What do you think?
Rate this book
Filosofia elenistică: Stoici, epicureici, cinici și sceptici
Școlile filosofice elenistice, mai ales stoicismul și epicureismul, par în plin secol XXI drept o sursă de inspirație intelectuală și spirituală de o surpinzătoare modernitate. Neglijate multă vreme, fiind considerate filosofii minore și decadente, proprii civilizației grecești la apus, astăzi ne dăm seama că au fost o reacție la o profundă criză politică, socială și religioasă - prin pierderea hegemoniei orașului-stat grecesc - și la necesitatea de a dobândi o nouă înțelegere a ființei umane. Scopul ultim al ganditorilor stoici și epicureici a fost mai degrabă practic decât teoretic, aceștia căutând mai ales să trăiască o viață fericită, în ciuda oricăror adversități. Stoicismul a avut o influență enormă asupra filosofiei romane, renascentiste și moderne. Epicureismul oferă câteva propuneri etice - căutarea seninătății, o viață trăită în înțelepciune, bucuria prilejuită de plăcerile spirituale sau prietenia - cât se poate de necesare ființei umane contemporane.
- GenresPhilosophyNonfiction
144 pages, Hardcover
First published January 1, 2015
3 people are currently reading
17 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
February 20, 2021
Deși am fost un pic dezamăgit că nu s-au prezentat mai multe întâmplări cu cinicul Diogene, totuși merită menționate cea în care se plimba prin Atena în plină zi cu o lumânare aprinsă spunând că e în căutarea unui om și nu găsea nici unul, pe care o cunoșteam, și cea în care, ajuns în casa luxoasă a unui bogat unde fusese avertizat că era interzis să scuipi, Diogene și-a dres glasul și l-a scuipat în față zicându-i apoi că n-a găsit un loc mai jegos unde să scuipe.
De la epicureici am rămas cu această maximă extraordinară potrivit căreia nu e prea târziu și nici prea devreme ca să fim filosofi, fiindcă nu e niciodată prea târziu și nici prea devreme ca să fim fericiți.
De asemenea, în capitolul „Scepticismul după scepticism” Toni Cardona prezintă următorul sfat dat de către Flaubert: „Nu citiți cum fac copiii, ca să vă distrați, sau, cum fac ambițioșii, ca să vă instruiți. Nu, citiți ca să trăiți. Creați-vă o atmosferă intelectuală pentru sufletul vostru care va fi alcătuită din emanația tuturor marilor spirite. Și vi-l recomand în primul rând pe Montaigne. Citiți-l de la cap la coadă și, când ați terminat, luați-o de la capăt.”
De la epicureici am rămas cu această maximă extraordinară potrivit căreia nu e prea târziu și nici prea devreme ca să fim filosofi, fiindcă nu e niciodată prea târziu și nici prea devreme ca să fim fericiți.
De asemenea, în capitolul „Scepticismul după scepticism” Toni Cardona prezintă următorul sfat dat de către Flaubert: „Nu citiți cum fac copiii, ca să vă distrați, sau, cum fac ambițioșii, ca să vă instruiți. Nu, citiți ca să trăiți. Creați-vă o atmosferă intelectuală pentru sufletul vostru care va fi alcătuită din emanația tuturor marilor spirite. Și vi-l recomand în primul rând pe Montaigne. Citiți-l de la cap la coadă și, când ați terminat, luați-o de la capăt.”
September 15, 2021
Autorul ne avertizeaza asupra faptului ca multe din textele originale nu au ajuns pana la noi si ceea ce stim este din surse secundare sau fragmente ale scrierilor originale. De aceea, descrierea fiecarui curent din titlu este relativ succinta. Stoicismul si epicureismul sunt dezvoltate mai mult (fiind si principalele curente filosofice din perioada elenistica), ceea ce nu inseamna ca cinismul si scepticismul sunt mai neinsemnate, avand in vedere ca scrierile insasi sunt de prisos daca le adoptam punctele de vedere (pentru cinici, nu exista multe scrieri deoarece ei nu cauta sa creeze o filosofie, ci doar sa creeze o contrapunere conformismului pentru a milita pentru o intoarcere la natura deoarece societatea e sursa tuturor problemelor noastre. Pentru sceptici in schimb, nimic nu poate fi cunoscut cu certitudine, iar orice scriere ar insemna sa declari cu certitudine ca stii ceva, ceea ce nu e posibil, deci scrierile fiind inutile intrucat nu avem abilitatea de a cunoaste cu adevarat. Ulterior, acest impas e depasit prin cunoasterea probabilistica in cazul subiectelor complexe precum existenta zeilor, fundamentele lumii, natura fiintei umane, etc. In situatiile cotidiene, putem sa ne incredem cu oarecare masura in perceptiile noastre, chiar daca nu sunt 100% reliable).
