Publicată la editura Tineretului în '51, fiind una dintre cele mai rare cărți ale acelei perioade, când Cartea Rusă dicta politica editorială, Apele Narinului e un roman-fluviu care face -a câtă oară?!- apologia omului nou. Homo sovieticus, cum îmi place mie să-i spun. În anii '50, pentru a înfrânge reticența teritoriilor "colonizate" față de noua orânduire răsăriteană, toate organele au fost organizate astfel încât să ducă o politică pro-sovietică, ceea ce nu arăta deloc rău, mai ales în roman, unde se prezintă o vădită antiteză între omul vechi (bătrân, supus supranaturalului, lui Allah, desconsiderand femeia, clavetitor) și omul nou (tânăr, muncitor, comsomolist, progresist). Două sunt temele: munca și fergeaua islamică. Dacă prima se lămurește de la sine (nebunii au construit un canal, care se preconiza a fi construit în doi ani, în doar 16 zile; zice presa internațională, nu partidu'), cea de-a doua e o adevărată artă, care te face să fii și mai mult scârbit -dacă se poate- de feminismul occidental al zilelor noastre.