What do you think?
Rate this book
Oameni mari
Un (posibil) refren al generației 30+
Oameni mari este o carte incomodă, dar deloc încrâncenată. Maria Orban își construiește propriul playlist, scrie relaxat despre cele mai profunde dileme umane, despre punctele de cotitură din viețile noastre, acumulează episoade cinematografice, cu mult umor și (auto)ironie, într-un stil care te va cuceri pe loc.
Oameni mari poate fi o carte despre maturizare, despre proiecții și despre călătoriile interioare. Despre asumarea eșecurilor pentru a face un pas înainte. Despre a te accepta.
Oameni mari poate deveni cartea unei generații. O generație în derivă, într-o permanentă tranziție. O generație sufocată de tipare, de traume și de abuzuri. O generație care își caută constant reperele, echilibrul și normalul. Generația 30+, căreia Maria Orban îi dă voce prin Rucsandra Radu, protagonista romanului.
(Eli Bădică)
Brașov. Seară. O casă. O femeie în cadă. Moby în boxe. Calm. Un bărbat intră în cadru. Spune: Nu mai pot. Momentul zero rulează repetitiv în mintea Rucsandrei Radu, o profesoară de română de 36 de ani, moment care a șters cu buretele întregul viitor imaginat. În cele 24 de ore rămase până la semnarea actelor de divorț, naratoarea își analizează viața – traumele, alegerile, despărțirile și eșecurile neasumate – și se luptă cu angoasele personale și cu fantomele trecutului, cu ideile preconcepute și cu percepțiile sociale moștenite. Cum mergi mai departe când totul pare pierdut?
Romanul Mariei Orban începe ca un film, în care se aude, de la început, un cântec: Porcelain (Moby) – deloc întâmplător ales. Pe fondul unui sound liniștitor, se vorbește acolo despre o despărțire între doi oameni care au fost cândva îndrăgostiți unul de altul și despre ce înseamnă ca, sub o aparentă serenitate, să-ți ieși, de fapt, din minți (I'm going out of my mind, spune Moby). În Oameni mari, suferința despărțirii nu e deloc patetică și violentă (ca-n romanele de altădată!), ci subtil cotropitoare, ca un anestezic. O carte despre redescoperirea lumii prin descoperirea vulnerabilității și a singurătății care, paradoxal, se pot răsturna într-o iluminatoare regăsire de sine. Nu doar un roman „de dragoste“ (cum s-ar spune), ci un roman frumos despre particulara sensibilitate a generației milenialilor.
(Simona Popescu)
Oameni mari este o carte incomodă, dar deloc încrâncenată. Maria Orban își construiește propriul playlist, scrie relaxat despre cele mai profunde dileme umane, despre punctele de cotitură din viețile noastre, acumulează episoade cinematografice, cu mult umor și (auto)ironie, într-un stil care te va cuceri pe loc.
Oameni mari poate fi o carte despre maturizare, despre proiecții și despre călătoriile interioare. Despre asumarea eșecurilor pentru a face un pas înainte. Despre a te accepta.
Oameni mari poate deveni cartea unei generații. O generație în derivă, într-o permanentă tranziție. O generație sufocată de tipare, de traume și de abuzuri. O generație care își caută constant reperele, echilibrul și normalul. Generația 30+, căreia Maria Orban îi dă voce prin Rucsandra Radu, protagonista romanului.
(Eli Bădică)
Brașov. Seară. O casă. O femeie în cadă. Moby în boxe. Calm. Un bărbat intră în cadru. Spune: Nu mai pot. Momentul zero rulează repetitiv în mintea Rucsandrei Radu, o profesoară de română de 36 de ani, moment care a șters cu buretele întregul viitor imaginat. În cele 24 de ore rămase până la semnarea actelor de divorț, naratoarea își analizează viața – traumele, alegerile, despărțirile și eșecurile neasumate – și se luptă cu angoasele personale și cu fantomele trecutului, cu ideile preconcepute și cu percepțiile sociale moștenite. Cum mergi mai departe când totul pare pierdut?
Romanul Mariei Orban începe ca un film, în care se aude, de la început, un cântec: Porcelain (Moby) – deloc întâmplător ales. Pe fondul unui sound liniștitor, se vorbește acolo despre o despărțire între doi oameni care au fost cândva îndrăgostiți unul de altul și despre ce înseamnă ca, sub o aparentă serenitate, să-ți ieși, de fapt, din minți (I'm going out of my mind, spune Moby). În Oameni mari, suferința despărțirii nu e deloc patetică și violentă (ca-n romanele de altădată!), ci subtil cotropitoare, ca un anestezic. O carte despre redescoperirea lumii prin descoperirea vulnerabilității și a singurătății care, paradoxal, se pot răsturna într-o iluminatoare regăsire de sine. Nu doar un roman „de dragoste“ (cum s-ar spune), ci un roman frumos despre particulara sensibilitate a generației milenialilor.
(Simona Popescu)
160 pages, Paperback
Published November 24, 2020
16 people are currently reading
1124 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 143 reviews
February 8, 2025
OAMENI MICI, COPII MARI
Oameni mari este despre oameni care nu cresc niciodată. Despre anxietatea acelor persoane aflate între 30 și 40 de ani care refuză să își trăiască viața responsabil. Rucsandra Radu, protagonista romanului, este o femeie apatică, fără curaj, cu multă imaginație, ce trăiește în trecut, în filmele și în muzica ascultată în adolescență, ca într-un refugiu ce o protejează de viața sa reală, nemulțumitoare.
Paradoxal, tocmai Rucsandra este profesoară de liceu, cu responsabilitatea de a educa viitoarele generații, deseori incapabilă de a-și controla elevii și de a le transmite pasiunea pentru literatura română, față de care și ea pare a se poziționa marginal, ca și cum nici meseria nu și-ar fi ales-o asumat, ci accidental.
Caracterul Rucsandrei este rezultatul unei educații problematice. Tatăl absent, mama castrantă și invazivă au avut un rol fundamental în formarea acestui caracter blocat în perioada infantilă a vieții, dependent și condiționat, incapabil de a-și asuma responsabilități de „om mare”.
O calitate indubitabilă a Mariei Orban este aceea de a-și crea personajul feminin problematic din câteva scene memorabile, prin redarea gândurilor Rucsandrei (amintiri sau nu) și a evenimentelor la care ia parte în viața de zi cu zi.
Numai prin confuntarea dureroasă și uneori violentă cu trecutul, cu sine însăși, cu persoanele care îi împiedică evoluția, cu realitatea care bate filmul (fac aluzie la scena finală), Rucsandra va reuși (oare? cititorului îi rămâne acest dubiu) să-și (re)ia viața în propriile mâini și să meargă mai departe.
