What do you think?
Rate this book
Tot ce i-am promis tatălui meu
Cartea Ioanei Maria Stăncescu operează un chiuretaj deloc tandru prin viața unei fiice–femei–mame–iubite în punctul său de maximă tensiune. Deși pare să o dea peste cap, o veste năucitoare o ajută de fapt să scape de zgură, frici și culpabilizări refulate. Însă așa cum geografia Bucureștiului — loc geometric pentru terapie și divorț, și cea a Parisului — locul geometric al iubirii și romantismului — sunt radical diferite, timpul interior, vast ca o catedrală, nu mai corespunde celui fizic, ritmat de tratament. Specialitatea autoarei este descrierea acestui decalaj dureros și izbăvitor deopotrivă, la fel cum fantasma iubirii din adolescență devine, la maturitate, un rezervor de apă vie și de melancolie. Cristina Hermeziu, jurnalistă și scriitoare
Tot ce i-am promis tatălui meu balansează cu grație feminină între amintirile încă vii ale tinereții și prezentul unei realități necruțătoare. Drama schizoidă a femeii mature eșuate în rol de mamă se transformă, cu prilejul unui punct de cotitură, într-o zbatere între dreptul la o viață proprie și păstrarea echilibrului în universul familial. Povestea de iubire, fie ea și una la distanță, imposibilă, dar cu atât mai ușor de dus, vine ca un colac de salvare, iar eroina o (re)trăiește ca pe o a doua șansă, cu disperarea specifică a celor care nu mai au timp — totul într-o atmosferă cu iz parizian. Mara Wagner, jurnalistă și scriitoare
Am intrat în povestea Adei de la prima pagina și știu ca voi rămâne în ea multă vreme. Pentru că reușește, în același timp, să fie literatură și să creeze o învingătoare. Pentru că te scutură și-ți amintește că se poate și altfel, că poți oricând s-o iei de la capăt. Confruntată cu o situație-limită, Ada își dă seama că rolul pe care îl juca de mulți ani, de soție, de „ascultătoare cuminte și speriată", nu i se potrivește. Ada îndepărtează toate straturile care îi sunt străine, își redescoperă corpul, își revizitează trecutul, se reinventează fără să mai cedeze presiunilor și exigențelor din afară, venind cu propriile opțiuni.
Cu fiecare ușă pe care o deschide, Ada devine tot mai umană și nu se ferește să se expună cu toate slăbiciunile ei, ca în final, la capătul acestui demers curajos, Ada să ajungă — folosind celebra expresie a Virginiei Woolf — în acea „cameră doar a ei". Corina Sabău, jurnalistă și scriitoare
Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. După câțiva ani de presă scrisă, a devenit redactor la emisiunile în limba franceză la Radio România Internațional, unde lucrează și-n prezent. A semnat articole și reportaje în publicația francofonă Regard. În 2011, și-a lansat blogul asa-si-asa.ro. Tot ce i-am promis tatălui meu este primul ei roman.
Tot ce i-am promis tatălui meu balansează cu grație feminină între amintirile încă vii ale tinereții și prezentul unei realități necruțătoare. Drama schizoidă a femeii mature eșuate în rol de mamă se transformă, cu prilejul unui punct de cotitură, într-o zbatere între dreptul la o viață proprie și păstrarea echilibrului în universul familial. Povestea de iubire, fie ea și una la distanță, imposibilă, dar cu atât mai ușor de dus, vine ca un colac de salvare, iar eroina o (re)trăiește ca pe o a doua șansă, cu disperarea specifică a celor care nu mai au timp — totul într-o atmosferă cu iz parizian. Mara Wagner, jurnalistă și scriitoare
Am intrat în povestea Adei de la prima pagina și știu ca voi rămâne în ea multă vreme. Pentru că reușește, în același timp, să fie literatură și să creeze o învingătoare. Pentru că te scutură și-ți amintește că se poate și altfel, că poți oricând s-o iei de la capăt. Confruntată cu o situație-limită, Ada își dă seama că rolul pe care îl juca de mulți ani, de soție, de „ascultătoare cuminte și speriată", nu i se potrivește. Ada îndepărtează toate straturile care îi sunt străine, își redescoperă corpul, își revizitează trecutul, se reinventează fără să mai cedeze presiunilor și exigențelor din afară, venind cu propriile opțiuni.
