Primul titlu din ciclul "Cartea milionarului" (ramas, din pacate, neterminat), numele Metopolis atesta, inca o data, talentul deosebit al lui Stefan Banulescu. Spatiu faimos, Metopolis-ul (numele ori provine de la pietrele funerare din marmura rosie - metopole - pe care le achizitionau din acest loc bizantinii) e un oras-vesmant la Dunare care traieste din afacerile cu holde si animale, insa si cu efigii ale mortii: lumanari, pietre funerare si intocmai din comertul cu... ani, caci in acest loc intreprinzatorii cumpara ultimii ani din existenta ai batranilor din zona. Oras-tunel subterana, detinut de Pierdutii omenirii, ceata de cei ce sunt care sunt copii din flori, Metopolis e si locul unde se intalnesc personaje cu biografii exceptionale: Milionarul, Filip Umilitul, Generalul Marosin, Constantin Pierdutul intaiul, Andrei Mortul, Iapa Rosie. "imagine tarzie a unui Bizant mai mult ori mai putin imaginar, Metopolisul sufera, in intamplare, de absolut toate pacatele bizantinismului...
Am auzit această carte descrisă ca realism magic în Dobrogea. Voi fi mai exact și voi spune Toamna patriarhului pe malurile Dunării Bărăganului. Trebuie să fim clari, avem aici doar prima parte a unei tetralogii niciodată terminată. Dar Cartea de la Metopolis se poate citi ca un roman de sine stătător, bine închegat, cu un final satisfăcător. Accentul se pune pe câteva personaje a căror dezvoltare ia proporțiile unor scurte nuvele. Stilul este delicios, după cum spuneam mai sus, un realism magic de cel mai înalt nivel.
Metopolis imi aminteste de Macondo lui Garcia Marquez, cu lumea sa pestrita la limita fantasticului. Insa, spre deosebire de Marquez, aici lipseste dimensiunea tragicului, timpul pare mai degraba suspendat si schimbarile din vietile personajelor se produc cu o incetineala tipic bizantina, nu exista ritmul alert care insoteste epicul lui Marquez. Prin tema Bizantului, Banulescu se apropie in schimb de Sadoveanu (Creanga de aur), fara a folosi acel limbaj artificial si greoi din opera lui Sadoveanu. Per total, cartea pare neterminata, de inteles avand in vedere ca reprezinta un prim volum dintr-o serie si este mai degraba o introducere intr-un roman decat unul propriu-zis. Extraordinare in schimb sunt cateva personaje: Iapa Rosie, Femeia Paraclisier, Generalul Marosin, unice in literatura romana prin originalitate.
Ez a könyv egy balkáni karnevál, a mesélőkedv orgiája. Banulescu regénye első ránézésre nincs túlbonyolítva: kusturicai ízű keleti áradás, de azért hamar nyilvánvalóvá válik, hogy mindemellett egy zavarba ejtő, bizánci körmönfontsággal megalkotott textus is. A Milliomos könyvé-t csak egy darabig lehet lazán hátradőlve élvezni, mert az olvasó előbb-utóbb egy mocsárban találja magát, egy olyan mocsárban, ahol a múlt és a jelen összemosódik, a szereplők váratlanul eltűnnek és feltűnnek, és aminek, rá kell jönnünk, igazából nincsen se eleje, se vége: már jóval az első oldal előtt elkezdődött, és bőven tart azután is, hogy visszaraktuk a polcra. Demény Péter előszavában két evidens párhuzamra is felhívja a figyelmet: a Sinistra körzet-re és a Száz év magány-ra, és hát ha akarnám, se tudnám megcáfolni őt. Előbbitől az különbözteti meg, hogy a Bodorra oly jellemző titokzatos és vészjósló felsőbb hatalom, ami ott lebeg a szereplők feje fölött, Banulescunál hiányzik – az ő szereplői nem valaminek a nyomására tántorognak az enyészetbe, hanem saját belátásukból. És talán nem áll távol az igazságtól, ha azt mondom: gondtalanul. A Száz év magány-tól pedig (egy kritikus elmés megállapítása szerint) a csodálkozás hiánya különbözteti meg: amíg marquez-i kozmosz alapvető eleme a mágia, addig A Milliomos könyvé-ben az abnormitás a hétköznapokból fakad, és igazából senki sem lepődik meg rajta. Ettől függetlenül feltűnő a hasonlóság a dél-amerikai és a román mestermű között, ami önmagában rendkívül érdekes dolog. Talán az köti őket leginkább össze, hogy mindketten elvetik a steril homogenitást, és dicsőítik a kulturális sokszínűséget: itt románok, örmények, németek és mindenféle azonosíthatatlan etnikumok keringenek egymás körül – nem minden konfliktus nélkül, de elfogadva, hogy a hely, ahol élnek, mindannyiuké. Erőteljes olvasmány, igazi világteremtő próza.
Acţiunea se petrece probabil la puţin timp dupã cel de-al doilea razboi mondial în zona ruralã dobrogeanã. Un numãr de personaje apar pe rând în centrul atenţiei autorului astfel încât, din povestirile succesive ale destinelor lor între-ţesute, se construieşte acţiunea romanului. Personajele au trãsãturi care le plaseazã în sfera excepţionalului, cu contururi adanc-reliefate de unicate. Unele din personaje sunt ancorate în natura, sumar şi simplu îmbrãcate, aupra carora şcoala sau educaţia de orice forma nu au lãsat aproape nici o amprentã dar cu zvacniri de inteligenţã instinctualã. Apoi este savantul-unicat, acea luminã de spiritualitate care poate apãrea rar dintr-un astfel de mediu, devenit un fel de victimã a respectului profund al consãtenilor. Cartea este aproape o frescã a unui grup de sate dobrogene, odatã prospere datoritã prezenţei marmurei rosii dar actualmente în uşor declin economic.
"Judecam mereu un om printr-un timp al lui ramas in urma. Si judecandu-l astfel, marturisim fara sa vrem o neputinta proprie a noastra de a misca timpurile diferite ale oamenilor in sensurils atat de variate in care ele se misca. Ar fi enorm de greu sa prinzi si sa lucrezi macar mental cu aceste miscari ale timpului, necum sa paricipi si sa-ti impletesti farama ta de viata cu ele. Concomitent cu timpurile tale, ele insle bogate in planuri care se intretaie, luneca, dispar sau continua, exista imensul concert al timpurilor suprapuse din existentele celorlalti care au rareori in continuitatea lor punti de legatura directa cu propria-ti biografie si existenta. Conjuncturile ofera rar sau niciodata legaturi de esenta. Iar coexistenta e facuta sa-l lase pe fiecare liber sa se desfasoare si sa aleaga."