Oameni mari este despre oameni care nu cresc niciodată. Despre anxietatea acelor persoane aflate între 30 și 40 de ani care refuză să își trăiască viața responsabil. Rucsandra Radu, protagonista romanului, este o femeie apatică, fără curaj, cu multă imaginație, ce trăiește în trecut, în filmele și în muzica ascultată în adolescență, ca într-un refugiu ce o protejează de viața sa reală, nemulțumitoare.
Paradoxal, tocmai Rucsandra este profesoară de liceu, cu responsabilitatea de a educa viitoarele generații, deseori incapabilă de a-și controla elevii și de a le transmite pasiunea pentru literatura română, față de care și ea pare a se poziționa marginal, ca și cum nici meseria nu și-ar fi ales-o asumat, ci accidental.
Caracterul Rucsandrei este rezultatul unei educații problematice. Tatăl absent, mama castrantă și invazivă au avut un rol fundamental în formarea acestui caracter blocat în perioada infantilă a vieții, dependent și condiționat, incapabil de a-și asuma responsabilități de „om mare”.
O calitate indubitabilă a Mariei Orban este aceea de a-și crea personajul feminin problematic din câteva scene memorabile, prin redarea gândurilor Rucsandrei (amintiri sau nu) și a evenimentelor la care ia parte în viața de zi cu zi.
Numai prin confuntarea dureroasă și uneori violentă cu trecutul, cu sine însăși, cu persoanele care îi împiedică evoluția, cu realitatea care bate filmul (fac aluzie la scena finală), Rucsandra va reuși (oare? cititorului îi rămâne acest dubiu) să-și (re)ia viața în propriile mâini și să meargă mai departe.
January 15, 2021
(3.5*)
Dragă Maria Orban,
Deși te afli la debut—mă rog, înțeleg că ai apărut și în (hibernata? defuncta?) revistă Iocan, n-am numărul respectiv, deci n-am avut plăcerea—simt că ai învățat deja niște lucruri esențiale despre scrierea unui roman. Cum ar fi, de exemplu, să dai numele Seba unui personaj pe care noi, cititorii, ne simțim oarecum îndemnați să nu-l agreăm foarte tare. Sebastian e un nume frumos, nobil, Sebi e un diminutiv onorabil, Bastian e de-a dreptul șic (ar fi existat chiar riscul să ne placă de el!), dar Seba, Seba e absolut odios.
Voiam să-ți spun de fapt că, în ciuda faptului că naratoarea ta, Rucsi, are niște momente foarte bune de introspecție (directe, fără metafore inutile), nu am reușit să mă atașez foarte tare de ea. Sigur, poate scriitorii nu țin neapărat să își facă personajele plăcubile, zic și eu așa. În principiu pare o tipă cool—deși parcă un pic toate referințele alea la muzici-filme-cărți o forțează un pic să pară cool—care trece, la 36 de ani, printr-un moment nasol din viață. Relația cu Seba s-a defectat, aia cu mama nu merge bine de cînd lumea și pămîntul, iar aia cu tatăl pare că o va bîntui mult și bine, mai ales că chiulește de la ora de terapie și nu își face nici temele. Rucsi e profa aia enervantă care le spune băieților pe numele de familie, iar fetelor Alexandra sau Bianca, cum le-o mai fi chemînd, în ciuda faptului că pare de gașcă și se bagă la un baschet cu băieții. Nu, nu e de gașcă, ne spune răspicat și o credem pe cuvînt.
Făcînd și eu parte aproximativ din aceeași generație (deși pare că nu fredonăm același refren), am fost foarte atentă la detaliile care-i conturează Rucsandrei traseul prin viață. Cînd aflăm de la ea că în anul 2000 avea 19 ani, cu ajutorul matematicii de bază ne dăm seama că, avînd ea în momentul de față 36 de ani, ne aflăm cu narațiunea în anul 2017. Toate bune, pînă cînd ne spui despre Horia că seamănă cu răposatul Luke Perry. STOP JOC. Maria, orice fată (care s-a uitat la Beverly Hills și a avut poster cu Dylan) știe că Luke Perry a murit în 2019! Același an se confirmă cîteva procente mai încolo, cu o poză de pe frigiderul lui Seba și, recunosc, acesta e momentul în care a început să mă îngrijoreze un pic soarta lui Rucsi. Este ea o femeie care și-a pierdut uzul rațiunii—fapt confirmat și de faptul că își dorește o bucătărie cu portocaliu, maro și verde (și galben, neapărat)? Încearcă și ea, femeie fiind, să pară mai tînără decît e? Sau, mai plauzibil și mai uman, e un detaliu care a trecut neobservat pe sub ochii corectorului?
Eh, am cîrcotit și eu un pic, dar adevărul e că ai un roman promițător (fără profunzimi, dar alert), limbajul colocvial îți iese bine, putea fi un strop mai mult umor, nu dăunează niciodată, ne asigură medicii și farmaciștii, dar nu e timpul pierdut.
Te las acum, că am treabă, sper să apreciezi faptul că deși e 15 ianuarie și puteam să îi scriu poetului nepereche, am ales să-ți scriu ție, debutantă cu potențial, promit să te mai citesc.
P.S. E Yorke. Thom Yorke. Tom York, am verificat, e ceva actoraș căruia Wikipedia nu-i știe nici măcar data nașterii. Bine, pa.
Dragă Maria Orban,
Deși te afli la debut—mă rog, înțeleg că ai apărut și în (hibernata? defuncta?) revistă Iocan, n-am numărul respectiv, deci n-am avut plăcerea—simt că ai învățat deja niște lucruri esențiale despre scrierea unui roman. Cum ar fi, de exemplu, să dai numele Seba unui personaj pe care noi, cititorii, ne simțim oarecum îndemnați să nu-l agreăm foarte tare. Sebastian e un nume frumos, nobil, Sebi e un diminutiv onorabil, Bastian e de-a dreptul șic (ar fi existat chiar riscul să ne placă de el!), dar Seba, Seba e absolut odios.
Voiam să-ți spun de fapt că, în ciuda faptului că naratoarea ta, Rucsi, are niște momente foarte bune de introspecție (directe, fără metafore inutile), nu am reușit să mă atașez foarte tare de ea. Sigur, poate scriitorii nu țin neapărat să își facă personajele plăcubile, zic și eu așa. În principiu pare o tipă cool—deși parcă un pic toate referințele alea la muzici-filme-cărți o forțează un pic să pară cool—care trece, la 36 de ani, printr-un moment nasol din viață. Relația cu Seba s-a defectat, aia cu mama nu merge bine de cînd lumea și pămîntul, iar aia cu tatăl pare că o va bîntui mult și bine, mai ales că chiulește de la ora de terapie și nu își face nici temele. Rucsi e profa aia enervantă care le spune băieților pe numele de familie, iar fetelor Alexandra sau Bianca, cum le-o mai fi chemînd, în ciuda faptului că pare de gașcă și se bagă la un baschet cu băieții. Nu, nu e de gașcă, ne spune răspicat și o credem pe cuvînt.
