N-a fost prima mea întâlnire cu poezia amorului curtenesc (mulțumesc, pe această cale, liricii medievale spaniole de anul trecut). Interesantă trecerea în revistă a mai multor culturi (deși provensalii, italienii, truverii, portughezii se aseamănă mult) și parcurgerea oarecum cronologică a poeților (sau jonglerilor) fiecărei nații, mai fiecare cu câte o notă care-i diferențiază de restul. În rest, amorul curtenesc așa cum este el bine cunoscut: iubirea ca o ierarhie feudală, ca o închisoare, ca o boală, iubirea interzisă, îndrăgostitul pelerin, obscenități (perversiuni, unele aproape pornografice și absolut delicioase), amorul ca religie (religio amoris), dragostea ca un câmp de bătălie (cu alți pretendenți și cu doamna însăși), amorul imposibil (fin amors), în final Dolce Stil Novo cu femeia-călăuză, ființă eterică. Clar, apar și unele elemente filozofice pe ici-colo (numai la unii), precum: vanitas vanitatum, fugit irreparabile tempus, carpe diem, collige virgo rosas etc. etc. Interesante mai ales poeziile transformate în dragostea pentru divinitate (salvarea prin credință), cum este cea e a lui Thibaut de Champagne: ,,Ferească Dumnezeu să mai iubești,/ decât pe-acel ce merită-adorare,/ și-a cărui mare plată-o și primești” (truver) ori cea a lui Friedrich von Hausen (minnesanger): ,,Ăst chin gândeam că n-are să mai ție,/ când, pentru Domnul, crucea mi-o pusei.” Și, nu în ultimul rând, să nu uităm de femeia voluntară, inițiatoare care, de fiecare dată, îmi dă speranța că nu trebuie întotdeauna să fac eu primul pas.