Cartea e o poveste cu destule accente autobiografice, existând personaje care au existat cu adevărat. Acțiunea am plasat-o într-un orășel transilvan, ușor de descifrat datorită reperelor, în Sighișoara, orașul unde am crescut și am trăit cea mai frumoasă perioadă a vieții, cea de pâna la începutul școlii, când am ajuns la Cluj. Există accente de fantastic, de discurs oniric, am încercat să scriu cât mai simplu și cu umor atunci când povestea mi-a permis-o. (Tudor Runcanu)
Îl știu pe Tudor din vremea când eram amândoi elevi de școală generală, iar tații noștri - prieteni în acea vreme - ne aduceau împreună la Casa Scriitorilor de la Olimp. Nu ne-am văzut de 35 de ani, dar l-am regăsit cu mare bucurie în acest roman și am realizat ce destin interesant am avut fiecare dintre noi, copii de scriitori, să urmăm amândoi pasiunea taților. În "Cuibul bufniței", volumul său de debut, Tudor reușește să scrie ceva ce cu greu se regăsește la generațiile post 2000: o POVESTE cu adevărat fantastică, din toate punctele de vedere. Am descoperit o lume fabuloasă, cu personaje bine creionate, cu situații în care realitatea se împletește natural cu închipuirea, cu visul, cu fantezia dusă uneori chiar dincolo de limite. La un moment dat, narațiunea se poate îndrepta către o enigmă polițistă (mi-ar fi plăcut foarte mult!), dar Tudor schimbă macazul dezinvolt și plutește până la final pe aripile ficțiunii, deznodământul fiind pe măsura scriiturii. Într-o lume în care mulți dintre condeierii noștri s-au blocat în realitatea sumbră (politico-economico-socială) a prezentului, Tudor Runcanu a avut curajul să pună pe masă un basm, pur și simplu. Felicitări, prietene, m-ai făcut din nou să mă simt copilul din curtea în care ne bucuram amândoi de libertate, de vacanța de vară, de joacă, de mare.
Ceva din magia orașelor lui Italo Calvino s-a strecurat în romanul lui Tudor Runcanu, Cuibul bufniței: când rece și nins de fulgi care se nasc din senin asupra unui loc anume, când cald și însorit de parcă nimic rău nu s-ar putea întâmpla, când gol și pustiu, când colorat de oameni ai locului sau aduși de vânt de cine știe unde. Pe acest fundal, personajul principal, Elias, un domn cu mâini de lemn pe care și le tot schimbă după nevoie, o cunoaște în sfârșit pe doamna Olga, cea în casa căreia se joacă periodic cărți.
Nu cred că am mai citit în literatura română contemporană ceva asemănător. În "Cuibul bufniței", Tudor Runcanu (pe care l-am descoperit întâmplător, citindu-i o proză scurtă absolut năucitoare) ne pune pe tavă (prin ochii domnului Elias, un astrolog cu două proteze de lemn în loc de brațe) o lume carnavalescă cu puternice accente gotice. Imaginați-vă că în orașul Bruges vine circul lui P.T. Barnum, Salvador Dali îl reprezintă pe pânză, iar Alejandro Jodorowsky îl transpune pe peliculă. Cam aceasta e senzația pe care o ai răsfoind filele cărții. Greu de rezumat acțiunea din "Cuibul bufniței", greu, de asemenea, de recomandat romanul oricui, la orice oră. Însă scriitura lui Tudor Runcanu e minunată, are ceva inefabil, imposibil de încadrat într-un tipar anume. Vă las în continuare (în timp ce eu o să mă retrag discret) câteva mostre ale măiestriei autorului: "Umbra lui Elias era veselă ca un copil. În drumul ei către piață, se cățăra lungă pe ziduri, unduia pe garduri și copaci, flutura ca un zmeu atunci când nu mai rămânea în jur decât cerul, intra prima și ieșea ultima din ganguri, părea un câine scos la plimbare după o grea convalescență." "Se gândi atunci că fiecare an care trece parfumează parcă altfel cartea asta, și dacă noi, ca oameni, dobândim în timp tot felul de mirosuri grele pe lângă cele pe care le știm deja, cărțile parcă își pierd seva crudă a tiparului și devin mai dulci, fermentează lent." "Își dădu seama că, până la urmă, ele (planetele) sunt azi singurele mărturii ale unor zei păcăliți, conduși cuminți de șleahta umană spre apus. Precum niște bătrâni ascultători pe care îi sprijini pe partea însorită a cărării în drum spre azil. Venus cea scânteietoare e singura care-și mai permite să strălucească ochiului liber. Ceilalți zei, Marte, Mercur sau Jupiter, sunt rezultatul unor calcule și probabilități. Uneori îi vezi, alteori nu. Aici matematica iese iarăși învingătoare, pentru că ne convinge de o certitudine pe care trebuie s-o acceptăm ca atare, fără bucuria ochiului."