Făcînd și eu parte aproximativ din aceeași generație (deși pare că nu fredonăm același refren), am fost foarte atentă la detaliile care-i conturează Rucsandrei traseul prin viață. Cînd aflăm de la ea că în anul 2000 avea 19 ani, cu ajutorul matematicii de bază ne dăm seama că, avînd ea în momentul de față 36 de ani, ne aflăm cu narațiunea în anul 2017. Toate bune, pînă cînd ne spui despre Horia că seamănă cu răposatul Luke Perry. STOP JOC. Maria, orice fată (care s-a uitat la Beverly Hills și a avut poster cu Dylan) știe că Luke Perry a murit în 2019! Același an se confirmă cîteva procente mai încolo, cu o poză de pe frigiderul lui Seba și, recunosc, acesta e momentul în care a început să mă îngrijoreze un pic soarta lui Rucsi. Este ea o femeie care și-a pierdut uzul rațiunii—fapt confirmat și de faptul că își dorește o bucătărie cu portocaliu, maro și verde (și galben, neapărat)? Încearcă și ea, femeie fiind, să pară mai tînără decît e? Sau, mai plauzibil și mai uman, e un detaliu care a trecut neobservat pe sub ochii corectorului?
Eh, am cîrcotit și eu un pic, dar adevărul e că ai un roman promițător (fără profunzimi, dar alert), limbajul colocvial îți iese bine, putea fi un strop mai mult umor, nu dăunează niciodată, ne asigură medicii și farmaciștii, dar nu e timpul pierdut.
Te las acum, că am treabă, sper să apreciezi faptul că deși e 15 ianuarie și puteam să îi scriu poetului nepereche, am ales să-ți scriu ție, debutantă cu potențial, promit să te mai citesc.
P.S. E Yorke. Thom Yorke. Tom York, am verificat, e ceva actoraș căruia Wikipedia nu-i știe nici măcar data nașterii. Bine, pa.
January 14, 2021
Un fel de conștientizare a unei vieți scăpate de sub control.
"Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit, ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp însă am trecut în cealaltă extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă"
"Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit, ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp însă am trecut în cealaltă extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă"
December 27, 2020
Un roman care mi-a plăcut mult, despre o zi din viața Rucsandrei, 36 de ani, profesoară, pasionată de fotografie, care încearcă să-și înțeleagă bagajul (soț nepotrivit, tată mort, mamă acaparatoare), ca să-l dea jos sau să-l facă mai ușor de suportat.
Legat de tehnică: mi-a plăcut că personajul narator nu prea descrie oamenii din jur, spune că seamănă cu anumite vedete sau personaje de film, iar asta vorbește despre personaj. Rucsandra nu vede oamenii din jur așa cum sunt, ci într-o oglindă sclipitoare, iar lucrul ăsta, inevitabil, face oamenii din jurul ei să eșueze. Iar prin căutarea modelelor doar în lumi inventate, și nu doar prin asta, cred și eu că este vocea unei generații.
Și e foarte bine surprins modul în care funcționează terapia: te trezești în niște conflicte, corpul tinde să reacționeze la fel cum a reacționat și până acum - să evite conflictul în cazul Rucsandrei -, dar se produce un declic în minte și ai o reacție nouă, surprinzătoare. Te eliberezi.
Cam despre asta e și cartea, cred eu. Despre eliberare.
Un debut foarte bun.
Legat de tehnică: mi-a plăcut că personajul narator nu prea descrie oamenii din jur, spune că seamănă cu anumite vedete sau personaje de film, iar asta vorbește despre personaj. Rucsandra nu vede oamenii din jur așa cum sunt, ci într-o oglindă sclipitoare, iar lucrul ăsta, inevitabil, face oamenii din jurul ei să eșueze. Iar prin căutarea modelelor doar în lumi inventate, și nu doar prin asta, cred și eu că este vocea unei generații.
Și e foarte bine surprins modul în care funcționează terapia: te trezești în niște conflicte, corpul tinde să reacționeze la fel cum a reacționat și până acum - să evite conflictul în cazul Rucsandrei -, dar se produce un declic în minte și ai o reacție nouă, surprinzătoare. Te eliberezi.
Cam despre asta e și cartea, cred eu. Despre eliberare.
Un debut foarte bun.
April 20, 2023
Scris cu o naturalețe frapantă, romanul Oameni mari de Maria Orban ne prezintă caruselul emoțional al eroinei, ce s-a desfăcut treptat, petală cu petală, lăsând la suprafață toate durerile, supărările, regretele, eșecurile, dar și micile bucurii și emoții prin care a dus-o destinul.
January 22, 2021
Maria Orban a fost o surpiză mai mult decât plăcută pentru mine. Deși lipsită de sondări adânci in inconștient ale naratoarei, de lungi descrieri a tot ce misca (sau nu) in jur, de metafizici personale la fiecare pas (sau la fiecare pedalare), cartea e de o simplitate uluitor de bine construita. Personajele si situatiile credibile, schimburile de replici faine, o atmosfera apasatoare, dar nu claustrofobica, animeaza o cautare de buletin. De fapt a unei identitati.
Un personaj minor, cu a ei istorie minora indesata in ghiozdanul pe care e cat pe ce sa-l piarda. Pe care-l ia in spate cand paraseste ostentativ sedinta de consiliu, pe care-l lasa in bratele unui fost prieten pentru a fugi pe terenul de baschet, pe care-l poarta mereu pe bicicleta, in care isi indeasa fularul tricotat in culori gresite de mama toxica, pe care probabil il va lua si cand va semna actele de divort. Cam astea sunt coordonatele in interiorul carora se desfasoara asa-zisa actiune a cartii.
Rucsandra, la cei 36 de ani ai sai, nu se remarca prin nimic, in schimb ea remarca mereu, fugitiv, detalii ale spatiilor pe langa care trece (care mie mi-au placut teribil - vezi inimioarele de la Maggie din geamuri) si versuri ale melodiilor de pe fundalul discutiilor. E mult firesc in toate observatiile ei, nedand impresia ca si-ar dori sa epateze in vreun fel. Nu e deloc un personaj impaiat cu o aura de coolness si asta a facut-o sa urce vertiginos in topul preferintelor personale in ceea ce priveste personajele din literatura ro contemporana.
Detalii care mi-au ramas intiparite in memorie:
- faptul ca isi dorea o bucatarie de la ikea cu portocaliu, verde si galben.(?!) Intamplarea face ca bucataria ap in care locuiesc sa fie verde cu portocaliu si ma ingrozesc zilnic. Nu-mi pot imagina si o hizosenie de galben alaturi. So, what’s wrong with you girl? :))
- povestea mamei prin care incerca sa o disciplineze mica fiind - i se spunea ca e filmata din cer si ca imaginile sunt transmise mereu oamenilor din alte parti ale lumii. Un soi de public shaming imaginar, constant.