Cum scrie si in carte, e important sa intelegem dezvoltarea acestor carari filosofice prin intermediul contextului istoric. Iar cred ca asta e valabil pentru absolut orice scriere. Orice dezvoltare a gandirii este partial rezultatul contextului cultural, social si politic in care se afla. In sensul acesta, cartea ne ofera o privire de ansamblu buna pentru a intelege ca toate aceste drumuri filosofice (stoicism, epicureism, cinism, scepticism) si-au facut aparitia ca raspuns la o problema practica fundamentala: cum pot fi fericit ca individ ? Dupa moartea lui Alexandru cel Mare care a raspandit cultura greaca din Grecia pana in Orientul Mijlociu, precum si Egipt, caracterul izolationist al oraselor-stat grecesti a luat sfarsit. Daca in perioada Antichitatii vechi fiecare oras-stat punea un accent foarte mare pe o viziune comunitara a societatii, individul fiind o piesa din ansamblu, iar identitatea sa personala fiind pe plan secundar identitatii sale "nationale", in perioada elenistica cucerirea oraselor-grecesti de catre macedoneni si campania lui Alexandru in Orient a deschis orizonturi largi unor oameni ce erau obisnuiti sa traiasca in propriile lor comunitati izolate cu identitate proprie. S-a produs un fel de globalizare (cum s-a intamplat in era internetului. Am devenit o societate globala. Asta s-a intamplat si in perioada elenistica prin analogie, dar la o scara mult mai mica). Deci acei greci cuceriti au fost nevoiti sa dea piept cu un nou orizont si cu o schimbare de perspectiva de la importanta societatii la importanta individului. Individul a intrat in prim plan, iar cu asta accentul primar s-a pus pe etica si pe posibilitatea atingerii fericirii individuale. Platon si Aristotel au pus accentul pe comunitate, iar etica pentru ei viza practic binele comunitatii deoarece binele acesteia este binele fiecarui individ. Dupa ei, odata cu tranzitia in perioada elenistica (moartea lui Alexandru cel Mare pana la infrangerea Egiptului), aceste filosofii s-au dezvoltat pentru a oferi individului mecanismele necesare pentru a raspunde nevoii individului de a capata un nou sens in viata. Daca fericirea individului nu se mai identifica cu cea a societatii, atunci aceste crize au dus la noi modalitati de atingere a fericirii.
Daca inainte importanta metafizicii (studiul fundamentului realitatii, sau principiilor acesteia) era pe prim plan, iar etica mai mult un ghid de promovare a coeziunii sociale, in perioada elenistica metafizica a devenit utila doar prin posibilitatea ei de a oferi bazele necesare eticii. Altfel spus, pentru stoici si epicureici, scopul metafizicii e de a furniza un cadru explicativ care sa justifice etica, deci etica devenind scopul cel mai important al filosofiei. Stoicii au adoptat o versiune panteista, identificand natura cu Dumnezeu (sau in fine, natura materiala care este ordonata si miscata de Logos , acel principiu ce ofera inteligibilitate lumii, echivalat cu Dumnezeu), la fel cum secole mai tarziu se va intampla vedea la filosofi precum Spinoza sau Schopenhauer (desi la Schopenhauer e vorba mai mult de un principiu fundamental, nu de ceva ce poate fi definit ca Dumnezeu propriu-zis). Daca Dumnezeu e natura, iar noi suntem parte a naturii, atunci noi suntem parte din Dumnezeu, iar ratiunea noastra este cheia de a intelege aceasta Natura sau pe Dumnezeu. Fericirea e atinsa astfel prin traiul conform cu Natura, iar in acest sens totul e determinat, iar liberul arbitru consta in libertatea de a alege atitudinea pe care decizi sa o ai (ca analogie din carte, cainele tras de un car poate sa mearga cu carul fara sa opuna rezistenta si sa evite durerea sau se poate opune, iar asta ii va provoca durere, in ambele cazuri cainele merge in aceeasi directie cu necesitate). La fel si stoicul trebuie sa isi accepte soarta si sa reziste in fata sortii potrivnice. De fapt, intelegerea faptului ca totul este pre-determinat reprezinta cheia eliberarii de durere pentru stoici, deoarece nu exista posibilitatea de a schimba lucrurile. Astfel, fericirea inseamna sa traiesti in armonie cu Natura (care este si soarta intr-un sens). In acest sens stoicii au dedicat foarte mult studiu limbajului. Limbajul si gandirea sunt legate in mod necesar, deci intelegerea limbajului permite intelegerea gandirii, care la randul ei permite intelegerea Naturii (probabil intr-atat de mult incat cred ca s-ar putea afirma ca stoicii considerau ca in legile limbajului putem vedea si legile naturii sau acele principii fundamentale precum cauzalitatea sau principiul non-identitatii - cum nu poti sustine doua lucruri opuse in acelasi timp, precum marul e rece si cald, la fel in Natura niciun lucru nu poate contine opusul sau. In fine, limbajul va fi considerat mai tarziu de Wittgenstein ca fiind redundant in sensul ca logica si matematica sunt limbaje ce doar exprima realitatea asa cum e, ci nu genereaza cunoastere in plus).