Citesti cu alți ochi o carte, când știi ca autorul ti-a fost coleg de clasa în gimnaziu, si de atunci au trecut mai bine de 35 de ani si am intrat in alt secol :) ...Am fost extrem de curioasa, dicolo de curiozitatea pe care o am in general pentru autorii romani contemporani, si curiozitatea mi-a fost rasplatita.
Desi eu sunt mult prea pragmatica pentru a gusta scene onirice si suprarealiste (care sunt oarecum obligatorii, bag de seama, in literatura romaneasca actuala), cartea mi-a placut mult. Apreciez cand un autor are capacitatea sa VADĂ dicolo de primul strat al percepției, de ceea ce vede toata lumea. Si mai apoi, apreciez cand poate sa scrie (aparent cu usurinta, dar asta doar el stie) ceea ce a vazut unic in banalele scene cotidiene. Si mai apoi, daca poate sa (trans)scrie ce a vazut si poetic, si cu umor, si ironic. Pe toate astea le-am gasit in "Cuibul bufnitei". Nu a fost pagina in care sa nu gasesc macar o propozitie care sa ma faca sa zambesc, sa ma intrige sau sa ma surprinda cu niste cuvinte potrivite intre ele cu precizie chirurgicala. Darul potrivirii cuvintelor in mod surprinzator si elegant nu e pentru toata lumea.
Bonus points pentru narativa evadarii din "Nord" (pentru ca in ea am vazut si povestea evadarii si revenirii strabunicului meu din Siberia) si pentru finalul total neasteptat (pe care nu-s convinsa ca l-am inteles neaparat cum a intentionat autorul, dar tocmai in asta consta dreptul/libertatea de a fi doar un cititor oarecare).
This entire review has been hidden because of spoilers.
3* pe Goodreads inseamna liked it, adica mi-a placut, dar nu suficient pentru mai mult de 3*. Per ansamblu, am fost destul de confuz in ceea ce priveste acest roman. Am incercat sa inteleg cumva care este scopul/contributia fiecarui plan narativ si cum se leaga ele in intreaga poveste. Am trait cu senzatia ca citesc un mix de proze scurte ce au personaje comune si care se amesteca intr-o poveste. Sunt consumator de oniric si mi-au placut pasajele onirice din acest roman, dar au fost destul de "light" comparativ cu ce poti savura in scrierile lui Corin Braga.
Bizarul este caracteristica principală a romanului Cuibul bufniței de Tudor Runcanu, care se combină captivant cu realismul cotidian și farmecele unei bucătărese diabolice. Unul dintre cele cinci volume cu care a debutat colecția Biblioteca de proză contemporană este un exemplu perfect de îmibare unitară a modernismului cu clasicul secolului trecut.
O poveste cu adevărat fascinantă, ireproșabil scrisă, lirică, îmbibată în substanță narativă, imagini imposibil de uitat și combinații culinare și senzoriale neașteptate. O scriitură pur și simplu minunată!
Am închis cartea asta întrebându-mă "ce naiba am citit?" - ÎN SENSUL BUN!!!! Cuibul bufniței este o călătorie înainte și înapoi, pe rute întortocheate, pe cărări întunecate, pe acoperișurile orașului, în casele personajelor ciudate. Tudor Runcanu împletește lumea reală cu fantasy, realul cu imaginarul... Îmi place că am citit cartea aceasta fără să știu încotro se îndreaptă, de dragul scrisului, cititului, ciudatului...și uite așa am mai descoperit un român fain!!!
Nici urmă de asperitate în cartea lui Tudor Runcanu, o căldură luminoasă și blândă vine de nu știu unde, învăluind personajele chiar în momentele de tensiune sau suferință. Poate din teritoriul Amintirii, dar numai pentru a le însufleți cu noi dorințe, ca atunci când Elias își simte brațele de lemn redevenite tandre. « Cuibul bufniței » e o poveste poetică extravagantă dar și plină de tandrețe, empatie și umor, croită parcă pentru tentaculele delicate ale copilului din adânc ; copilul avid de surprize, de senzorialitate, de asocieri neașteptate. Neașteptat e și finalul, conducându-ne în lumea complexă a figurilor simbolice arhetipale, deopotrivă crude si binevoitoare.