- detaliile despre echipamentul de sport, mai precis de alergat. Fiind si eu o mare “fană” a miscarii constante, mi-a fost lene mereu sa caut informatii despre produsele de calitate. Le-am notat Maria. Sper sa nu ma dezamagesti cu alegerile facute.
Bravos! Astept romanul nr. 2, asta mi-a placut. ( sper sa nu-ti ia tot atat de mult timp sa-l scrii)
Un personaj minor, cu a ei istorie minora indesata in ghiozdanul pe care e cat pe ce sa-l piarda. Pe care-l ia in spate cand paraseste ostentativ sedinta de consiliu, pe care-l lasa in bratele unui fost prieten pentru a fugi pe terenul de baschet, pe care-l poarta mereu pe bicicleta, in care isi indeasa fularul tricotat in culori gresite de mama toxica, pe care probabil il va lua si cand va semna actele de divort. Cam astea sunt coordonatele in interiorul carora se desfasoara asa-zisa actiune a cartii.
Rucsandra, la cei 36 de ani ai sai, nu se remarca prin nimic, in schimb ea remarca mereu, fugitiv, detalii ale spatiilor pe langa care trece (care mie mi-au placut teribil - vezi inimioarele de la Maggie din geamuri) si versuri ale melodiilor de pe fundalul discutiilor. E mult firesc in toate observatiile ei, nedand impresia ca si-ar dori sa epateze in vreun fel. Nu e deloc un personaj impaiat cu o aura de coolness si asta a facut-o sa urce vertiginos in topul preferintelor personale in ceea ce priveste personajele din literatura ro contemporana.
Detalii care mi-au ramas intiparite in memorie:
- faptul ca isi dorea o bucatarie de la ikea cu portocaliu, verde si galben.(?!) Intamplarea face ca bucataria ap in care locuiesc sa fie verde cu portocaliu si ma ingrozesc zilnic. Nu-mi pot imagina si o hizosenie de galben alaturi. So, what’s wrong with you girl? :))
- povestea mamei prin care incerca sa o disciplineze mica fiind - i se spunea ca e filmata din cer si ca imaginile sunt transmise mereu oamenilor din alte parti ale lumii. Un soi de public shaming imaginar, constant.
- detaliile despre echipamentul de sport, mai precis de alergat. Fiind si eu o mare “fană” a miscarii constante, mi-a fost lene mereu sa caut informatii despre produsele de calitate. Le-am notat Maria. Sper sa nu ma dezamagesti cu alegerile facute.
Bravos! Astept romanul nr. 2, asta mi-a placut. ( sper sa nu-ti ia tot atat de mult timp sa-l scrii)
December 11, 2020
Recenzia integrală: https://ancazaharia.ro/2020/12/un-ref...
Oameni mari este, pe de o parte, romanul sexualității confiscate de mame, al rememorării inversării polilor de afecțiune și manifestare a acesteia prin lipsa exemplului părinților; pe de altă parte, este o carte care ajunge, pe alocuri, în miezul discuției despre problematica femeilor care caută bărbați diferiți de tații lor și care sfârșesc prin a atrage tocmai același tipar. În plus, un roman al „nesiguranței agresive”, al conștientizării fragilității și-a fricii.
Oameni mari este, pe de o parte, romanul sexualității confiscate de mame, al rememorării inversării polilor de afecțiune și manifestare a acesteia prin lipsa exemplului părinților; pe de altă parte, este o carte care ajunge, pe alocuri, în miezul discuției despre problematica femeilor care caută bărbați diferiți de tații lor și care sfârșesc prin a atrage tocmai același tipar. În plus, un roman al „nesiguranței agresive”, al conștientizării fragilității și-a fricii.
June 14, 2023
3,5 stelute :)
Ca si Rucsandra, am trait mult timp cu impresia ca "oamenii mari" stiu exact ce au de facut si ca au raspuns pentru orice problema. Adult fiind, aceasta iluzie s-a risipit complet :D.
Despre relatii - foste, actuale si posibile, despre prietenie, despre asteptari si multe dezamagiri, este o poveste actuala, in care ne putem recunoaste fiecare in anumite secvente.
Ca si Rucsandra, am trait mult timp cu impresia ca "oamenii mari" stiu exact ce au de facut si ca au raspuns pentru orice problema. Adult fiind, aceasta iluzie s-a risipit complet :D.
Despre relatii - foste, actuale si posibile, despre prietenie, despre asteptari si multe dezamagiri, este o poveste actuala, in care ne putem recunoaste fiecare in anumite secvente.
March 31, 2022
It was a quick, enjoyable read, despite describing a depressing episode in the narrator's life. I can't say I could relate that much to our heroine or to the subject matter, but I still found comfort in some familiarity, the characters felt like people I could know. I was also grateful it got me out of one of the worst reading slumps I've had in a good while.
August 9, 2024
„Când eram mică, credeam că oamenii mari sunt siguri pe ei, că odată cu vârsta vine un fel de stabilitate. De încredere. Credeam că dacă ești mereu ocupat și ai treburi multe de făcut, și ai copii, și serviciu, nu e timp să te plictisești, să-ți pui tot felul de întrebări la care nu găsești răspuns și nici nu te bântuie tot felul de temeri.”
Profesoara Rucsandra a ajuns la peste 30 de ani, este așadar un „om mare” cel puțin în ochii generației de liceeni pe care încearcă să o crească, dar este ea cu adevărat mare? S-a maturizat în realitate sau își menține cumva linia de plutire fără nicio țintă? În pragul divorțului, lumea ei este totuși una destul de haotică, iar maturizarea pare a fi un obiectiv intangibil - certuri, discuții, bărbați care revin, dar totuși nu se mai întorc, un tată dispărut (din fericire), o mamă prea implicată, o slujbă fără satisfacții (o victorie la baschet nu se pune!) etc. etc. Așadar, o lume în disoluție, dar nu poți să nu devii empatic cu Rucsandra, pentru că, deși pare în pragul depresiei, nu face nimic incorect, aproape toate acțiunile ei și aproape toate sentimentele ei sunt pline de bunătate. Este acest roman „un (posibil) refren al generației 30+”? Da, aproape toți am trecut prin asta, asta e viața reală, sinceră, iar Maria Orban este un scriitor - la debut (aici) - pe care îl consider un nou autor excelent observator al vieții obișnuite.