Pe de alta parte, epicureismul va cauta sa gaseasca fericirea in evitarea durerii (de inteles avand in vedere ca fondatorul, Epicur, era bolnav). Nu e nevoie neaparat de a experimenta placerea, ci e indeajuns sa eviti durerea pe plan fizic si sa ai pace mentala pe plan psihic. Detasarea fata de societate si evitarea politicii devine un factor important in acest sens, deoarece traiul in societate genereaza dorinte non-necesare pentru indivizi (dorinta de faima, avere, etc care ofera doar o placere temporara, dar avaritia va cere intotdeauna si mai mult sau comparatia cu ceilalti va crea intotdeauna dorinta de a avea mai mult). In acest sens, Epicur promoveaza un calcul rational cand vine vorba de placere si durere. Spre exemplu, daca pentru a obtine o pace mentala pe termen lung, e nevoie sa experimentez durere temporar, atunci durerea trebuie suportata. Astfel, in unele situatii e de preferat sa te supui unei dureri mari temporare, decat unei dureri mai mici dar prelungite. Din nou totusi, epicureismul nu spune ca trebuie sa cautam placerea in mod pozitiv (adica spre exemplu sa mancam in exces, sa bem in exces sau sa cautam placeri carnale in exces). E evident ca le putem urma si pe acestea, dar in moderatie. Astfel, epicureismul propune un mod de viata lipsit de griji si durere, cu putini prieteni, dar buni care sa te ajute la nevoie (si tu pe ei cand au nevoie). Frica de zei este o alta sursa de "durere" (mai exact, disconfort psihic), iar in acest sens epicureismul critica dur religia care se folosea de frica fata de zei pentru a manipula lumea (adica cam cum e azi, doar ca pe vremea aia puteai sa mori daca erai acuzat de impietate, cum s-a intamplat cu Socrate). Epicureicii afirmau existenta zeilor, dar blamau religia propriu-zisa sau cultul in sine care abuza de frica fata de zei a oamenilor. Frica de moarte este un alt disconfort psihic, iar in viziunea epicureica asupra lumii (tot panteista si ea), lumea e alcatuita din atomi, iar tot ce exista sunt practic conglomerate sau unitati formate din atomi care se imprastie la moarte, contribuind la generarea altor lucruri, in mod ciclic. Adica cand murim devenim parti constitutive ale altor obiecte, iar in sensul asta moartea nu e un sfarsit, ci o transformare, o reintoarcere la Univers. Moartea nu ne poate afecta deoarece cand suntem morti nu ne mai poate afecta, iar cand traim nu o experimentam. In acest sens epicureismul stabileste cum trebuie sa gandim si sa traim pentru a fi fericiti. Calculul acesta al placerii si durerii se va transforma ulterior in utilitarism, pornind de la Bentham si dezvoltat de John Stuart Mill, care va fi o contribuie majora in sfera eticii si politicii (teoria jocului), furnizand un instrument pentru a lua decizii politice / etice (cel mai bun curs de actiune e cel care produce cea mai multa cantitate de fericire si cea mai mica cantitate de durere).