Cu fiecare ușă pe care o deschide, Ada devine tot mai umană și nu se ferește să se expună cu toate slăbiciunile ei, ca în final, la capătul acestui demers curajos, Ada să ajungă — folosind celebra expresie a Virginiei Woolf — în acea „cameră doar a ei". Corina Sabău, jurnalistă și scriitoare
Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. După câțiva ani de presă scrisă, a devenit redactor la emisiunile în limba franceză la Radio România Internațional, unde lucrează și-n prezent. A semnat articole și reportaje în publicația francofonă Regard. În 2011, și-a lansat blogul asa-si-asa.ro. Tot ce i-am promis tatălui meu este primul ei roman.
304 pages, ebook
First published March 5, 2020
13 people are currently reading
573 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 82 reviews
June 27, 2020
Translation widget on The blog!!!
“Tot ce i-am promis tatălui meu” poate fi rezumată drept o călătorie. Un drum de la copilărie, prin adolescență, spre maturitate. Cu speranțe și vise, cu deziluzii și piedici, cu bucurii și tristeți.
Recenzia mea completă o găsiți aici:
https://www.delicateseliterare.ro/tot...
“Tot ce i-am promis tatălui meu” poate fi rezumată drept o călătorie. Un drum de la copilărie, prin adolescență, spre maturitate. Cu speranțe și vise, cu deziluzii și piedici, cu bucurii și tristeți.
Recenzia mea completă o găsiți aici:
https://www.delicateseliterare.ro/tot...
May 20, 2022
„Tot ce i-am promis tatălui meu”
Ioana Maria Stăncescu 5/5
Nu știu ce noroc a dat peste mine, când pe neprins de veste am reușit să-i aud vocea autoarei, citind cursiv și cu o intonație hipnotizantă, cartea „Tot ce i-am promis tatălui meu”.
No time to die. Ăsta a fost mesajul care mi s-a întipărit în bagajul lectural, cuprins de-a lungul multor ani de cărți devorate, mai mult sau mai puțin.
Ioana maria Stăncescu ni-o dăruiește pe Ada, o femeie, aparent obișnuită, o mamă iubitoare și cuminte, o soție imperfectă - pentru că nu-și iubește soșul, nu așa cum suntem învățați că ar trebui să o facă, o amantă care are nevoie de dragostea celuilalt calculat, cu un gramaj perfect cântărit, ea știe exact ce, unde și când, o fiică care observă cu o atenție nemiloasă, greșelile și perfecțiunea familiei din care face parte, și spre final, ea este un om bolnav care ar fi preferat „să fie grasă, sănătoasă și cu pisici”.
Cât de bună poate fi istoria unei femei simple, pentru că fiecare dintre noi se va regăsi printre acele rânduri. Și chiar dacă nu o veți face, acolo la sigur o să citiți despre o prietenă, o soră sau mama voastră. Vocea unui suflet trist și plictisit de canoane și pustietatea acelui „Trebuie”.
Talent, talent, talent. Cum înșiră Ioana cuvintele, contruiește niște propoziții, expresii de toată frumusețea. Eu îs fana sarcasmului, al umorului negru și a adevărului dezgolit frumos. Autoarea este foarte darnică în acest sens, mi-a ajuns în măduva oaselor cu istoria Adei, a lui M. și F.
- Matei este soțul absent, și nu neapărat în sens rău. Presupun că a fost un caracter educat de societatea, care a știut mai bine cum trebuie să fie un soț, și el, umil fiind, a aplecat urechea la pretențiile nemiloase ale timpurilor ingrate.
- F. este amantul semi-exemplar. Ghicește dorințele Adei, doar dacă aceasta le vociferează. Numele lui rămâne mister. Mai e și francez pe deasupra, pfff, parfait!
Tatăl, o figură stranie, și în același timp comun, prezent și absent.