Profesoara Rucsandra a ajuns la peste 30 de ani, este așadar un „om mare” cel puțin în ochii generației de liceeni pe care încearcă să o crească, dar este ea cu adevărat mare? S-a maturizat în realitate sau își menține cumva linia de plutire fără nicio țintă? În pragul divorțului, lumea ei este totuși una destul de haotică, iar maturizarea pare a fi un obiectiv intangibil - certuri, discuții, bărbați care revin, dar totuși nu se mai întorc, un tată dispărut (din fericire), o mamă prea implicată, o slujbă fără satisfacții (o victorie la baschet nu se pune!) etc. etc. Așadar, o lume în disoluție, dar nu poți să nu devii empatic cu Rucsandra, pentru că, deși pare în pragul depresiei, nu face nimic incorect, aproape toate acțiunile ei și aproape toate sentimentele ei sunt pline de bunătate. Este acest roman „un (posibil) refren al generației 30+”? Da, aproape toți am trecut prin asta, asta e viața reală, sinceră, iar Maria Orban este un scriitor - la debut (aici) - pe care îl consider un nou autor excelent observator al vieții obișnuite.
Read
February 15, 2021Cartea e drăguță, ușoară, însă n-aș putea să-i dau un rating, sunt câteva elemente care debusolează. De exemplu, există o confuzie temporală... Din carte reiese clar că ne aflăm în 2019, la "început de vară cu aer tăios" (fapt confirmat și întărit de temperaturi, perioada de încheiat medii școlare și faptul că Luke Perry a decedat "acum ceva timp" - adică în martie). Rucsi are 36 ani. Dar dacă e cu doi ani mai tânără decât era Lhasa de Sela când a murit, atunci înseamnă că are 35 de fapt. Lhasa a murit la 37 (da, în anul în care urma să împlinească 38, dar a decedat pe 1 ianuarie și vârsta oficială a decesului constatat/mediatizat e 37).
Apoi, Rucsandra spune la un moment dat că fiul lui Robin Wright Penn a fost arestat pentru posesie de droguri în dimineața zilei respective (de vară 2019)... Mă tem că asta s-a petrecut în 2018... în aprilie. Iar dacă în 2000 Rucsandra avea 19 ani (pag. 72), atunci de fapt suntem în 2017. E cam confuz timelineul. Și nu în sens bun, ca într-un film de Charlie Kaufman.
Ce mai remarc e că există o tendință foarte dăunătoare dpdv stilistic la scriitorii debutanți ai acestor ani. Intuiția îmi spune că "vina" ar purta-o anumite ateliere de scriere creativă, unde probabil oamenii sunt îndemnați spre aceste "exerciții de stil" și ajung, într-o măsură mai mică sau mai mare, spălați pe creier. De exemplu, pag. 70: în același paragraf avem 3 x "de parcă" și un "parcă". Nu vedeai genul ăsta de comparații cu locuțiuni repetate într-una, veșnic aceleași, la scriitorii consacrați anterior. E o meteahnă pe care am întâlnit-o exclusiv la debutanții ultimilor ani care au frecventat ateliere de scriere creativă (pe care până de curând le consideram inutile, mai nou le percep și nocive), de aici presupunerea mea. Însă, bineînțeles, e posibil să mă-nșel.
În altă ordine de idei, treaba cu "Tom York" e, într-adevăr, impardonabilă, iar "I'm a nice dude, with some nice dreams" îi aparține lui Pharrell, e a lui bucata respectivă, nu a lui Snoop Dogg. Prima strofă e a lui Pharrell, următoarele două sunt ale lui Snoop. Și-n plus, nu aș numi Drop It Like It's Hot "hip-hop clasic", decât eventual prin prisma titlului. Dar trebuie să știi rap pentru asta; în fine. Piesa de la Rolling Stones (cu Angelina în clip, apropo) e "Anybody Seen My Baby", nu e niciun "has" acolo, nici în titlu, nici în versuri. Întâi îți faci temele, cercetarea, culegi informațiile corect și abia APOI scrii.
Din cauza acestor inexactități nu pot oferi o notă cărții. E acolo o neglijență, o superficialitate care mă lasă rece, povestea nu mă atinge, nu mă convinge, nu-mi trezește reacții emoționale, doar îmi deranjează, pe alocuri, intelectul, cu toate că aș fi vrut mult să fie o recenzie pozitivă, pentru că, în esență, Maria nu scrie rău. Însă mai trebuie ajustate unele lucruri și e necesară o mai mare atenție la detalii.
PS (edit): coperta e foarte faină, kudos Andreea Moise!
Apoi, Rucsandra spune la un moment dat că fiul lui Robin Wright Penn a fost arestat pentru posesie de droguri în dimineața zilei respective (de vară 2019)... Mă tem că asta s-a petrecut în 2018... în aprilie. Iar dacă în 2000 Rucsandra avea 19 ani (pag. 72), atunci de fapt suntem în 2017. E cam confuz timelineul. Și nu în sens bun, ca într-un film de Charlie Kaufman.
Ce mai remarc e că există o tendință foarte dăunătoare dpdv stilistic la scriitorii debutanți ai acestor ani. Intuiția îmi spune că "vina" ar purta-o anumite ateliere de scriere creativă, unde probabil oamenii sunt îndemnați spre aceste "exerciții de stil" și ajung, într-o măsură mai mică sau mai mare, spălați pe creier. De exemplu, pag. 70: în același paragraf avem 3 x "de parcă" și un "parcă". Nu vedeai genul ăsta de comparații cu locuțiuni repetate într-una, veșnic aceleași, la scriitorii consacrați anterior. E o meteahnă pe care am întâlnit-o exclusiv la debutanții ultimilor ani care au frecventat ateliere de scriere creativă (pe care până de curând le consideram inutile, mai nou le percep și nocive), de aici presupunerea mea. Însă, bineînțeles, e posibil să mă-nșel.
În altă ordine de idei, treaba cu "Tom York" e, într-adevăr, impardonabilă, iar "I'm a nice dude, with some nice dreams" îi aparține lui Pharrell, e a lui bucata respectivă, nu a lui Snoop Dogg. Prima strofă e a lui Pharrell, următoarele două sunt ale lui Snoop. Și-n plus, nu aș numi Drop It Like It's Hot "hip-hop clasic", decât eventual prin prisma titlului. Dar trebuie să știi rap pentru asta; în fine. Piesa de la Rolling Stones (cu Angelina în clip, apropo) e "Anybody Seen My Baby", nu e niciun "has" acolo, nici în titlu, nici în versuri. Întâi îți faci temele, cercetarea, culegi informațiile corect și abia APOI scrii.
Din cauza acestor inexactități nu pot oferi o notă cărții. E acolo o neglijență, o superficialitate care mă lasă rece, povestea nu mă atinge, nu mă convinge, nu-mi trezește reacții emoționale, doar îmi deranjează, pe alocuri, intelectul, cu toate că aș fi vrut mult să fie o recenzie pozitivă, pentru că, în esență, Maria nu scrie rău. Însă mai trebuie ajustate unele lucruri și e necesară o mai mare atenție la detalii.
PS (edit): coperta e foarte faină, kudos Andreea Moise!