Partea cu cinicii m-a amuzat cel mai tare din carte. Cinicii erau practic copilul rebel al familiei. Modul lor de trai avea ca scop lupta impotriva conformismului si provocarea status quo-ului. Este clar ca cel mai emblematic personaj este Diogenes din Sinope, filosoful care traia intr-un butoi si cauta cu oameni cu felinarul ziua pe strazile Atenei. Sau care in casa unui om bogat care i-a cerut sa nu scuipe pe jos, acesta i-a scuipat in fata spunand ca e cel mai jegos loc din casa. Aceste anecdote au priza datorita caracterului lor provocator si degajat. Desi nu un sistem filosofic in toata regula, cinicii au fost importanti prin critica constanta pe care o aduceau celorlalti filosofi, ceea ce i-a constrans sa ridice stacheta.
Scepticii considerau ca nimic nu poate fi cunoscut cu certitudine (mai tarziu, filosofi precum Descartes vor folosi scepticismul pentru a ajunge la singurul lucru pe care il putem cunoaste cu certitudine, zice el, faptul ca gandim - cogito, ergo sum ). Scepticismul va fi preluat de romani si dezvoltat ulterior (la fel cum s-a facut cu stoicismul, de unde il avem pe Seneca si Marc Aureliu cu Meditatiile sale populare chiar si astazi). Initial dezvoltat de Pyrrhon, faptul ca nu stim nimic cu certitudine deoarece noi avem doar o reprezentare prin simturi a realitatii, adica o cunoastere mediata, nu directa, inseamna ca de asemenea nu are rost sa cautam natura realitatii sau sa ne intrebam ce e omul, deoarece e imposibil sa obtinem raspunsuri la astfel de intrebari. Asta inseamna ca fericirea omului consta in suspendarea acestor cautari filosofice. Obtinem senitatea, tranchilitatea atunci cand suntem constienti de faptul ca nu putem cunoaste nimic, deci evitam stresul care vine la pachet cu cercetarea obsesiva a realitatii. Asta nu inseamna ca scepticii nu fac nimic deoarece nu pot fi siguri de nimic. Admit faptul ca desi perceptiile noastre sunt imperfecte, ele sunt totusi prin repetitie sau probabilitate credibile si putem sa traim conform lor, dar in orice chestiune serioasa (de exemplu: exista Dumnezeu ? Care e natura constiintei ? Cum obtin adevarul ?) e imposibil sa ajungem la un raspuns. E pur si simplu un efort sisific. Scepticismul a jucat un rol important si in Academia lui Platon drept metoda de cunoastere, in sensul modalitatii socratice de a fi sceptic cu privire la orice este sustinut in mod dogmatic, de a fisura certitudinile.
Daca intelegem aceste curente prin nevoia de a "umple golul" format de perioada elenistica in lumea grecilor, prin nevoia de a raspunde unei crize existentiale, atunci vom vedea ca toate au un scop comun si ca nu sunt chiar atat de diferite. Cauta sa obtina acelasi rezultat, doar metodele diferita, iar cineva ar zice ca scopul scuza mijloacele. Nu degeaba oricine care se apuca de filosofie este indemnat sa inceapa cu grecii. Toate curentele filosofice grecesti au influentat decisiv dezvoltarea ulterioara a filosofiei. Pentru majoritatea problemelor filosofice moderne (si nu numai) vom afla ca a existat un grec care si-a pus problema deja.
Si ca testament al actualitatii epicureismului si stoicismului, vedem cum in prezent cat mai multi oameni apeleaza la filosofie pentru a raspunde la aceeasi intrebare: cum pot deveni fericit ? Globalizarea a produs aceeasi criza pe care au suferit-o grecii antici. Nu mai avem un scop precis in viata, totul pare haotic si ne pierdem sensul. Nu stim ce sa facem cu viata noastra, dar mai important, nu stim cum sa ne pastram calmul in timpul furtunii. Multi vad in stoicism o metoda practica de a tine piept vietii. In acest sens, chiar editura Humanitas a publicat meditatiile lui Aurelius (Ganduri către sine însuşi) iar legat de epicureici, relativ recent au publicat Epicur şi epicureismul antic: viața și opera lui Epicur, fragmente doxografice, interpretare, note. Asta ne arata ca in ziua de azi, in absenta vreunui ghid de viata, e o nevoie din ce in ce mai mare ca oamenii sa-si gaseasca o parghie sau o ancora. Impresionant faptul ca la mai mult de 2000 de ani, aceste scrieri raman actuale prin propunerile lor de abordare a vietii.
