuri din toate colţurile lumii cu penaj splendid, papagali gălăgioşi care rosteau din când în când, cât se poate de limpede, un cuvânt nu tocmai frumos…
Cea mai mare parte din artiştii circurilor ambulante venezuelene-dar şi din întreaga Americă Latină-erau ţigani. Viaţa în libertate, schimbările frecvente şi călătoriile lungi le aveau în sânge. Fără ţigani, niciun circ nu putea prezenta dansurile minunate din manejul luminat feeric…
În trupele ambulante, părinţii transmiteau obligatoriu cunoştinţele şi deprinderile propriilor copii. Copiii călăreţilor şi ai jonglerilor dobândeau uneori o îndemânare nemaiîntâlnită până atunci şi îşi depăşeau profesorii. Acrobaţii îi învăţau pe copiii lor tainele trupului omenesc şi cum poate fi acesta stăpânit. Copiii se obişnuiau foarte de timpuriu cu arena.
Printre aceşti copii de circari, cel mai perseverent era micul Randu, în vârstă de opt ani. Băiatul îşi studia şi îşi exersa numărul zi şi noapte, pentru a dobândi o precizie desăvârşită. Soarta copilului era deja cunoscută de pe atunci. Se ştia că îl va moşteni pe tatăl său şi va deveni conducătorul întregului trib ţigănesc. Va fi rege.
La numai câteva zile după instalarea corturilor, locuitorii din Barquisimeto au observat că urbea lor îşi schimbase cu totul înfăţişarea. Oraşul parcă prinsese viaţă, se înviorase, pe străzi apăruseră chipuri noi, oameni care se mişcau grăbiţi. Plictiseala provincială dispăruse, înlocuită cu poveştile însufleţite despre întâmplările prin care trecuseră cei de acolo, ţiganii din trupa circului. Seara, oamenii se adunau sub cupola principală a circului ca să se desfăteze admirând îndemânarea şi ştrengăriile minunaţilor aşi ai manejului.
Cel mai mult le atrăgea atenţia conducătorul trupei, un ţigan frumos, cu părul negru ca pana corbului, cu trăsături delicate, dar cu o privire poruncitoare, care se îndrepta cu nespusă dragoste către acrobata Guidia, cea care executa saltul mortal. În arenă, chipeşul ţigan se transforma în îmblânzitor de lei.
Displaying 1 of 1 review