A debutat editorial cu volumul de versuri Ucenicia batrinului alchimist (Dacia, 1983). De-a lungul anilor a colaborat la principalele reviste literare din Romania. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1995. A publicat poezie (Cartea lui Benedict – Vinea, 2002; Alte poeme de moda veche – Pontica, 2004; Scrisori din Arcadia – Paralela 45, 2005; Dilecta – Cartea Romaneasca, 2006; Marii oameni ai revolutiilor – editie samizdat, seria no name, 2009), romane (Textele de la Monte Negro – Pontica, 2003; Viata lui Kostas Venetis – Cartea Romaneasca, 2011), teatru (Cinci poeme dramatice – Palimpsest, 2005) si critica (Apocaliptica textului – Palimpsest, 2008; Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie romaneasca actuala – Casa de pariuri literare, 2011). Detine trei premii ale Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pentru poezie si critica (1994, 2000, 2008). A fost tradus in franceza, engleza, spaniola, germana, italiana, maghiara, polona, slovena, bulgara.
„Suntem aici cam de pe la facerea lumii. Noi am construit piramidele. Noi am inventat stiloul, insulina și bomba atomică. Dacă am fi vrut am fi putut cuceri lumea dar am preferat să stăm la povești cu vecinii la un mic și o bere. Noi l-am dăruit pe păcală culturii universale. Avem bărbații cei mai virili și femeile cele mai sexy din lume. Dar cel mai bine și mai bine ne pricepem să trăncănim.”
Octavian Soviany a împlinit șaizecișișase de ani, prilej pentru a scrie acest volum plin de poezie autentică, sinceră, în care atacă mai multe teme importante: condiția scriitorului, bătrânețea, bilanțuri ale vieții, tristețea și suferința, viața în general. Ba, după cum se vede și mai sus, avem și poezii care discută despre români și România, despre bețivi sau rai, pe un ton amuzant și jovial. Un volum excelent de poezie!
Mie poezia mi-a făcut numai rău, mi-a amputat toate organele, mi-a furat până și saliva din gură, până și aerul din plămâni. Pe mine poezia m-a făcut om.
spre rușinea mea, abia acum conștientizată vizavi de subiectul în cauză, primul volum de poezii dintr-ale lui Octavian Soviany pe care l-am citit s-a întâmplat să fie și ultimul său volum publicat.
nu știu de ce nu am ales să fac contactul cu opera dumnealui mai devreme, eventual pornind cu unul dintre romane (primele volume de poezie fiind total inexistente în anticariatele online). deși îl știam, în sensul că auzisem de opera sa, iar acele “auziri” fiind “numai de bine”, tot n-am făcut contacul. probabil n-a fost destul de mediatizat? nu știu. ce-i drept, port cu mine și păcatul generațional de a plecacapul mai cu seamă înspre “personajele de prim-plan”.
cât despre volum, este unul al sleirii, al oboselii și al, poate sună prea mult și prea urât, scârbei (totuși o scârbă cumva pasivă) față de poezie, de sine, de vârsta sa (șaizecișișase), de lume cu toate ale ei. singura speranță (și aceea parțială și forțată dintr-un, să zicem, impuls de autoapărare în fața vidului) provenind din direcția “femeii iubite” despre care nu putem ști exact dacă este într-adevăr o ființă omenească de gen feminin (ca să ma exprim conform ștanțelor lingvistice actuale) sau este însăși poezia care, în orice caz, nu mai poate oferi ceea ce se pretinde că ar oferi; însă dacă ar fi să mă ghidez după anumite versuri pe care oricum nu le voi transcrie, este într-adevăr vorba de acea “femeie iubită”. artele poetice sunt la fiecare pas, ori măcar gânduri vizavi de propria artă care nu mai poate mulțumi, întrucât niciodată nu poate fi de-ajuns. pe alocuri somatic cu presărări de tip ontologic/existențial (pe viață și pe moarte), Octavian Soviany exprimă nemaipomenit starea generală a poetului care încă mai crede în poezie, deși aceasta nu mai reprezintă nimic “salvator” (nefiind, deci, intoxicată de substraturi ideologice, cvasimilitante sau de orice alt fel înafară de cele vizând “poezia pură” - da, da, fac referire la APROAPE tot ce înseamnă poezia română contemporană [cu precădere cea de tip fetus] și aproape că-mi vine să plâng în grețuri).
mulțumescu-ți, Doamne! mulțumescu-ți, domnule Soviany! poezia română încă mai are de unde învăța.
încep s-o ard în impulsul speranței ridicole urmate catharsisului. sunt un copil. mai am și eu de învățat.
„Țin între degete/apa și cred/că te mângâi pe coapse” (p. 12) „Numai golul/poate să ningă/așa liniștit/parcă ar spune/o rugăciune” (p. 12) „66 de ani au trecut/ca 66 de/vagoane de marfă.” (p. 19) „Și într-o gară îndepărtată din nord/o femeie singură/uitându-se la un munte” (p. 31) „Casa e mai mică/mai cocârjată,/pregătindu-se parcă/să-și caute proprietarii/în adâncul pământului” (p. 40) „Doar o/floare a soarelui/scoate capul de peste gard/parc-ar fi mama” (p. 40) „Acum/cuvintele mele/se rostesc singure/ca și cum ar ploua/într-un ochi liniștit de pădure/prin care/oamenii/trec foarte rar/și numai/în vârful picioarelor,/ca pe vremea/lui Dumnezeu.” (p. 42) „Am spălat/chiloții murdari/ai istoriei.” (p. 53) „Dragostea noastră/n-are pene frumoase./Seamănă cu/o vrabie.” (p. 57) „și fiecare/își bea ceaiul de tei/într-o altă odaie/de patru pe patru.” (p. 58) „Privesc/pânzele de păianjen./îmi privesc/degetele de la picioare/și mormăi:/—E bine./Sfârșitul lumii/mă va găsi pregătit” (p. 63) „—Ce faci aici?/mă întreabă pisicile./—Prind cuvinte,/așa cum/prindeți voi șoareci./—Hm!/fac pisicile./—Atunci/arată-ne ghearele.” (p. 71)
*** Fotografiile noastre de anul trecut sunt mai frumoase ca noi. Eu între timp am făcut burtă. Scriu despre mirosul și gustul florilor de salcâm din copilărie. Îmi privesc oasele mâinilor și îmi spun: „Câtă mizerie! 66 de ani au trecut ca 66 de vagoane de marfă." Pe stradă plouă frumos, iar apa clocotește în ceainic degeaba.
Te întorci din grădină după ce ai udat florile. Te apleci către mine și-mi scoți din ochi un grăunte de praf. Și eu sunt o grădină care trebuie îngrijită cu multă răbdare. Dragostea noastră n-are pene frumoase. Seamănă cu o vrabie.
Mie poezia mi-a făcut numai rău, mi-a amputat toate organele, mi-a furat până și saliva din gură, până și aerul din plămâni. Pe mine poezia m-a făcut om.