What do you think?
Rate this book
Moartea Lebedei
"Lacul are faţa apei liniştită. Pe mal, lângă lucernă, aceeaşi salcie bătrână, solitară, cu crengile plecate până-n pământ. Stă tăcută, parcă împietrită în durerea ei, martoră a tot ce s-a întâmplat aici în zilele acelea ale începutului de vară...
Dac-ar putea vorbi...
Dar ce-ar avea să ne mai spună oare?
Numai amintirile ne pot răspunde..."
Dac-ar putea vorbi...
Dar ce-ar avea să ne mai spună oare?
Numai amintirile ne pot răspunde..."
269 pages, Unknown Binding
First published January 1, 1970
6 people are currently reading
118 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
February 20, 2019
Moartea Lebedei este cartea care mi-a deschis apetitul pentru lectura.
July 24, 2016
DE CE E ASA DE TRISTA? :((((((((((
September 17, 2016
Este o carte deosebită, cu un final tragic. Personajele,faptele si dialogurile lor sunt atat de vii, incat ai impresia ca povestea a avut loc ieri, iar granicerii si locotenentul Mirescu inca asteapta ca semnalul sa nu fi fost tras in acea noapte la biserica.
April 17, 2013
Superba, am terminat-o de citit intr-o dimineata. Finalul m-a tulburat si nu am mai putut sa mananc intreaga zi.
March 14, 2022
Din toată drama petrecută în acel sat de graniţă, au rămas doar urmele.
Urmele ei…
Urmele, relicve statornice şi de netăgăduit au generat amintiri, amintirile s-au întipărit adânc în mintea oamenilor ca nişte peceţi ale veacurilor şi nu se pot şterge niciodată. Ele întreţin vie, peste timp, memoria întâmplărilor, pot vorbi oricând despre tot ce-a fost, despre tot ce s-a săvârşit aci, în satul de lângă hotar, cu câţiva ani în urmă.
Câţi? Nu ştim… Poate doi, sau trei, sau mai mulţi… Anii au trecut ca lunile, ca zilele, ca clipele, s-au spulberat către înapoi ca frunza purtată de vânt. Dar totul parcă s-ar fi petrecut ieri, sau alaltăieri, în primăvara acestui an sau poate în cealaltă primăvară…
Urmele au rămas şi vor rămâne multă vreme să povestească în graiul lor tăcut şi sobru – întărind imaginea faptelor, întregind prin expresia lor – ceea ce poate cu sinceră strădanie autorul n-a reuşit să relateze în această carte.
Dincolo de grădini, în marginea satului, vântul n-a izbutit să împrăştie încă cenuşa din ce-a fost odinioară casa „contelui'* Tegaş. De fapt o colibă dărăpănată, hâită într-o parte, cu acoperiş de stuf şi-un singur ochi de geam, în pragul căreia, într-o dimineaţă, două femei din sat s-au speriat de moarte văzându-l pe scăpătatul „conte” cum le priveşte straniu, cu ochii holbaţi din laţul ştreangului…
Să se îi omorât „contele”? Să-i fi luat careva viaţa? De fapt nici acum oamenii nu ştiu adevărata cauză a morţii lui. Şi-l amintesc doar trecând grav pe uliţă, cu o anumită prestanţă, cu mersu-i vioi, puţin săltat, în pantalonii lui de călăric, rupţi şi peticiţi, lovindu-şi cu cravaşa carâmbii cizmelor scofâkite şi noroite.
„Contele” nu se mai vede pe uliţele satului, în schimbase vede Ilie Ciocârlan, omul lui, neras, cu faţa buhăită de băutură şi somn, cu părul ca o claie îneâleită; umblă tot beat şi nu uită să amintească oricui că a stat câţiva ani la puşcărie din pricina celpr întâmplate la biserică. „Eu n-am fost vinovat cu nimica, da las' că ştiu eu, m-a băgat la gros dom plotoner Patriche după pâra lu' muieri-mea!”