May 30, 2022
2,5⭐ să fiu drăgu🥰Accept cartea ca fiind duzinache așea, să fie la număr, izipizi, ușurică(ne mai trebe' și de-ăstea) dar nu accept cartea ca fiind nominalizată la atâtea premii, discutată, aplaudată, recomandată.
Un ușor plictis și-o oarecare revoltă m-a cuprins citind-o pt ca are cică 36 de ani, doamna asta din carte care-și cântă refrenul celor 30+.
Pe cuvânt dacă cunosc pe cineva la 30+ atât de plat și gol care se încheagă oleacă cu 2-3 metafore reușite și citarea unor ședințe de pe la psiholog (toți care au fost pe acolo știu câte ceva 😁) , nușh unde sunt treizeciști ăștia atât de infantili sau ce experiențe au avut până acum de expun realitatea atât de muzical, gizesss câte referințe muzicale🤦♀️parcă eram într-un muzical la un moment dat,probabil de asta l-a și numit "refren".
În fine un eșec total a fost pt mine experiența 🤷♀️
Un ușor plictis și-o oarecare revoltă m-a cuprins citind-o pt ca are cică 36 de ani, doamna asta din carte care-și cântă refrenul celor 30+.
Pe cuvânt dacă cunosc pe cineva la 30+ atât de plat și gol care se încheagă oleacă cu 2-3 metafore reușite și citarea unor ședințe de pe la psiholog (toți care au fost pe acolo știu câte ceva 😁) , nușh unde sunt treizeciști ăștia atât de infantili sau ce experiențe au avut până acum de expun realitatea atât de muzical, gizesss câte referințe muzicale🤦♀️parcă eram într-un muzical la un moment dat,probabil de asta l-a și numit "refren".
În fine un eșec total a fost pt mine experiența 🤷♀️
October 10, 2022
3.5 ⭐️
December 22, 2025
O carte despre o experiență mai mult decât traumatizanta pentru oricine trece prin ea: divorțul. Un eveniment care te dărâmă, te lasă fără repere, dezorientat și confuz. Maria Orban reduce dezastrul la o singură zi din viața personajului ei, o zi tristă și intensă emoțional, în care nimic nu pare să mai funcționeze normal. Mi-a plăcut mult veridicitatea emoțiilor, impresia de carte trăită în ciuda fictionalizarii. Recomand cu drag.
December 14, 2021
Tot încerc să atribui o judecată de valoare acestei cărți, dar în definitiv mi se pare nicicum – insuficient de dramatică, cu situații amuzante doar în mintea personajului, fără vreo capacitate aparte a autoarei de a sonda realitatea pentru a scoate la iveală ceea ce este mai puțin evident și disponibil gândirii imediate. Mi se pare inadmisibil ca un roman selectat pentru premiile Sofia Nădejde să nu conțină nici măcar o idee sau o replică care să-ți acapareze gândurile. Înțeleg că se dorește a fi o tragi-comedie realistă (cu accentul pe ultimul cuvânt), însă mi-a lăsat impresia unei superficialități riscante din partea autoarei, care se mulțumește să prezinte "din topor" niște evenimente cu care se confruntă o parte a populației tinere, mizând exclusiv pe ideea familiarității. Unde-i analiza, unde-s paralelismele, unde-i esența? Ce-i oferă această carte cititorului, dacă nu-i permite să vadă/simtă/descopere ceva în plus față de propria experiență sau față de o discuție la cafea cu cineva apropiat?
Limbajul este unul sărac, presărat cu repetiții supărătoare – termenii preponderenți prin care Ruxandra alege să își exprime mulțumirea față de oameni și situații sunt „fain” și „mișto”; nu are cum să nu te zgârie pe carcasa cerebrală când dai peste trei fraze secvențiale cu „mișto” și „fain”. Înțeleg că limbajul colocvial conferă lecturii sentimentul de spontaneitate și autenticitate, însă în cazul de față sesizez un exces care, din păcate, are efectul opus: răpește orice urmă de naturalețe (e ca în filmele românești postdecembriste unde întâlnești o inundație de obscenități la fiecare două replici). Dacă mai iei în considerare și profesia personajului, n-ai cum să nu te aștepți măcar la puțină varietate lingvistică. Mi-a mai atras atenția o secvență în care Ruxandra vorbește despre fosta parteneră a lui Seba, pictoriță de profesie, spunând că este "interesantă". Nu cred că pot găsi un cuvânt mai insipid și opac pentru a descrie orice, e pur și simplu un termen care nu spune nimic despre nimeni, folosit în mod abuziv de cei dezinteresați din naștere.
Cât despre estetica romanului (oh, doamne!), lectura trosnește de clișee și referințe culturale dintre cele mai generice, elemente de care nu ai cum să uzezi non ironic din poziția de scriitor și să te aștepți să mai trezească sensibilitatea cuiva – chiar dacă cititorul o fi copilărit/crescut/trăit cu ele, nu reușesc decât să provoace exasperare. Dacă tot menționezi niște artiști și trupe arhicunoscute, precum Tom Yorke, Spin Doctors sau The Rolling Stones, măcar nu face referire la cele mai comerciale piese ale lor, alea pe care le auzi la Rockfm in fiecare dimineață de zece ani încoace. Mi s-a părut de-un caraghioslâc colosal paralela dintre starea sufletească a Rucsandrei și narațiunea clipului Bitersweet Simphony de la The Verve. Serios?! Și ce este cu pereții pictați în șapte culori? Ce-i cu fotografiile prinse de sfoară, pe care le vezi în dormitorul fiecărui adolescent din serialele de pe Netflix? Cât de edgy mai e să bei direct din sticla de vodcă într-un cămin studențesc și să fumezi ca o sobă, menționând în fiecare paragraf că fumezi? Dacă nu-i o peliculă franțuzească din secolul trecut sau un roman coming of age, nu sensibilizează pe nimeni.
Ne oprim o secundă și la construcția acțiunii. În mare, pot să cred și să regăsesc în viața reală cam toate situațiile prezentate, până când apare personajul Andrei. Înțeleg că au fost împreună în studenție, s-au despărțit și de atunci n-au mai schimbat o vorbă (să tot fie vreo zece ani, dacă matematica mea e corectă). De ce ar contacta-o după atâta timp, doar ca să o anunțe că se mută în alt oraș, având în vedere că mai era și proaspăt intrat într-o relație? Cine face așa ceva? Zero sens.
Cartea nu stă prea bine nici la capitolul documentare. Pe lângă erorile semnalate de alți cititori, găsesc problematic faptul că se discută despre psihologie fără să pară că autoarea a făcut vreun efort să înțeleagă cu adevărat niște lucruri. Mă refer în special la partea în care terapeuta Ruxandrei ii spune că atacurile de panică sunt o consecință a lipsei iubirii de sine. Mi-e facil să cred că cineva ca Ruxandra ar citi literatură de tipul self help, așa cum ea însăși precizează, sau că ar cocheta cu idei pseudoștiințifice, dar niciun terapeut cu studii serioase și diplomă reală nu ar spune o asemenea inepție, periculoasă de altfel, pentru că validează gândurile de autoculpabilizare ale clientului și se duce naiba tot procesul terapeutic. Personajul principal trăiește deja cu o vină constantă și cu sentimentul că nu este îndeajuns pentru sine și pentru ceilalți, așa că o astfel de explicație paralelă cu literatura de specialitate i-ar putea fi fatală.
