What do you think?
Rate this book
a cui e casa asta
Istoria contemporană, minciuna politică, crima în desfășurare, acestea sunt corelativele obiective ale poeziei lui Alexandru Vakulovski. Ele hrănesc tumultul abia stăpânit din subtext, dar se și hrănesc din acesta, într-o simbioză organică ce-și găsește echilibrul în ton. Poetul care scrie lumea aceasta - Odesa lui, Ucraina lui, Rusia lui și, în final, Moldova lui - este și judecătorul ororilorr pe care le descrie, rolul lui reieșind, așadar, din amestecul impur dintre hierofant și menestrel.
Bogdan-Alexandru Stănescu
Bogdan-Alexandru Stănescu
146 pages, Paperback
Published January 1, 2020
16 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
January 16, 2021
Într-o incursiune poetică în Moldova, Ucraina și Kosovo, Alexandru Vakulovski reușește demascarea fariseismului din politică și-a crimelor înfăptuite sub tot felul de pretexte „umanitare” și pseudo-salvatoare, subliniază separarea și separatismul, propaganda care „e mai tare decât un batalion de tancuri/ chiar și atunci când e proastă”. În plus, ținta politică din versurile lui coincide pe alocuri cu niște mize care, odată abordate, se transformă în poezie ecologistă („praful”, de exemplu, de la paginile 23-35), ba chiar cu inserturi prin care secționează oamenii și istoria și credințele sau convingerile care propagă răul.
https://ancazaharia.ro/2021/01/o-plan...
https://ancazaharia.ro/2021/01/o-plan...
December 31, 2020
La sfârșit de an - ceva nou, foarte nou.
Cea din urmă carte publicată de Alexandru Vakulovski, o carte alcătuită din poeme aproape jurnalistice, nu știu dacă este așa categorie, dacă nu-i - Alexandru a inventat-o.
Poemele sunt un amestec continuu de versuri de două timpuri: versuri jurnalistico-istorice, informative și uimitoare cumva, nu sunt chestii bizare povestite, unele sunt chiar dureroase (eu iaca puteam să mă duc cu bicicleta până la mare, dacă nu...); celălalt tip de vers e versul umoristic, vizual și care tare bine merge la inima cititorului. Alexandru zici că e un botanist (?), totdeauna găsesc denumiri de păsări pe care nu le știam. Același lucru îl pot spune și despre Moni, la ea am găsit și fructe pe care noi le numim naiba știe cum, numai nu așa cum e corect în română.
Cea din urmă carte publicată de Alexandru Vakulovski, o carte alcătuită din poeme aproape jurnalistice, nu știu dacă este așa categorie, dacă nu-i - Alexandru a inventat-o.
Poemele sunt un amestec continuu de versuri de două timpuri: versuri jurnalistico-istorice, informative și uimitoare cumva, nu sunt chestii bizare povestite, unele sunt chiar dureroase (eu iaca puteam să mă duc cu bicicleta până la mare, dacă nu...); celălalt tip de vers e versul umoristic, vizual și care tare bine merge la inima cititorului. Alexandru zici că e un botanist (?), totdeauna găsesc denumiri de păsări pe care nu le știam. Același lucru îl pot spune și despre Moni, la ea am găsit și fructe pe care noi le numim naiba știe cum, numai nu așa cum e corect în română.
June 12, 2022
"a cui e casa asta" merită studiată în școli, căci atinge subiecte sensibile despre identitatea noastră, iar tema războiului e mai actuală decât oricând.
June 28, 2021
Un volum terifiant și melancolic deopotrivă, pe care nu mi l-aș fi imaginat vreodată c-ar putea ieși din pana „eterată” a autorului Priveliștilor (Charmides, 2017). Pe parcursul cărții am avut senzația stranie că experiez un déjà-vu. Erau de fapt reverberații ale unei lecturi din studenție, când, după ce răsfoisem un roman sau un florilegiu de articole și eseuri aparținând charismaticului (pe-atunci) Savatie Baștovoi, mi-am zis: „Slavă Domnului că părințelul se ocupă și de lucruri serioase!” – asta înainte de-a se întoarce la canțonetele pentru mămicile oblojite și cantilenele pentru copiii nedoriți de mămici.
Textura lirico-epică a poemelor vakulovskiene are ceva din virilitatea (bine înțeleasă) a lui P. P. Pasolini, mai ales cea din vremea în care magistrului italian i se tot găseau circumstanțe agravante, în demersul său de a divulga „misterul” budoarelor ambigene, întrucât ipocrizia nomenclaturistă a Republicii dicta (ca-n orice epocă) spiritul rezonabil al veacului.
A cui e casa asta? reprezintă (și sper să fiu în asentimentul majorității) una dintre lecturile obligatorii pentru toți aspiranții la culmile înzăpezite (sau înnoroite) ale Poeziei, căci fuga de listele cu militarii uciși „la datorie” e martorul ocular al faptului (și deci un simptom explicit) că spaima de „canoanele teoriei literare tradiționale” e încă vie, iar țelul artistic, încă blurat (metaforic vorbind, desigur; nu trageți în mesager!) – în consecință, o colecție de narațiuni brutale (aidoma realității din care provin), neprescrisă celor suferinzi de poeticism atrofiant endemic.
