Cartea aceasta spune și nu spune, povestește și nu povestește. Autoarea ne privește din vremea interbelică până în inima comunismului, în anul 1972, când a fost publicat Castelul de apă. Textul trăiește pentru că fiecare cititor vine cu desaga lui. Eu recunosc, de pildă școala germană din București, la care preda limba română prozatorul Ion Slavici. Despre această școală îmi povestea bunica mea cu o bucurie pe care nu mi–o explica. Era exact ca în romanul Margaretei Sterian. După bunica, și după mama mea, mi–a venit și mie rândul, în anii tiraniei roșii, să visez Parisul: ei bine, l–am visat exact așa cum îl ghicesc în vorbele cu care îl învelește Margareta Sterian. Acesta nu este un roman, pentru că povestea nu este. Se întâmplă lucruri care nu duc la un deznodământ. Sunt lucruri catastrofale, spuse însă cu mare sfială. Întâmplările sunt ca trestia lui Pascal, frunze pe apă. Ele curg până se umple Castelul de apa trăirii, de spaimele, bucuriile și patimile ei. Cei care vor alege să citească această literatură—pentru că literatură este, la urma urmei—de la sfârșit către început, vor înțelege ce vreau să spun. Nu căutați poveste, nu căutați biografie, nu cautați istorie, nici iubire, nici jale în aceste pagini. Ele sunt doar atât: un turn uriaș până la cer, care ne lasă fără cuvinte. La fel ca și tablourile, și ca tot ce iese din mâna Margaretei Sterian. (Lidia Vianu)
Castelul de apă de Margareta Sterian este o biografie pe care am citit-o cu sufletul la gură. Stilul de scriere este unul minunat, intim, care te îmbie să urmărești firul narativ și să vrei să rămâi cu protagonista până la sfârșit. Romanul Margaretei Sterian nu este o poveste despre aventură și evenimente cruciale, ci este o carte despre destin, despre o copilărie fericită alături de o femeie cu sufletul de aur, despre o tinerețe plină de descoperiri și schimbări. Recenzia mea, aici.