Dar ce s-a întâmplat la biserică? Acolo, sus în deal, din sfântul lăcaş de închinăciune ridicat de „conte11 înainte de război n-au mai rămas acum decât zidurile ruinate, pe jumăj tate arse, cu picturile sfinţilor spălate de ploi şi iarba crescută sălbatic în juru-le, gata să le acopere. Altarul, în faţa căruia îşi ţinea părintele Gherasim predicile, a ars şi el până în temelii… Şi iconostasurile… Şi clopotniţa cea mare… Se spune că după noaptea aceea de pomină, când grănicerii „au prins stafia necuratului cu chip de femeie51, moş Irocan cel surd şi cocârjat de ani a fost văzut urcând către deal, sub braţ cu un şomoiog de paie şi-n mână cu o lampa cu gaz…
Urmele ei…
Urmele, relicve statornice şi de netăgăduit au generat amintiri, amintirile s-au întipărit adânc în mintea oamenilor ca nişte peceţi ale veacurilor şi nu se pot şterge niciodată. Ele întreţin vie, peste timp, memoria întâmplărilor, pot vorbi oricând despre tot ce-a fost, despre tot ce s-a săvârşit aci, în satul de lângă hotar, cu câţiva ani în urmă.
Câţi? Nu ştim… Poate doi, sau trei, sau mai mulţi… Anii au trecut ca lunile, ca zilele, ca clipele, s-au spulberat către înapoi ca frunza purtată de vânt. Dar totul parcă s-ar fi petrecut ieri, sau alaltăieri, în primăvara acestui an sau poate în cealaltă primăvară…
Urmele au rămas şi vor rămâne multă vreme să povestească în graiul lor tăcut şi sobru – întărind imaginea faptelor, întregind prin expresia lor – ceea ce poate cu sinceră strădanie autorul n-a reuşit să relateze în această carte.
Dincolo de grădini, în marginea satului, vântul n-a izbutit să împrăştie încă cenuşa din ce-a fost odinioară casa „contelui'* Tegaş. De fapt o colibă dărăpănată, hâită într-o parte, cu acoperiş de stuf şi-un singur ochi de geam, în pragul căreia, într-o dimineaţă, două femei din sat s-au speriat de moarte văzându-l pe scăpătatul „conte” cum le priveşte straniu, cu ochii holbaţi din laţul ştreangului…
Să se îi omorât „contele”? Să-i fi luat careva viaţa? De fapt nici acum oamenii nu ştiu adevărata cauză a morţii lui. Şi-l amintesc doar trecând grav pe uliţă, cu o anumită prestanţă, cu mersu-i vioi, puţin săltat, în pantalonii lui de călăric, rupţi şi peticiţi, lovindu-şi cu cravaşa carâmbii cizmelor scofâkite şi noroite.
„Contele” nu se mai vede pe uliţele satului, în schimbase vede Ilie Ciocârlan, omul lui, neras, cu faţa buhăită de băutură şi somn, cu părul ca o claie îneâleită; umblă tot beat şi nu uită să amintească oricui că a stat câţiva ani la puşcărie din pricina celpr întâmplate la biserică. „Eu n-am fost vinovat cu nimica, da las' că ştiu eu, m-a băgat la gros dom plotoner Patriche după pâra lu' muieri-mea!”
Dar ce s-a întâmplat la biserică? Acolo, sus în deal, din sfântul lăcaş de închinăciune ridicat de „conte11 înainte de război n-au mai rămas acum decât zidurile ruinate, pe jumăj tate arse, cu picturile sfinţilor spălate de ploi şi iarba crescută sălbatic în juru-le, gata să le acopere. Altarul, în faţa căruia îşi ţinea părintele Gherasim predicile, a ars şi el până în temelii… Şi iconostasurile… Şi clopotniţa cea mare… Se spune că după noaptea aceea de pomină, când grănicerii „au prins stafia necuratului cu chip de femeie51, moş Irocan cel surd şi cocârjat de ani a fost văzut urcând către deal, sub braţ cu un şomoiog de paie şi-n mână cu o lampa cu gaz…
Displaying 1 - 5 of 5 reviews