Cum scrie si in carte, e important sa intelegem dezvoltarea acestor carari filosofice prin intermediul contextului istoric. Iar cred ca asta e valabil pentru absolut orice scriere. Orice dezvoltare a gandirii este partial rezultatul contextului cultural, social si politic in care se afla. In sensul acesta, cartea ne ofera o privire de ansamblu buna pentru a intelege ca toate aceste drumuri filosofice (stoicism, epicureism, cinism, scepticism) si-au facut aparitia ca raspuns la o problema practica fundamentala: cum pot fi fericit ca individ ? Dupa moartea lui Alexandru cel Mare care a raspandit cultura greaca din Grecia pana in Orientul Mijlociu, precum si Egipt, caracterul izolationist al oraselor-stat grecesti a luat sfarsit. Daca in perioada Antichitatii vechi fiecare oras-stat punea un accent foarte mare pe o viziune comunitara a societatii, individul fiind o piesa din ansamblu, iar identitatea sa personala fiind pe plan secundar identitatii sale "nationale", in perioada elenistica cucerirea oraselor-grecesti de catre macedoneni si campania lui Alexandru in Orient a deschis orizonturi largi unor oameni ce erau obisnuiti sa traiasca in propriile lor comunitati izolate cu identitate proprie. S-a produs un fel de globalizare (cum s-a intamplat in era internetului. Am devenit o societate globala. Asta s-a intamplat si in perioada elenistica prin analogie, dar la o scara mult mai mica). Deci acei greci cuceriti au fost nevoiti sa dea piept cu un nou orizont si cu o schimbare de perspectiva de la importanta societatii la importanta individului. Individul a intrat in prim plan, iar cu asta accentul primar s-a pus pe etica si pe posibilitatea atingerii fericirii individuale. Platon si Aristotel au pus accentul pe comunitate, iar etica pentru ei viza practic binele comunitatii deoarece binele acesteia este binele fiecarui individ. Dupa ei, odata cu tranzitia in perioada elenistica (moartea lui Alexandru cel Mare pana la infrangerea Egiptului), aceste filosofii s-au dezvoltat pentru a oferi individului mecanismele necesare pentru a raspunde nevoii individului de a capata un nou sens in viata. Daca fericirea individului nu se mai identifica cu cea a societatii, atunci aceste crize au dus la noi modalitati de atingere a fericirii.
Daca inainte importanta metafizicii (studiul fundamentului realitatii, sau principiilor acesteia) era pe prim plan, iar etica mai mult un ghid de promovare a coeziunii sociale, in perioada elenistica metafizica a devenit utila doar prin posibilitatea ei de a oferi bazele necesare eticii. Altfel spus, pentru stoici si epicureici, scopul metafizicii e de a furniza un cadru explicativ care sa justifice etica, deci etica devenind scopul cel mai important al filosofiei. Stoicii au adoptat o versiune panteista, identificand natura cu Dumnezeu (sau in fine, natura materiala care este ordonata si miscata de Logos , acel principiu ce ofera inteligibilitate lumii, echivalat cu Dumnezeu), la fel cum secole mai tarziu se va intampla vedea la filosofi precum Spinoza sau Schopenhauer (desi la Schopenhauer e vorba mai mult de un principiu fundamental, nu de ceva ce poate fi definit ca Dumnezeu propriu-zis). Daca Dumnezeu e natura, iar noi suntem parte a naturii, atunci noi suntem parte din Dumnezeu, iar ratiunea noastra este cheia de a intelege aceasta Natura sau pe Dumnezeu. Fericirea e atinsa astfel prin traiul conform cu Natura, iar in acest sens totul e determinat, iar liberul arbitru consta in libertatea de a alege atitudinea pe care decizi sa o ai (ca analogie din carte, cainele tras de un car poate sa mearga cu carul fara sa opuna rezistenta si sa evite durerea sau se poate opune, iar asta ii va provoca durere, in ambele cazuri cainele merge in aceeasi directie cu necesitate). La fel si stoicul trebuie sa isi accepte soarta si sa reziste in fata sortii potrivnice. De fapt, intelegerea faptului ca totul este pre-determinat reprezinta cheia eliberarii de durere pentru stoici, deoarece nu exista posibilitatea de a schimba lucrurile. Astfel, fericirea inseamna sa traiesti in armonie cu Natura (care este si soarta intr-un sens). In acest sens stoicii au dedicat foarte mult studiu limbajului. Limbajul si gandirea sunt legate in mod necesar, deci intelegerea limbajului permite intelegerea gandirii, care la randul ei permite intelegerea Naturii (probabil intr-atat de mult incat cred ca s-ar putea afirma ca stoicii considerau ca in legile limbajului putem vedea si legile naturii sau acele principii fundamentale precum cauzalitatea sau principiul non-identitatii - cum nu poti sustine doua lucruri opuse in acelasi timp, precum marul e rece si cald, la fel in Natura niciun lucru nu poate contine opusul sau. In fine, limbajul va fi considerat mai tarziu de Wittgenstein ca fiind redundant in sensul ca logica si matematica sunt limbaje ce doar exprima realitatea asa cum e, ci nu genereaza cunoastere in plus).