„bisericile s-au umplut de cadavre/și de/răniți/e ceva greu și pentru Dumnezeu
a mai trecut o zi/20 02 14/Ucraina/nimeni nu vrea să moară
moartea-i peste tot” (p. 12)
⁕
„la Varnița oamenii împing/cu mâinile goale/granița pe care au avansat-o/
soldații ruși sub privirea/pacificatorilor ruși/
ziarele scriu despre/așa-zisa graniță/așa-zisa transnistrie/
mai puțin despre oameni” (p. 34)
⁕
„scriitorii din Cernăuți/povestesc la uniunea scriitorilor/că li se închid școlile de/limbă română din Ucraina/că-i tot mai greu/mai greu decât cu rușii/au șters și inscripția românească de pe/catedrală de parcă/Dumnezeu ar vorbi/doar în ucraineană” (p. 55)
Astfel că autorul basarabean recomandă – printre pasajele crude ale unei istorii recente, conturate uneori cu lux de amănunte – ca unică metodă sănătoasă pentru dobândirea „iluminării” (adică a detectării și-a însușirii, fie și prin ciordeală, a unei decențe umane firești) răfuiala corp la corp cu omul corupt, umbrit și dedublat din fiecare dintre noi.
Așadar, un abecedar versificat al câtorva rădăcini genealogice specifice unei terori (și, implicit, unei terrorussii), ce sunt la vedere, perforând ascendent solul (uneori reavăn, alteori secetos) al unui teritoriu politizat și disputat de Marile Puteri Mondiale – omenirea.
„Nu poți face din tranșee drum. Mai bine o iei prin arătură”, zice Al. Vakulovski. Iar eu îl cred pe cuvânt.
Acum, după ce-am terminat recenzia, dau iama în tastatură, Campionatul lui pește din 2020 se ține în 2021, belesc ochii pe monitor: Finlanda 0 - 1 Rusia, meciul s-a jucat pe Arena Gazprom din Sankt Petersburg, finlandezii marcaseră în minutul 4 al partidei un gol perfect valabil, ce fu anulat de brigada de arbitri. Dar vorba autorului: „...de ce ne-ar interesa/acolo e Rusia/nu-i planeta noastră”.
Textura lirico-epică a poemelor vakulovskiene are ceva din virilitatea (bine înțeleasă) a lui P. P. Pasolini, mai ales cea din vremea în care magistrului italian i se tot găseau circumstanțe agravante, în demersul său de a divulga „misterul” budoarelor ambigene, întrucât ipocrizia nomenclaturistă a Republicii dicta (ca-n orice epocă) spiritul rezonabil al veacului.
A cui e casa asta? reprezintă (și sper să fiu în asentimentul majorității) una dintre lecturile obligatorii pentru toți aspiranții la culmile înzăpezite (sau înnoroite) ale Poeziei, căci fuga de listele cu militarii uciși „la datorie” e martorul ocular al faptului (și deci un simptom explicit) că spaima de „canoanele teoriei literare tradiționale” e încă vie, iar țelul artistic, încă blurat (metaforic vorbind, desigur; nu trageți în mesager!) – în consecință, o colecție de narațiuni brutale (aidoma realității din care provin), neprescrisă celor suferinzi de poeticism atrofiant endemic.
„bisericile s-au umplut de cadavre/și de/răniți/e ceva greu și pentru Dumnezeu
a mai trecut o zi/20 02 14/Ucraina/nimeni nu vrea să moară
moartea-i peste tot” (p. 12)
⁕
„la Varnița oamenii împing/cu mâinile goale/granița pe care au avansat-o/
soldații ruși sub privirea/pacificatorilor ruși/
ziarele scriu despre/așa-zisa graniță/așa-zisa transnistrie/
mai puțin despre oameni” (p. 34)
⁕
„scriitorii din Cernăuți/povestesc la uniunea scriitorilor/că li se închid școlile de/limbă română din Ucraina/că-i tot mai greu/mai greu decât cu rușii/au șters și inscripția românească de pe/catedrală de parcă/Dumnezeu ar vorbi/doar în ucraineană” (p. 55)
Astfel că autorul basarabean recomandă – printre pasajele crude ale unei istorii recente, conturate uneori cu lux de amănunte – ca unică metodă sănătoasă pentru dobândirea „iluminării” (adică a detectării și-a însușirii, fie și prin ciordeală, a unei decențe umane firești) răfuiala corp la corp cu omul corupt, umbrit și dedublat din fiecare dintre noi.
Așadar, un abecedar versificat al câtorva rădăcini genealogice specifice unei terori (și, implicit, unei terrorussii), ce sunt la vedere, perforând ascendent solul (uneori reavăn, alteori secetos) al unui teritoriu politizat și disputat de Marile Puteri Mondiale – omenirea.
„Nu poți face din tranșee drum. Mai bine o iei prin arătură”, zice Al. Vakulovski. Iar eu îl cred pe cuvânt.
Acum, după ce-am terminat recenzia, dau iama în tastatură, Campionatul lui pește din 2020 se ține în 2021, belesc ochii pe monitor: Finlanda 0 - 1 Rusia, meciul s-a jucat pe Arena Gazprom din Sankt Petersburg, finlandezii marcaseră în minutul 4 al partidei un gol perfect valabil, ce fu anulat de brigada de arbitri. Dar vorba autorului: „...de ce ne-ar interesa/acolo e Rusia/nu-i planeta noastră”.
Displaying 1 - 4 of 4 reviews