Din cauza aspectelor punctate mai sus, niciunul dintre personaje nu reușește să mă convingă, nu simt că ascult povestea unor oameni în carne și oase, ci doar vocea unui actor amator din spatele unor păpuși.
Limbajul este unul sărac, presărat cu repetiții supărătoare – termenii preponderenți prin care Ruxandra alege să își exprime mulțumirea față de oameni și situații sunt „fain” și „mișto”; nu are cum să nu te zgârie pe carcasa cerebrală când dai peste trei fraze secvențiale cu „mișto” și „fain”. Înțeleg că limbajul colocvial conferă lecturii sentimentul de spontaneitate și autenticitate, însă în cazul de față sesizez un exces care, din păcate, are efectul opus: răpește orice urmă de naturalețe (e ca în filmele românești postdecembriste unde întâlnești o inundație de obscenități la fiecare două replici). Dacă mai iei în considerare și profesia personajului, n-ai cum să nu te aștepți măcar la puțină varietate lingvistică. Mi-a mai atras atenția o secvență în care Ruxandra vorbește despre fosta parteneră a lui Seba, pictoriță de profesie, spunând că este "interesantă". Nu cred că pot găsi un cuvânt mai insipid și opac pentru a descrie orice, e pur și simplu un termen care nu spune nimic despre nimeni, folosit în mod abuziv de cei dezinteresați din naștere.
Cât despre estetica romanului (oh, doamne!), lectura trosnește de clișee și referințe culturale dintre cele mai generice, elemente de care nu ai cum să uzezi non ironic din poziția de scriitor și să te aștepți să mai trezească sensibilitatea cuiva – chiar dacă cititorul o fi copilărit/crescut/trăit cu ele, nu reușesc decât să provoace exasperare. Dacă tot menționezi niște artiști și trupe arhicunoscute, precum Tom Yorke, Spin Doctors sau The Rolling Stones, măcar nu face referire la cele mai comerciale piese ale lor, alea pe care le auzi la Rockfm in fiecare dimineață de zece ani încoace. Mi s-a părut de-un caraghioslâc colosal paralela dintre starea sufletească a Rucsandrei și narațiunea clipului Bitersweet Simphony de la The Verve. Serios?! Și ce este cu pereții pictați în șapte culori? Ce-i cu fotografiile prinse de sfoară, pe care le vezi în dormitorul fiecărui adolescent din serialele de pe Netflix? Cât de edgy mai e să bei direct din sticla de vodcă într-un cămin studențesc și să fumezi ca o sobă, menționând în fiecare paragraf că fumezi? Dacă nu-i o peliculă franțuzească din secolul trecut sau un roman coming of age, nu sensibilizează pe nimeni.
Ne oprim o secundă și la construcția acțiunii. În mare, pot să cred și să regăsesc în viața reală cam toate situațiile prezentate, până când apare personajul Andrei. Înțeleg că au fost împreună în studenție, s-au despărțit și de atunci n-au mai schimbat o vorbă (să tot fie vreo zece ani, dacă matematica mea e corectă). De ce ar contacta-o după atâta timp, doar ca să o anunțe că se mută în alt oraș, având în vedere că mai era și proaspăt intrat într-o relație? Cine face așa ceva? Zero sens.
Cartea nu stă prea bine nici la capitolul documentare. Pe lângă erorile semnalate de alți cititori, găsesc problematic faptul că se discută despre psihologie fără să pară că autoarea a făcut vreun efort să înțeleagă cu adevărat niște lucruri. Mă refer în special la partea în care terapeuta Ruxandrei ii spune că atacurile de panică sunt o consecință a lipsei iubirii de sine. Mi-e facil să cred că cineva ca Ruxandra ar citi literatură de tipul self help, așa cum ea însăși precizează, sau că ar cocheta cu idei pseudoștiințifice, dar niciun terapeut cu studii serioase și diplomă reală nu ar spune o asemenea inepție, periculoasă de altfel, pentru că validează gândurile de autoculpabilizare ale clientului și se duce naiba tot procesul terapeutic. Personajul principal trăiește deja cu o vină constantă și cu sentimentul că nu este îndeajuns pentru sine și pentru ceilalți, așa că o astfel de explicație paralelă cu literatura de specialitate i-ar putea fi fatală.
Din cauza aspectelor punctate mai sus, niciunul dintre personaje nu reușește să mă convingă, nu simt că ascult povestea unor oameni în carne și oase, ci doar vocea unui actor amator din spatele unor păpuși.
This entire review has been hidden because of spoilers.
February 27, 2021
Roman de debut, volumul „Oameni mari” mi-a lăsat o impresie pozitivă, mult peste așteptări. Nu auzisem de autoare, my bad, deși am văzut pe clapeta cărții că a publicat deja proză scurtă online și în revistele de profil. Dar mai bine așa, că nu am pornit cu niciun fel de așteptări extraordinare. Romanul nu e chiar de 4/5, mai degrabă un 3,5 cinstit, dar treacă de la mine. E volum de debut, trebuie încurajat.
Continuarea aici:
https://vderevlean.wordpress.com/2021...
Continuarea aici:
https://vderevlean.wordpress.com/2021...
March 6, 2021
pretty good :)
December 16, 2020
„Pe scurt, „Oameni mari" e o carte mișto. O poveste obișnuită, spusă într-un stil lejer. O poveste realistă, ce poate fi a multora dintre noi.
Rucsandra este o femeie de 36 de ani, profesoară la un liceu din Brașov, aflată în plin divorț.
Povestea ei nu este ieșită din comun, nu avem parte de evenimente deosebite sau de cine știe ce acțiune, însă tocmai în asta constă farmecul. Este o poveste obișnuită a unei femei obișnuite din România zilelor noastre. Este povestea unei generații, nu degeaba inscripția de pe copertă precizează „Un posibil refren al generației 30 +". A generației care se uita la Beverly Hills și a prins vremea oracolelor.” https://literaturapetocuri.ro/oameni-...
Rucsandra este o femeie de 36 de ani, profesoară la un liceu din Brașov, aflată în plin divorț.
Povestea ei nu este ieșită din comun, nu avem parte de evenimente deosebite sau de cine știe ce acțiune, însă tocmai în asta constă farmecul. Este o poveste obișnuită a unei femei obișnuite din România zilelor noastre. Este povestea unei generații, nu degeaba inscripția de pe copertă precizează „Un posibil refren al generației 30 +". A generației care se uita la Beverly Hills și a prins vremea oracolelor.” https://literaturapetocuri.ro/oameni-...