Pe de alta parte, epicureismul va cauta sa gaseasca fericirea in evitarea durerii (de inteles avand in vedere ca fondatorul, Epicur, era bolnav). Nu e nevoie neaparat de a experimenta placerea, ci e indeajuns sa eviti durerea pe plan fizic si sa ai pace mentala pe plan psihic. Detasarea fata de societate si evitarea politicii devine un factor important in acest sens, deoarece traiul in societate genereaza dorinte non-necesare pentru indivizi (dorinta de faima, avere, etc care ofera doar o placere temporara, dar avaritia va cere intotdeauna si mai mult sau comparatia cu ceilalti va crea intotdeauna dorinta de a avea mai mult). In acest sens, Epicur promoveaza un calcul rational cand vine vorba de placere si durere. Spre exemplu, daca pentru a obtine o pace mentala pe termen lung, e nevoie sa experimentez durere temporar, atunci durerea trebuie suportata. Astfel, in unele situatii e de preferat sa te supui unei dureri mari temporare, decat unei dureri mai mici dar prelungite. Din nou totusi, epicureismul nu spune ca trebuie sa cautam placerea in mod pozitiv (adica spre exemplu sa mancam in exces, sa bem in exces sau sa cautam placeri carnale in exces). E evident ca le putem urma si pe acestea, dar in moderatie. Astfel, epicureismul propune un mod de viata lipsit de griji si durere, cu putini prieteni, dar buni care sa te ajute la nevoie (si tu pe ei cand au nevoie). Frica de zei este o alta sursa de "durere" (mai exact, disconfort psihic), iar in acest sens epicureismul critica dur religia care se folosea de frica fata de zei pentru a manipula lumea (adica cam cum e azi, doar ca pe vremea aia puteai sa mori daca erai acuzat de impietate, cum s-a intamplat cu Socrate). Epicureicii afirmau existenta zeilor, dar blamau religia propriu-zisa sau cultul in sine care abuza de frica fata de zei a oamenilor. Frica de moarte este un alt disconfort psihic, iar in viziunea epicureica asupra lumii (tot panteista si ea), lumea e alcatuita din atomi, iar tot ce exista sunt practic conglomerate sau unitati formate din atomi care se imprastie la moarte, contribuind la generarea altor lucruri, in mod ciclic. Adica cand murim devenim parti constitutive ale altor obiecte, iar in sensul asta moartea nu e un sfarsit, ci o transformare, o reintoarcere la Univers. Moartea nu ne poate afecta deoarece cand suntem morti nu ne mai poate afecta, iar cand traim nu o experimentam. In acest sens epicureismul stabileste cum trebuie sa gandim si sa traim pentru a fi fericiti. Calculul acesta al placerii si durerii se va transforma ulterior in utilitarism, pornind de la Bentham si dezvoltat de John Stuart Mill, care va fi o contribuie majora in sfera eticii si politicii (teoria jocului), furnizand un instrument pentru a lua decizii politice / etice (cel mai bun curs de actiune e cel care produce cea mai multa cantitate de fericire si cea mai mica cantitate de durere).