Mama, stânca de care agăța întreaga ei existență și putere. Personajele care are să vă portretizeze o familie mare, într-o lume în care Parisul și Bucureștiul întruchipează antiteza unei stări imaginare, veșnic diferită.
Scenariul nu v-il spun, oricât de mult nu ați încerca să formulați o idee coerentă din frânturile mele, n-o să vă vină atâta inspirație pentru un drum atât de interesant și unic.
Pe parcursul întregii lecturi, mie mi s-a creat impresia că stau la un pahar cu vin bun, cu cea mai bună prietenă, cea pe care n-am văzut-o de câteva luni, și avem atâtea de recuperat, triste dar în același timp pline de bunăvoință. Starea de liniște te învăluie cu ușurință. Nu este nevoie de o ambianță anumită pentru a cuprinde lectura. Mai simplu decât atât nici că se putea.
Avem multe de învățat: cum să fim sinceri cu noi înșine, să ne ascultăm glasul interior, să prețuim timpului, toate se fac la timpul lor, cum e și cu verbele, dacă nu le folosești corespunzător, zgomotul afon te va debusola, și nu vei reuși să prinzi momentul, tu îi dai oportunitate, nu altcineva.
Cred că a fost un sunet cu care am rezonat, de la prima până la ultima pagină.
Mereu am venit cu recomandări de genul, cine ar trebui să o citească. De data asta o recomand tuturor, nu contează cum te simți la moment, ce funcție sau preferințe gastronomice ai, Ada are de spus tuturor câte ceva, mai ales mamelor, femeilor care și-au pierdut în timp Eul.
Ada explică, indirect, cum aduni noțiuni, începând cu cel de copilul mamii și a tatii, la adolescent, fată, studentă, soție, mamă, amantă, cum ajungi la ele, punând un accent mai evident pe dialogurile pe care le avea cu tatăl ei. Nolens-volens observi, printre rânduri, corelația dintre relația fiică-tată, cu cea de femeie-bărbat. Cât este de fină acea conexiune și interdependență.
Ce i-a fost promis tatălui, le găsiți printre rânduri, nu mai sus, nu mai jos. Miezul care este în inima ei.
Ioana Maria Stăncescu 5/5
Nu știu ce noroc a dat peste mine, când pe neprins de veste am reușit să-i aud vocea autoarei, citind cursiv și cu o intonație hipnotizantă, cartea „Tot ce i-am promis tatălui meu”.
No time to die. Ăsta a fost mesajul care mi s-a întipărit în bagajul lectural, cuprins de-a lungul multor ani de cărți devorate, mai mult sau mai puțin.
Ioana maria Stăncescu ni-o dăruiește pe Ada, o femeie, aparent obișnuită, o mamă iubitoare și cuminte, o soție imperfectă - pentru că nu-și iubește soșul, nu așa cum suntem învățați că ar trebui să o facă, o amantă care are nevoie de dragostea celuilalt calculat, cu un gramaj perfect cântărit, ea știe exact ce, unde și când, o fiică care observă cu o atenție nemiloasă, greșelile și perfecțiunea familiei din care face parte, și spre final, ea este un om bolnav care ar fi preferat „să fie grasă, sănătoasă și cu pisici”.
Cât de bună poate fi istoria unei femei simple, pentru că fiecare dintre noi se va regăsi printre acele rânduri. Și chiar dacă nu o veți face, acolo la sigur o să citiți despre o prietenă, o soră sau mama voastră. Vocea unui suflet trist și plictisit de canoane și pustietatea acelui „Trebuie”.
Talent, talent, talent. Cum înșiră Ioana cuvintele, contruiește niște propoziții, expresii de toată frumusețea. Eu îs fana sarcasmului, al umorului negru și a adevărului dezgolit frumos. Autoarea este foarte darnică în acest sens, mi-a ajuns în măduva oaselor cu istoria Adei, a lui M. și F.
- Matei este soțul absent, și nu neapărat în sens rău. Presupun că a fost un caracter educat de societatea, care a știut mai bine cum trebuie să fie un soț, și el, umil fiind, a aplecat urechea la pretențiile nemiloase ale timpurilor ingrate.