October 22, 2022
Cartea se vrea a fi "un (posibil) refren al generației 30+", cel puțin asta citim chiar pe prima copertă. Well, deși mă încadrez și eu aici, se pare că nu cântăm același cântec pentru că nu am rezonat deloc și citind și alte păreri, am văzut că nu sunt singura.
Pe scurt, este vorba despre Rucsandra, o femeie de 36 de ani (deși bazat pe logica din carte e discutabilă vârsta ei), profă la liceu, în prag de divorț de Seba(stian), soțul ce a înșelat-o, iar romanul cuprinde cumva caruselul emoțional prin care trece Rucsi în scurta perioadă de dinaintea semnării actelelor de divorț. Finalul este cel care îți dă daună totală, îți va da puțin cu virgulă... dar csf, n-ai csf, asta-i cartea, așa a vrut autoarea.
Pe scurt, este vorba despre Rucsandra, o femeie de 36 de ani (deși bazat pe logica din carte e discutabilă vârsta ei), profă la liceu, în prag de divorț de Seba(stian), soțul ce a înșelat-o, iar romanul cuprinde cumva caruselul emoțional prin care trece Rucsi în scurta perioadă de dinaintea semnării actelelor de divorț. Finalul este cel care îți dă daună totală, îți va da puțin cu virgulă... dar csf, n-ai csf, asta-i cartea, așa a vrut autoarea.
July 8, 2021
E o carte de o sinceritate izbitoare, cu prea multe puncte comune care readuc la viata amintiri.
In același timp, pare o lectură ușor de parcurs, chiar dacă vorbim de un divorț. Are cursivitate și te face sa citești pagina cu pagina fără sa iti dai seama când se termina.
"Când eram mică, credeam că oamenii mari sunt siguri pe ei, că odată cu vârsta vine un fel de stabilitate."
In același timp, pare o lectură ușor de parcurs, chiar dacă vorbim de un divorț. Are cursivitate și te face sa citești pagina cu pagina fără sa iti dai seama când se termina.
"Când eram mică, credeam că oamenii mari sunt siguri pe ei, că odată cu vârsta vine un fel de stabilitate."
October 30, 2022
3.5⭐
Consider că e o carte ce merită citită, poate chiar recitită peste ani pentru că ai ce învață din ea. Stilul de scriere e simplu, dar de efect, e foarte fluid și povestea se leagă foarte frumos. M-a emoționat puțin la final :)
Consider că e o carte ce merită citită, poate chiar recitită peste ani pentru că ai ce învață din ea. Stilul de scriere e simplu, dar de efect, e foarte fluid și povestea se leagă foarte frumos. M-a emoționat puțin la final :)
April 30, 2021
Nu spui nimic și nu dau steluțe până la clubul din luna asta.
May 28, 2021
O voi asocia mereu cu Pink Floyd. M-am dezagregat si m-am recompus. Va ramane cu mine mult timp.
May 12, 2022
Rucsi, sper că ești bine, am terminat cartea cu gândul că vreau musai să știu ce mai faci.
January 1, 2021
"Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit, ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp însă am trecut în cealaltă extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă".
February 18, 2023
SOL-DAT
genial,
mi-au placut:
+ cum la fel ca in ”o scrisoare pierduta” buletinul are o influenta asupra textului si este prezent si cautat cu inversunare (”cum ai stat tu ascuns si eu am rascolit case si oameni si m-am batut,si m-am certat,si m-am distrat, o adevarata epopee!„ )
+glumele si sarcasmul, referintele literare, faptul ca rucsandra era profesor si in acelas tp visul spulberat de familia sa. foarte relatable to a concerning point, dar aia e.
”Maica-mea, care era pentru mine in copilarie un fel de Dumnezeu mai mic, pare dintr-odata marunta si fragila, iar asta, in ciuda faptului ca sunt fricoasa, imi face sufletul bucati.”
”venim noi dintr-un sir lung de femei care si-au asumat roluri de barbati. Barbati care ar fi trebuit sa le fie soti, frati, iubiti, tati, niste femei care au pus capac peste capac sa astupe golurile lasate de ceilalti. Niste femei care s-au asprit, incrancenat, camuflat sub o crusta tare, ca nimeni nu a putut sa mai ajunga la ele.”
genial,
mi-au placut:
+ cum la fel ca in ”o scrisoare pierduta” buletinul are o influenta asupra textului si este prezent si cautat cu inversunare (”cum ai stat tu ascuns si eu am rascolit case si oameni si m-am batut,si m-am certat,si m-am distrat, o adevarata epopee!„ )
+glumele si sarcasmul, referintele literare, faptul ca rucsandra era profesor si in acelas tp visul spulberat de familia sa. foarte relatable to a concerning point, dar aia e.
”Maica-mea, care era pentru mine in copilarie un fel de Dumnezeu mai mic, pare dintr-odata marunta si fragila, iar asta, in ciuda faptului ca sunt fricoasa, imi face sufletul bucati.”
”venim noi dintr-un sir lung de femei care si-au asumat roluri de barbati. Barbati care ar fi trebuit sa le fie soti, frati, iubiti, tati, niste femei care au pus capac peste capac sa astupe golurile lasate de ceilalti. Niste femei care s-au asprit, incrancenat, camuflat sub o crusta tare, ca nimeni nu a putut sa mai ajunga la ele.”
June 10, 2021
O carte bună, ușor și rapid de citit. Din punctul meu de vedere, nu este doar "un (posibil) refren al generației 30+", ci este un (posibil) refren a întregii realități românești, secvențele atât de reale care ilustrează societatea românească (învățământ, familie, iubire, imobiliare, mâncare) te captivează și nu-ți permit să lași cartea din mână. Iar fiecare trimitere, iluzie atât literară cât și muzicală îți stârnește râsul.
April 20, 2021
Faină și onestă, ca o discuție la bere între doi prieteni. Un portret viu al tinerilor-adulți din ziua de azi, care încearcă să-și vindece traumele emoționale din copilărie, să reclădească relațiile cu părinții, orbecăind prin viață fără un scop precis.
January 27, 2021
O experiență literară care m-a întristat. Mi-a fost milă de Ruxandra, de dezorientarea cu care umblă prin viață, de Singurătatea ei.
August 1, 2022
3.5
mi a placut, a avut capacitatea de a ma scoate din reading slump, iar pentru asta sunt complet recunoscatoare. usor de citit, captivanta si cu un limbaj coerent si uzual. recomand!
mi a placut, a avut capacitatea de a ma scoate din reading slump, iar pentru asta sunt complet recunoscatoare. usor de citit, captivanta si cu un limbaj coerent si uzual. recomand!
Displaying 1 - 30 of 143 reviews