Partea cu cinicii m-a amuzat cel mai tare din carte. Cinicii erau practic copilul rebel al familiei. Modul lor de trai avea ca scop lupta impotriva conformismului si provocarea status quo-ului. Este clar ca cel mai emblematic personaj este Diogenes din Sinope, filosoful care traia intr-un butoi si cauta cu oameni cu felinarul ziua pe strazile Atenei. Sau care in casa unui om bogat care i-a cerut sa nu scuipe pe jos, acesta i-a scuipat in fata spunand ca e cel mai jegos loc din casa. Aceste anecdote au priza datorita caracterului lor provocator si degajat. Desi nu un sistem filosofic in toata regula, cinicii au fost importanti prin critica constanta pe care o aduceau celorlalti filosofi, ceea ce i-a constrans sa ridice stacheta.
Scepticii considerau ca nimic nu poate fi cunoscut cu certitudine (mai tarziu, filosofi precum Descartes vor folosi scepticismul pentru a ajunge la singurul lucru pe care il putem cunoaste cu certitudine, zice el, faptul ca gandim - cogito, ergo sum ). Scepticismul va fi preluat de romani si dezvoltat ulterior (la fel cum s-a facut cu stoicismul, de unde il avem pe Seneca si Marc Aureliu cu Meditatiile sale populare chiar si astazi). Initial dezvoltat de Pyrrhon, faptul ca nu stim nimic cu certitudine deoarece noi avem doar o reprezentare prin simturi a realitatii, adica o cunoastere mediata, nu directa, inseamna ca de asemenea nu are rost sa cautam natura realitatii sau sa ne intrebam ce e omul, deoarece e imposibil sa obtinem raspunsuri la astfel de intrebari. Asta inseamna ca fericirea omului consta in suspendarea acestor cautari filosofice. Obtinem senitatea, tranchilitatea atunci cand suntem constienti de faptul ca nu putem cunoaste nimic, deci evitam stresul care vine la pachet cu cercetarea obsesiva a realitatii. Asta nu inseamna ca scepticii nu fac nimic deoarece nu pot fi siguri de nimic. Admit faptul ca desi perceptiile noastre sunt imperfecte, ele sunt totusi prin repetitie sau probabilitate credibile si putem sa traim conform lor, dar in orice chestiune serioasa (de exemplu: exista Dumnezeu ? Care e natura constiintei ? Cum obtin adevarul ?) e imposibil sa ajungem la un raspuns. E pur si simplu un efort sisific. Scepticismul a jucat un rol important si in Academia lui Platon drept metoda de cunoastere, in sensul modalitatii socratice de a fi sceptic cu privire la orice este sustinut in mod dogmatic, de a fisura certitudinile.
Daca intelegem aceste curente prin nevoia de a "umple golul" format de perioada elenistica in lumea grecilor, prin nevoia de a raspunde unei crize existentiale, atunci vom vedea ca toate au un scop comun si ca nu sunt chiar atat de diferite. Cauta sa obtina acelasi rezultat, doar metodele diferita, iar cineva ar zice ca scopul scuza mijloacele. Nu degeaba oricine care se apuca de filosofie este indemnat sa inceapa cu grecii. Toate curentele filosofice grecesti au influentat decisiv dezvoltarea ulterioara a filosofiei. Pentru majoritatea problemelor filosofice moderne (si nu numai) vom afla ca a existat un grec care si-a pus problema deja.
Si ca testament al actualitatii epicureismului si stoicismului, vedem cum in prezent cat mai multi oameni apeleaza la filosofie pentru a raspunde la aceeasi intrebare: cum pot deveni fericit ? Globalizarea a produs aceeasi criza pe care au suferit-o grecii antici. Nu mai avem un scop precis in viata, totul pare haotic si ne pierdem sensul. Nu stim ce sa facem cu viata noastra, dar mai important, nu stim cum sa ne pastram calmul in timpul furtunii. Multi vad in stoicism o metoda practica de a tine piept vietii. In acest sens, chiar editura Humanitas a publicat meditatiile lui Aurelius (Ganduri către sine însuşi) iar legat de epicureici, relativ recent au publicat Epicur şi epicureismul antic: viața și opera lui Epicur, fragmente doxografice, interpretare, note. Asta ne arata ca in ziua de azi, in absenta vreunui ghid de viata, e o nevoie din ce in ce mai mare ca oamenii sa-si gaseasca o parghie sau o ancora. Impresionant faptul ca la mai mult de 2000 de ani, aceste scrieri raman actuale prin propunerile lor de abordare a vietii.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews