What do you think?
Rate this book
Cornul inorogului
„Urmărind anii de ucenicie și călătorie ai lui Dinu Zărnescu, Bogdan Crețu îi recuperează prospețimea prin inepuizabilul său libido scriptural, lansîndu-se într-un biografism bine fantasmat, și ne poartă, dezinvolt, de la țară la oraș, din spațiul academic romînesc în cel occidental, din căminele studențești și amfiteatre în muzee, la operă, în metroul parizian – peste tot, cu o mare foame de medii și tipologii. Dar, în primul rînd, ne oferă – între gasconadă și dramă, cînd liric, cînd sarcastic, cînd ca un moralist autoironic – o galerie fără egal de personaje feminine, revizitînd – pe cît de exuberant, pe atît de nuanțat – erosul și polemizînd indirect cu tezele uniformizatoare și castratoare ale ideologiilor de gen. Bogdan Crețu oferă, cu primul său roman, o carte pentru toată lumea (însă nerecomandabilă minorilor șsic!ț), plină de vervă picarescă și bulimie livrescă, puștească și înțeleaptă, realistă pînă la a atinge, pe alocuri, un naturalism crud și ireală, cînd trebuie, pînă la transfigurare.” (O. Nimigean)
380 pages, Paperback
First published February 1, 2021
6 people are currently reading
80 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 10 of 10 reviews
January 13, 2025
Pentru început, lucrurile bune:
- scriitura mi s-a părut bine dozată, extrem de competentă, frumoasă chiar și atunci când e vulgară; omul are o afecțiune pentru vreo 10 cuvinte pe care le utilizează exhaustiv, dar eficient.
- discută amplu pe marginea multor teme și face asta folosindu-se de multiple referințe culturale (pictură, muzică, literatură etc), era inevitabil, am prevăzut de la început că își va flexa pe aici mușchii cu care își cară imensul bagajul cultural, dar felul în care sunt intregrate cele aproape 1000 de referințe (în medie vreo 2/pagină) e cât se poate de natural - țin să o spun pentru că de obicei îmi vine să-mi smulg ochii văzând halul în care alți (mulți) scriitori români aleg să-și integreze cultura în cărți, dar Bogdan Crețu o face (în principiu, are și niște scăpări, o să le menționez mai jos) cu stil și cu aerul că e musai să știi de ce s-a oprit asupra referinței și că n-a fost doar așa, de laudă.
- deși cred că i-a speriat pe mulți (inclusiv pe mine), ditamai cărțoiul de 400 de pagini scris de un erudit critic literar, textul curge foarte fain, chiar și fără liniile de dialog și alineatele de rigoare nu e niciodată confuz, merge destul de repede, l-aș fi putut da gata în vreo 2 zile, dacă mă țineam bine.
Lucrurile mai puțin bune:
- m-au fraierit primele două capitole să cred că va avea o poveste închegată, dar grosul e format din vignete legate foarte subțire între ele, în care personajul principal dă la buci în stânga și în dreapta, în feluri din ce în ce mai puțin credibile.
- din punct de vedere narativ nu se întâmplă aproape nimic, majoritatea capitolelor se petrec astfel: omul primește o cerere de futai de la cutare tipă, se întâlnesc, și-o trag, apoi filosofează interminabil asupra actului. The end. Există două subplot-uri cu Diana și Ana, care încearcă amândouă să fie pentru el mai mult decât, dar nu se pot hotărî ce și cum, iar la urmă uită aproape de tot de ele, și le lasă baltă pentru un final de film arthouse în care toată treaba spiralează în absurd.
- analizează și analizează și analizează totul, până când te năucește, și n-ar fi asta neapărat ceva rău, dar după prima jumătate, începi să simți circularitatea, și totul devine previzibil și cam plictisitor. Toată analiza și intelectualizarea sunt ca o glazură groasă de o palmă turnată peste un tort firav, tort care s-a năruit de mult, dar glazura aia continuă să reziste și fără nimic sub ea.
- ca majoritatea scriitorilor, e ușor misogin și nu prea reușește să-și portretizeze femeile din jur decât ca pe niște bucăți de carne apetisante, dar prostuțe.
- revenind la subiectul referințelor culturale, pe penultima pagină face o listă cu cărți pe care le-ar lua pe o insulă, și, pe cât de natural a reușit să integreze în text restul trimiterilor, pe atât de dizgrațios trântește acolo titlurile unor prieteni (dintre care doi i-au scris pe coperta 4, wow, ce coincidență!), din naiba știe ce motiv, o fi vrut să le facă un pic de reclamă punându-i umăr la umăr cu Joyce, Proust și Dostoievski, idk. A fost ușor penibiluț, și după atâtea și atâtea speech-uri pe marginea esteticii și bunului simț, am rămas cumva cu impresia că omul e deasupra unor asemenea gesturi.
All in all, chiar dacă lista de „rele” vi s-ar părea mai lungă și mai a dracu', mă știți că mereu caut nod în papură (și în cazul de față era inevitabil s-o fac), dar tre să zic că nu-i o cartea rea.
În mare, mi-a plăcut.
Un plot în plus sau vreo 100 de pagini (în speță cele de final) în minus ar fi ajutat.
- scriitura mi s-a părut bine dozată, extrem de competentă, frumoasă chiar și atunci când e vulgară; omul are o afecțiune pentru vreo 10 cuvinte pe care le utilizează exhaustiv, dar eficient.
- discută amplu pe marginea multor teme și face asta folosindu-se de multiple referințe culturale (pictură, muzică, literatură etc), era inevitabil, am prevăzut de la început că își va flexa pe aici mușchii cu care își cară imensul bagajul cultural, dar felul în care sunt intregrate cele aproape 1000 de referințe (în medie vreo 2/pagină) e cât se poate de natural - țin să o spun pentru că de obicei îmi vine să-mi smulg ochii văzând halul în care alți (mulți) scriitori români aleg să-și integreze cultura în cărți, dar Bogdan Crețu o face (în principiu, are și niște scăpări, o să le menționez mai jos) cu stil și cu aerul că e musai să știi de ce s-a oprit asupra referinței și că n-a fost doar așa, de laudă.
- deși cred că i-a speriat pe mulți (inclusiv pe mine), ditamai cărțoiul de 400 de pagini scris de un erudit critic literar, textul curge foarte fain, chiar și fără liniile de dialog și alineatele de rigoare nu e niciodată confuz, merge destul de repede, l-aș fi putut da gata în vreo 2 zile, dacă mă țineam bine.
Lucrurile mai puțin bune:
- m-au fraierit primele două capitole să cred că va avea o poveste închegată, dar grosul e format din vignete legate foarte subțire între ele, în care personajul principal dă la buci în stânga și în dreapta, în feluri din ce în ce mai puțin credibile.
- din punct de vedere narativ nu se întâmplă aproape nimic, majoritatea capitolelor se petrec astfel: omul primește o cerere de futai de la cutare tipă, se întâlnesc, și-o trag, apoi filosofează interminabil asupra actului. The end. Există două subplot-uri cu Diana și Ana, care încearcă amândouă să fie pentru el mai mult decât, dar nu se pot hotărî ce și cum, iar la urmă uită aproape de tot de ele, și le lasă baltă pentru un final de film arthouse în care toată treaba spiralează în absurd.
- analizează și analizează și analizează totul, până când te năucește, și n-ar fi asta neapărat ceva rău, dar după prima jumătate, începi să simți circularitatea, și totul devine previzibil și cam plictisitor. Toată analiza și intelectualizarea sunt ca o glazură groasă de o palmă turnată peste un tort firav, tort care s-a năruit de mult, dar glazura aia continuă să reziste și fără nimic sub ea.
- ca majoritatea scriitorilor, e ușor misogin și nu prea reușește să-și portretizeze femeile din jur decât ca pe niște bucăți de carne apetisante, dar prostuțe.
- revenind la subiectul referințelor culturale, pe penultima pagină face o listă cu cărți pe care le-ar lua pe o insulă, și, pe cât de natural a reușit să integreze în text restul trimiterilor, pe atât de dizgrațios trântește acolo titlurile unor prieteni (dintre care doi i-au scris pe coperta 4, wow, ce coincidență!), din naiba știe ce motiv, o fi vrut să le facă un pic de reclamă punându-i umăr la umăr cu Joyce, Proust și Dostoievski, idk. A fost ușor penibiluț, și după atâtea și atâtea speech-uri pe marginea esteticii și bunului simț, am rămas cumva cu impresia că omul e deasupra unor asemenea gesturi.
All in all, chiar dacă lista de „rele” vi s-ar părea mai lungă și mai a dracu', mă știți că mereu caut nod în papură (și în cazul de față era inevitabil s-o fac), dar tre să zic că nu-i o cartea rea.
În mare, mi-a plăcut.
Un plot în plus sau vreo 100 de pagini (în speță cele de final) în minus ar fi ajutat.
May 30, 2024
Ştiu că de obicei breasla criticilor literari stă deoparte de cea a scriitorilor. Criticii se plasează deasupra literaturii şi formulează standarde aproape imposibile. Preferă mai bine să nu scrie literatură, decât să eşueze încercând să ajungă la ceea ce pretind de la alţii. Asta m-a făcut curios în privinţa romanului lui Bogdan Creţu. Am vrut să văd dacă reuşeşte să scrie ceva bun.
A scris, într-adevăr, ceva bun. Un roman bogat, corect, aproape erudit, dar totuşi accesibil. (Pentru toată lumea, dar nu pentru minori, cam aşa auzisem.) Un roman pentru oameni care obișnuiesc să citească. Era şi normal. Autorul a scris despre ce ştia – lumea literaţilor, lumea academică. Subiectele sunt, chiar şi în acest domeniu aparent restrâns, destul de abundente: impostura, linguşeala, bârfa, invidia, succesul, ratarea, mediocritatea etc. Mi-a plăcut să citesc despre astfel de lucruri. Mă întreb oare dacă viaţa literară românească are vreun personaj precum Dinu Zărnescu? Poate el există, dar eu îs prea pe dinafară ca să-l identific. Bârfele literare nu ajung la mine. Nu ştiu cine cu cine se culcă. Cine pe cine atacă prin reviste literare (sau măcar care sunt ele). Ce bolizi conduc unii dintre ei.
Romanul este despre mult mai mult decât atât. Acestea sunt mai degrabă detalii de context.
Mi s-a părut că personajele au ieşit cam şifonate (nu doar pentru că au fost tăvălite aproape toate prin pat). Diana şi Ana, ambele interesante în felul lor, sunt totuşi femei pe care nu aş vrea să le întâlnesc.
_______________________
„Nu îndrăznea să o privească atent, nu avea curajul să o contemple, nu ştia unde să-şi îndrepte privirea ca să nu pară fâstâcit, undeva în zona gâtului, într-o parcelă neutră a trupului ei, dar ce parte e neutru din trupul unei femei frumoase?”
„O femeie frumoasă nu era niciodată doar o femeie frumoasă, ci o promisiune sau o ameninţare.”
„trebuie să fugi ca să înţelegi ce ai de pierdut, trebuie să pierzi ca să-ţi dai seama că trebuie să lupţi pentru anumite lucruri.”
„mila e teribilă, mila umileşte şi stinghereşte, nimic nu mai încape între doi oameni după ce s-a strecurat mila”
„Dinu contempla spectacolul linguşelii, al butaforiei academice ca şi cum s-ar fi uitat într-un insectar în care gângăniile fixate în bold încă mai fojgăiau. Bietele făpturi! Oare de ce se mai agită? Ce mai speră? Unde cred că vor ajunge mimând, păcălindu-se între ei şi prefăcându-se că nu ştiu unii de falsul celorlalţi?”
„Dar când un anumit lucru îţi confiscă întregul interes şi întreaga fiinţă, totul capătă semnificaţie numai în raport cu acel lucru, se iscă o complicitate nu doar a lecturilor, ci a întregii realităţi care intră permanent în dialog cu tine, totul ţi se potriveşte.”
_______________________
Se citeşte în reprize scurte şi multe. O repriză - un capitol. Mai mult de atât şi simţi că parcă ai luat o supradoză.
4.4/5
Mai aştept romane de la Bogdan Creţu.
A scris, într-adevăr, ceva bun. Un roman bogat, corect, aproape erudit, dar totuşi accesibil. (Pentru toată lumea, dar nu pentru minori, cam aşa auzisem.) Un roman pentru oameni care obișnuiesc să citească. Era şi normal. Autorul a scris despre ce ştia – lumea literaţilor, lumea academică. Subiectele sunt, chiar şi în acest domeniu aparent restrâns, destul de abundente: impostura, linguşeala, bârfa, invidia, succesul, ratarea, mediocritatea etc. Mi-a plăcut să citesc despre astfel de lucruri. Mă întreb oare dacă viaţa literară românească are vreun personaj precum Dinu Zărnescu? Poate el există, dar eu îs prea pe dinafară ca să-l identific. Bârfele literare nu ajung la mine. Nu ştiu cine cu cine se culcă. Cine pe cine atacă prin reviste literare (sau măcar care sunt ele). Ce bolizi conduc unii dintre ei.
Romanul este despre mult mai mult decât atât. Acestea sunt mai degrabă detalii de context.
Mi s-a părut că personajele au ieşit cam şifonate (nu doar pentru că au fost tăvălite aproape toate prin pat). Diana şi Ana, ambele interesante în felul lor, sunt totuşi femei pe care nu aş vrea să le întâlnesc.
_______________________
„Nu îndrăznea să o privească atent, nu avea curajul să o contemple, nu ştia unde să-şi îndrepte privirea ca să nu pară fâstâcit, undeva în zona gâtului, într-o parcelă neutră a trupului ei, dar ce parte e neutru din trupul unei femei frumoase?”
„O femeie frumoasă nu era niciodată doar o femeie frumoasă, ci o promisiune sau o ameninţare.”
„trebuie să fugi ca să înţelegi ce ai de pierdut, trebuie să pierzi ca să-ţi dai seama că trebuie să lupţi pentru anumite lucruri.”
„mila e teribilă, mila umileşte şi stinghereşte, nimic nu mai încape între doi oameni după ce s-a strecurat mila”
„Dinu contempla spectacolul linguşelii, al butaforiei academice ca şi cum s-ar fi uitat într-un insectar în care gângăniile fixate în bold încă mai fojgăiau. Bietele făpturi! Oare de ce se mai agită? Ce mai speră? Unde cred că vor ajunge mimând, păcălindu-se între ei şi prefăcându-se că nu ştiu unii de falsul celorlalţi?”
„Dar când un anumit lucru îţi confiscă întregul interes şi întreaga fiinţă, totul capătă semnificaţie numai în raport cu acel lucru, se iscă o complicitate nu doar a lecturilor, ci a întregii realităţi care intră permanent în dialog cu tine, totul ţi se potriveşte.”
_______________________
Se citeşte în reprize scurte şi multe. O repriză - un capitol. Mai mult de atât şi simţi că parcă ai luat o supradoză.
4.4/5
Mai aştept romane de la Bogdan Creţu.
February 28, 2021
O carte vie, exuberantă, despre scris, literatură, erotism și moarte, scrisă cu poftă și candoare, care mi-a amintit de „Lupul de stepă” al lui Hermann Hesse:
„ Iată-l în afara curții, înapoi la mașină, plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedicatu-s-au pașii celui iute, și-a trecut mâna prin păr, a dus-o instinctiv la nas, mirosea a rânced
a descompunere
carnea pute
viața pute
literatura nu pute decât rar.”
„ Iată-l în afara curții, înapoi la mașină, plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedicatu-s-au pașii celui iute, și-a trecut mâna prin păr, a dus-o instinctiv la nas, mirosea a rânced
a descompunere
carnea pute
viața pute
literatura nu pute decât rar.”
February 9, 2023
"asta trebuie sa devina scriitorul, un fel de huligan" (337)
Romanul incepe pe un ton hamletian, adica cu moartea tatalui protagonistului. Restul e odiseea erotica a fiului. Fiecare capitol are un nume diferit de femeie, dar cartea nu este doar despre asta. Este si despre citit si scris, despre ce inseamna sa fii un autor, dar si un profesor de succes: "Dinu nu era un tip ambitios si cu atat mai putin disciplinat, nu ar fi facut ceva impotriva superficialitatii, nu ar fi fortat lucrurile de dragul succesului, nu era un carierist" (35); "Pacat ca-si pierdea vremea cu romanele, ar fi putut face o cariera academica foarte frumoasa" (247). Sunt si pasaje frumoase despre impas, despre writer's block: "Ca sa nu alunece in depresie sau intr-o stare de infertilitate, de abstinenta textuala, cum o numea in batjocura ... incerca sa se piarda intr-un autor cu adevarat mare. [...] Pentru Proust avea un cult, pentru ca la el gasise cea mai detaliata exemplificare a temei care il macina si in care credea ca intr-o religie: ca realitatea nu exista decat daca este estetizata." (174) Spre finalul romanului sunt enuntate cele trei mari teme, asa ca la scoala: "scrisul mereu inventa si largea sinele, ii amplifica marginile. Bun, deci era mai intai scrisul. Apoi era erotismul ... care te impinge pana pe muchie daca il iei in serios si nu iti pierzi candoarea. A treia era moartea. Totul devenea deodata atat de firesc, de simplu, de frumos, atat de intens in apropierea ei" (332).
Scriitorul e comparat cu un huligan care ii poate arata cititorului, uneori cu forta, "splendoarea pe care nu o va mai putea uita si fara de care nu va mai putea trai" (338). E atata splendoare in cartea asta ca nu trebuie ratata!
Romanul incepe pe un ton hamletian, adica cu moartea tatalui protagonistului. Restul e odiseea erotica a fiului. Fiecare capitol are un nume diferit de femeie, dar cartea nu este doar despre asta. Este si despre citit si scris, despre ce inseamna sa fii un autor, dar si un profesor de succes: "Dinu nu era un tip ambitios si cu atat mai putin disciplinat, nu ar fi facut ceva impotriva superficialitatii, nu ar fi fortat lucrurile de dragul succesului, nu era un carierist" (35); "Pacat ca-si pierdea vremea cu romanele, ar fi putut face o cariera academica foarte frumoasa" (247). Sunt si pasaje frumoase despre impas, despre writer's block: "Ca sa nu alunece in depresie sau intr-o stare de infertilitate, de abstinenta textuala, cum o numea in batjocura ... incerca sa se piarda intr-un autor cu adevarat mare. [...] Pentru Proust avea un cult, pentru ca la el gasise cea mai detaliata exemplificare a temei care il macina si in care credea ca intr-o religie: ca realitatea nu exista decat daca este estetizata." (174) Spre finalul romanului sunt enuntate cele trei mari teme, asa ca la scoala: "scrisul mereu inventa si largea sinele, ii amplifica marginile. Bun, deci era mai intai scrisul. Apoi era erotismul ... care te impinge pana pe muchie daca il iei in serios si nu iti pierzi candoarea. A treia era moartea. Totul devenea deodata atat de firesc, de simplu, de frumos, atat de intens in apropierea ei" (332).
Scriitorul e comparat cu un huligan care ii poate arata cititorului, uneori cu forta, "splendoarea pe care nu o va mai putea uita si fara de care nu va mai putea trai" (338). E atata splendoare in cartea asta ca nu trebuie ratata!
May 6, 2021
Galul murind... Galata morente. Moartea. Gladiatorul în timp ce moare. Nu moartea instaurată, ci moartea amânată, prinsă în piatră înainte să reteze, să sufoce, moartea inevitabilă, imediată şi totuşi suspendată pentru totdeauna, moartea care nu mai putea face nimic, care devenise prizoniera pietrei şi era nevoită să suporte umilinţa de a fi privită de te miri cine, ca o splendidă regină abia capturată de barbari. Ştia prea bine totul. Deasupra uşii era săpat Sala del Gladiatore.A dat târcoale statuii cu o atitudine arogantă, ia să vedem noi ce-i cu tine. Se purta cu artefactele care îl urmăreau, pe care le considera cumva ale lui ca un ucenic definitiv acceptat, transformat în infirmier, care ştie că maestrul îi va îngădui orice măruntă obrăznicie. Cu o familiaritate îndelung exersată, obţinută în urma unor dialoguri hermeneutice reale, consistente, care îi umpluseră ore şi ore. Cu o ironie reciproc acceptată, care nu era decât o strategie a dialogului, o convenţie între el şi statuie. Galul îl accepta aşa, iar Dinu îi dădea ocol cu pas de fanfaron, cu mâinile la spate, privind către el cu o figură superficială, parcă un pic dispreţuitoare, neconvinsă. Se jucau amândoi! Dar ce muşchi ai! Ce spate puternic, lucrat! Încă doi-trei paşi mari, sacadaţi, ca la paradă. Da, mâna sprijinită calm, fără pic de dramatism, pe coapsă. Şi de ce ar mai fi avut nevoie de dramatism, ce anume îl mai putea emoţiona, grăbi, presa? Aha, rana din partea dreaptă a abdomenului. Sângele de piatră. Alb, gros ca o smântână, lipsit de emoţie. În fine, torsul perfect, cu lumina care cădea pe stern şi dădea impresia că ar fi fost un pic transpirat, toată greutatea căzută pe braţul drept, cel care încă mai susţinea corpul lovit, cel care făcea diferenţa între acum şi apoi, între încă-viu şi aproape-mort, între viu şi mort. Aici se oprise totul. Şi chipul ferm, cu mustaţă aranjată, da, era cam cochet galul ăsta, gladiatorul ăsta, un ins antrenat, la urma urmelor, să ucidă, ce meserie, să ucizi ca să nu fii ucis, să aduci moartea ca să nu îţi întâlneşti moartea. Dar mai ales ce moravuri, să te bucuri de spectacolul morţii, să vezi partea atletică a morţii, moartea ca sport, uitând că nu eşti nemuritor nici tu. Sau bucurându-te că alţii mor, excitându-te la vederea sângelui, în timp ce tu, uite, încă eşti aici, aplauzi frenetic, îţi simţi sângele lovindu-ţi pereţii venelor, ameţindu-te. Suficient ca cineva, un bleg, un ciudat, să aibă ideea instantaneului în piatră şi toate astea devin deodată vizibile, poate chiar evidente, posibile, poate chiar de neocolit. Dinu s-a aplecat, a privit chipul galului. Salve, amicus! Nu era expresiv. Mai degrabă avea trăsături comune, voit comune, ca să lase morţii un spaţiu alb. Şi nu disperare sau spaimă se citea pe chipul acelui om care abia primise lovitura fatală, a cărui carne fusese străpunsă, al cărui contur fusese spart cu fierul, lăsând sângele să iasă, nimic mai violent decât izbucnirea sângelui, clocotul lui când găseşte o fisură, o evadare, ci tristeţe, o tristeţe parcă împăcată cu sine, o linişte care nu putea fi decât cea finală, a înţelegerii. Galul acela, al cărui sânge căzuse pe zgura din marmură a arenei care nu se zărea, dar se presupunea, al cărui sânge împietrise şi rămăsese definitiv lipit de coasta spartă, găsise, în sfârşit, timp pentru uimire, timp pentru sine, privindu-şi sângele, privea în sine şi înţelegea. Iar înţelegerea îl elibera. Dar ce mai era de înţeles?
November 29, 2022
O carte în care nu se întâmplă mare lucru, dar care e scrisă frumos.
"Realitatea e o confirmare a presimțirilor noastre."
"Realitatea e o confirmare a presimțirilor noastre."
March 17, 2021
Un roman complet
July 29, 2023
Cartea anului 2021
Displaying 1 - 10 of 10 reviews