- F. este amantul semi-exemplar. Ghicește dorințele Adei, doar dacă aceasta le vociferează. Numele lui rămâne mister. Mai e și francez pe deasupra, pfff, parfait!
Tatăl, o figură stranie, și în același timp comun, prezent și absent.
Mama, stânca de care agăța întreaga ei existență și putere. Personajele care are să vă portretizeze o familie mare, într-o lume în care Parisul și Bucureștiul întruchipează antiteza unei stări imaginare, veșnic diferită.
Scenariul nu v-il spun, oricât de mult nu ați încerca să formulați o idee coerentă din frânturile mele, n-o să vă vină atâta inspirație pentru un drum atât de interesant și unic.
Pe parcursul întregii lecturi, mie mi s-a creat impresia că stau la un pahar cu vin bun, cu cea mai bună prietenă, cea pe care n-am văzut-o de câteva luni, și avem atâtea de recuperat, triste dar în același timp pline de bunăvoință. Starea de liniște te învăluie cu ușurință. Nu este nevoie de o ambianță anumită pentru a cuprinde lectura. Mai simplu decât atât nici că se putea.
Avem multe de învățat: cum să fim sinceri cu noi înșine, să ne ascultăm glasul interior, să prețuim timpului, toate se fac la timpul lor, cum e și cu verbele, dacă nu le folosești corespunzător, zgomotul afon te va debusola, și nu vei reuși să prinzi momentul, tu îi dai oportunitate, nu altcineva.
Cred că a fost un sunet cu care am rezonat, de la prima până la ultima pagină.
Mereu am venit cu recomandări de genul, cine ar trebui să o citească. De data asta o recomand tuturor, nu contează cum te simți la moment, ce funcție sau preferințe gastronomice ai, Ada are de spus tuturor câte ceva, mai ales mamelor, femeilor care și-au pierdut în timp Eul.
Ada explică, indirect, cum aduni noțiuni, începând cu cel de copilul mamii și a tatii, la adolescent, fată, studentă, soție, mamă, amantă, cum ajungi la ele, punând un accent mai evident pe dialogurile pe care le avea cu tatăl ei. Nolens-volens observi, printre rânduri, corelația dintre relația fiică-tată, cu cea de femeie-bărbat. Cât este de fină acea conexiune și interdependență.
Ce i-a fost promis tatălui, le găsiți printre rânduri, nu mai sus, nu mai jos. Miezul care este în inima ei.
July 26, 2020
Dacă am lua o foaie şi-ar trebui să scriem pe ea, poate şi doar să enumerăm, fără a dezvolta, ce înseamnă o femeie, încercând să îi facem un portret cât mai cuprinzător, ştim deja că cei mai mulţi dintre noi s-ar rezuma la doar câteva aspecte ale persoanelor dragi: pe mame le-am vedea ca dătătoare de viaţă, mereu prezente pentru copil şi nevoile acestuia, mereu puternice; pe fiice probabil că le-am vedea fragile, indiferent de vârstă şi ocupaţie, întotdeauna gata să mai primească un borcan cu dulceaţă făcut de părinţi; pe iubită am descrie-o prin prisma sexualităţii, iar pe soţie aproape contrar, anulându-i, negându-i în ochii privitorului altă calitate decât cea pe a unei persoane care aparţine cuiva, care nu mai poate decide doar în nume propriu, ci care trebuie să fie un sprijn pentru partenerul cu care este aproape obligatoriu să împărtăşească opinii şi să construiască un viitor care să nu-l excludă şi să nu-i conteste calitatea.
Recenzia integrală: https://ancazaharia.ro/2020/07/fiica-...
Recenzia integrală: https://ancazaharia.ro/2020/07/fiica-...
August 9, 2020
Un roman de o sensibilitate aparte..
”Când nu ne mai vede nimeni, noi, femeile, încetăm parcă să ne mai vedem pe noi însene. Ne lăsăm deoparte. Avem nevoie să ne știm iubite, nu doar să fim.”
”Când nu ne mai vede nimeni, noi, femeile, încetăm parcă să ne mai vedem pe noi însene. Ne lăsăm deoparte. Avem nevoie să ne știm iubite, nu doar să fim.”
June 25, 2022
Această carte mi-a trezit niște emoții pe care nu le-am mai retrăit din adolescența mea, în general, mi-a plăcut cartea pentru toate trăirile personajului principal. Nu am mai citit demult o carte atât de făină din acest punct de vedere și încă să fie scrisă de un autor român și aici mă refer la faptul că poți zice tot ce îți trece prin cap (și asta a trecut prin capul multor tineri) și tu citind să te regăsești, cât de fain poate fi 🤭
Dincolo de asta, despre eroina acestei cărți, Ada, pe tot parcursul cărții îmi tot venea să o judec, cum pana mea să trăiești așa o viață, apoi ascultam pasajele despre boala ei și nu mai voiam să zic nimic. E ușor să citești și să îți vină să critici, daaar, povestea e încurcată și totodată plină de suspans.
Despre alegerile noastre, despre a trăi autentic și fără regrete, despre a accepta anumite lucruri, despre educația primită și aici, of, generația copiilor cu cheia la gât, despre a fi tu însuți și ... în cuvinte sună frumos și cumva, perfect, dar când citești cartea, te trec atâtea gânduri. Să o citiți și voi 🙂
Dincolo de asta, despre eroina acestei cărți, Ada, pe tot parcursul cărții îmi tot venea să o judec, cum pana mea să trăiești așa o viață, apoi ascultam pasajele despre boala ei și nu mai voiam să zic nimic. E ușor să citești și să îți vină să critici, daaar, povestea e încurcată și totodată plină de suspans.
Despre alegerile noastre, despre a trăi autentic și fără regrete, despre a accepta anumite lucruri, despre educația primită și aici, of, generația copiilor cu cheia la gât, despre a fi tu însuți și ... în cuvinte sună frumos și cumva, perfect, dar când citești cartea, te trec atâtea gânduri. Să o citiți și voi 🙂
November 30, 2020
Carte care abordează tematici grele ca boala , zbucium interior, rolul de femeie, rolul de mama, relații interumane dar care nu reuseste din pacate sa le transmita cu suflet , sa le umanizeze...
Modul in care este scris romanul deruteaza(dealtfel scurt pt tematicile alese) prin simplul fapt ca trec mult prea abrupt de la o tema la alta in mijlocul unei fraze ....
Modul in care este scris romanul deruteaza(dealtfel scurt pt tematicile alese) prin simplul fapt ca trec mult prea abrupt de la o tema la alta in mijlocul unei fraze ....
February 15, 2021
O carte tristă. Adică e trist cum e scrisă. Îmi vine foarte greu să las acest review, pentru că nu agreez să scriu lucruri negative, însă din pacate simt că e necesar pentru a preveni viitorii cititori care se apleacă încrezători spre acest roman (prin prisma capcanei așteptărilor dictate de recenzii mai mult decât pozitive). De citit cu creionul în mână, pentru că nici nu treci de pagina 24 și devine o cursă de căutat Pokemoni. Adică locuțiuni conjuncționale. Vreo cinci-șase, mereu aceleași. Să revizuiești textul de trei ori și să lași repetițiile alea horror, e deja un atac direct la adresa cititorului. Sau cel puțin o lipsă de respect. Măcar o perioadă, nu voi mai putea citi altă carte fără să tresar la fiecare "ca și cum" & "de parcă" întâlnite pe parcursul lecturii.
Teoretic, e un roman care ar fi avut un potențial enorm, dar s-a autosabotat DE PARCĂ existența lui ar fi depins de acele sute de exerciții stilistice comparative forțate. Abundența de "ca și cum"-uri, "așa cum"-uri și "exact cum"-uri (care apar de aproximativ 357 de ori, măcar două pe pagină, de obicei în alaiuri de câte trei-patru), secondate de panoplia lui "de parcă", "pare că" - de ex. p. 67-68, "cumva", "oarecum", "mă simt" și "din când în când" lasă sechele. În viața mea nu am citit o scriitură mai slabă.
Ada, personajul central, e un copil fragil uitat într-un corp de adult chinuit de boală, angoase și reparații. Și mă tot gândesc la ea, cu ascendentul ei în fecioară perfecționistă, cum își revizuiește gândurile și descoperă, rând pe rând, fiecare repetiție și comparație care-i guvernează mentalul din excesul de zel de a se simți și ea, măcar o dată-n viață, poetă. Sau vie. Ada e antipatică.
Per ansamblu, poate fi o carte benefică pentru: gospodine plictisite, publicitare narcisiste sau simple femei sătule de configurația curentă a vieții lor (jobul actual sau relații care băltesc).
Sunt și câteva fragmente excelente în carte și-mi vine acum, repede, în minte, amintirea despre Mașa. Splendid scrisă bucata respectivă. Iar acel final de capitol 13, “Am simțit că, în sfârșit, cineva a stins reflectorul” ar fi fost cel mai bun final de carte posibil. În general, finalurile capitolelor sunt bune. Nu și titlul, ca o nucă-n perete, care am înțeles că a fost ales ulterior finalizării romanului. E un titlu care te face să speri la ceva din zona Elena Ferrante sau Gwenaëlle Aubry, când de fapt... Mai bine nu mai zic.
Mi-ar plăcea foarte mult o reeditare revizuită a textului. Probabil i-aș da mai multe stele. Pentru fluiditatea gândurilor, finețea intercalării planurilor, curaj, înțelegerea corectă a lui “odată” versus “o dată”, lipsa virgulelor puse prost, în exces și absența (sau măcar rărirea) repetițiilor obsesive care rup povestea în sute de bucăți fără noimă, înecate într-o sărăcie de vocabular. Mi-ar plăcea. Ca să închei într-o notă pozitivă, ar fi ideală o ecranizare, textul bate mult înspre scenariu de film.
Teoretic, e un roman care ar fi avut un potențial enorm, dar s-a autosabotat DE PARCĂ existența lui ar fi depins de acele sute de exerciții stilistice comparative forțate. Abundența de "ca și cum"-uri, "așa cum"-uri și "exact cum"-uri (care apar de aproximativ 357 de ori, măcar două pe pagină, de obicei în alaiuri de câte trei-patru), secondate de panoplia lui "de parcă", "pare că" - de ex. p. 67-68, "cumva", "oarecum", "mă simt" și "din când în când" lasă sechele. În viața mea nu am citit o scriitură mai slabă.
Ada, personajul central, e un copil fragil uitat într-un corp de adult chinuit de boală, angoase și reparații. Și mă tot gândesc la ea, cu ascendentul ei în fecioară perfecționistă, cum își revizuiește gândurile și descoperă, rând pe rând, fiecare repetiție și comparație care-i guvernează mentalul din excesul de zel de a se simți și ea, măcar o dată-n viață, poetă. Sau vie. Ada e antipatică.
Per ansamblu, poate fi o carte benefică pentru: gospodine plictisite, publicitare narcisiste sau simple femei sătule de configurația curentă a vieții lor (jobul actual sau relații care băltesc).
Sunt și câteva fragmente excelente în carte și-mi vine acum, repede, în minte, amintirea despre Mașa. Splendid scrisă bucata respectivă. Iar acel final de capitol 13, “Am simțit că, în sfârșit, cineva a stins reflectorul” ar fi fost cel mai bun final de carte posibil. În general, finalurile capitolelor sunt bune. Nu și titlul, ca o nucă-n perete, care am înțeles că a fost ales ulterior finalizării romanului. E un titlu care te face să speri la ceva din zona Elena Ferrante sau Gwenaëlle Aubry, când de fapt... Mai bine nu mai zic.
Mi-ar plăcea foarte mult o reeditare revizuită a textului. Probabil i-aș da mai multe stele. Pentru fluiditatea gândurilor, finețea intercalării planurilor, curaj, înțelegerea corectă a lui “odată” versus “o dată”, lipsa virgulelor puse prost, în exces și absența (sau măcar rărirea) repetițiilor obsesive care rup povestea în sute de bucăți fără noimă, înecate într-o sărăcie de vocabular. Mi-ar plăcea. Ca să închei într-o notă pozitivă, ar fi ideală o ecranizare, textul bate mult înspre scenariu de film.
February 16, 2021
O carte scrisă bine, dar care mie mi-a picat greu, am citit-o cu goluri în stomac. Nu pot să zic ca a fost o favorita, dar are mare legatura cu momentul in care m-a prins: cu o pofta nestăvilita de non-fictiune, carti actionable sau care sa lase cu un aha moment. N-a fost sa fie.
May 1, 2023
Incredibil cata tristete si suferinta a comprimat Ioana in cartea asta, insa pe masura pe avansam in a citi gandurile, planuri si emotiile Adei stateam cu sufletul la gura pandindu-i victoria.
In cartea "mea" Ada e bine si ramane bine si se iubeste cu francezul ei pana la (frumoase) adanci batraneti.
In cartea "mea" Ada e bine si ramane bine si se iubeste cu francezul ei pana la (frumoase) adanci batraneti.
November 15, 2020
Tare mult mi-a placut cartea asta. Am citit-o incet, ca atunci când iți plimbi prin gură o bomboană și tot speri să nu ii pierzi gustul. Am luat cu mine povestea asta și la spital, și in sala de naștere și în noua casă. Cu greu m-am putut despărți de ea pentru că, într-un fel, îmi vorbea despre mine, despre un trecut asemănător cu al Adei, despre sentimente și emoții demult simțite. Bravo, Ioana... aștept cu nerăbdare o nouă carte!!
May 29, 2022
Puternica si emotionanta carte, nu exista pagina care sa nu lase urme in suflet. Scrisa cu o pasiune ce te face sa simti ca traiesti povestea, durerea, iubirea, tot regretul, dorul de tata, greul pe care il duce un om bolnav. Ca intr-un film unde ar fi posibil sa fie traduse cumva starile sufletesti ale Adei.
Si mai este si Parisul, cel care o leaga pe eroina, ca o promisiune, de amintirea tatalui ei.
"Maine plec la Paris Ce-o fi avand orasul asta, de fapt? Primul gand : ceva cald, asta are. Ceva cald, de parca m-as scufunda in miere. Ceva care, de fapt, nu are nici o legatura cu orasul, cu cladirile lui, cu Notre-Dam-ul, cu Turnul Eiffel, cu Montmartre-ul sau Cartierul Latin. Ci cu ce se intampla intre ele, cu felul in care strazile pastreaza aerul, ca intr-o respiratie adanca, si eu raman acolo, inauntru, la caldura, si ma simt in siguranta, de parca gasesc o bucata din mine pe care am pierdut-o fara sa stiu nici cand, nici cum. Un fel de ramasita dintr-o alta viata, un ciob care, de cate ori ajung acolo se asaza cuminte, la locul lui."
Exceptional scrie Ioana Maria Stancescu !
Si mai este si Parisul, cel care o leaga pe eroina, ca o promisiune, de amintirea tatalui ei.
"Maine plec la Paris Ce-o fi avand orasul asta, de fapt? Primul gand : ceva cald, asta are. Ceva cald, de parca m-as scufunda in miere. Ceva care, de fapt, nu are nici o legatura cu orasul, cu cladirile lui, cu Notre-Dam-ul, cu Turnul Eiffel, cu Montmartre-ul sau Cartierul Latin. Ci cu ce se intampla intre ele, cu felul in care strazile pastreaza aerul, ca intr-o respiratie adanca, si eu raman acolo, inauntru, la caldura, si ma simt in siguranta, de parca gasesc o bucata din mine pe care am pierdut-o fara sa stiu nici cand, nici cum. Un fel de ramasita dintr-o alta viata, un ciob care, de cate ori ajung acolo se asaza cuminte, la locul lui."
Exceptional scrie Ioana Maria Stancescu !
December 10, 2023
Am ascultat-o pe Voxa în lectura autoarei și de multe ori am avut impresia că stau cu o prietenă la cafea, impartasindu-i povestea.
Tonul confesiv, penduland între seriozitate și umor, și sinceritatea dureroasă m-au făcut să urmăresc povestea cu interes și empatie. Dar dincolo de diagnosticul mutilant, am apreciat curajul Adei, un alter ego al autoarei, de a pune punct unei relații eșuate și a pleca în căutarea iubirii care să îi dea un motiv să trăiască și să se simtă femeie.
Tonul confesiv, penduland între seriozitate și umor, și sinceritatea dureroasă m-au făcut să urmăresc povestea cu interes și empatie. Dar dincolo de diagnosticul mutilant, am apreciat curajul Adei, un alter ego al autoarei, de a pune punct unei relații eșuate și a pleca în căutarea iubirii care să îi dea un motiv să trăiască și să se simtă femeie.
November 3, 2020
O carte care are nota mare aici, insa pe mine nu m-a convins atat de tare. Cand scrii despre boala, si nu o boala oricare, ci acea boala, cancerul, deja este un subiect dureros, nu mai conteaza tipul de text. Insa analizand scriitura, stilul este impersonal, trecerile de la o scena la alta sunt uneori prea abrupte, sunt mult prea multe teme intr-un roman atat de scurt, neanalizate suficient: relatia parinti-copii, iubirea, maternitatea, rolul femeii si al mamei, boala, copilaria si trecutul. Prea multe subiecte in aceleasi pagini, de asemenea sunt destule stereotipuri care dau in clisee.
August 5, 2020
Bifez de toate, casa, masă, soț și plod așa că puteam citii cartea asta din multe perspective însă lăsând în urma toate lucrurile astea care nu mă definesc decât prin alinanta sau natură cartea asta mi-a vorbit despre feminism, despre suflet și despre furtunile din sufletul unei femei, mă bucur mult că este un roman de debut și sper ca drumul autoarei să nu se oprească aici🙏scrii bine de tot Ioana, mulțumesc ❤️
October 6, 2020
Nu e nimic pretențios la cartea asta. Tocmai de asta e sinceră, iar eu sunt cât se poate de subiectivă, când spun că e nevoie de curaj să scrii în limba română despre femeia în poziția de fault. În limba română se scrie fie despre femeia abuzată de soț, fie despre cea cu fluturi, fie despre martira din comunism. Rar găsesc personaje vii în cărțile contemporanilor români. Drept e că nici nu mă uit foarte atent.
May 23, 2020
Nici n-am putut să respir citind această carte. E toată un sentiment. Despre trăiri reale, sentimente simple și complicate, sentimente cerute de ceilalți sau interzise, pe care tot le simți. Nimic exploziv și excentric, doar viață.
April 13, 2023
"Tot ce i-am promis tatălui meu", Ioana Maria Stăncescu
"Dragă Ada, te caut de 20 de ani, mi-a spus și am simțit cum viața îmi întinde o mână, în timp ce boala mi-o ține pe cealaltă, nemișcată, să curgă perfuzia cum trebuie."
Între anecdotele unei vieți tumultuoase și confidențe pline de nostalgie reapare un trecut capabil să submineze existența aparent pașnică, dar deloc monotonă a Adei.
Am terminat de ceva vreme această carte-ecou și abia ce mi-am făcut curaj să scriu câteva rânduri despre ea. Lectura m-a cucerit la propriu, m-a cuprins într-o strânsoare ce m-a îndepărtat de prezent și m-a purtat într-o atmosferă cuprinsă de disperare.
Au fost iubire, ură, dezamăgire, despărțire, dar și multe speranțe în această bulă fragilă a (ne)fericirii. Un ton domol a încercat să reechilibreze o viață incertă. Moartea și viața se duelează cu lacrimi, amintiri și cancerul nemilos.
Acest roman abordează două mari teme: tema familiei în care ne sunt detaliate relațiile dintre personajul principal, Ada, familia și prietenii săi și tema călătoriei în care sunt prezentate drumul bolii și peripețiile prin care va trece Ada împărțindu-se între trecut și prezent, între dragoste și ură, între Paris și București.
Pe de altă parte maternitatea și feminismul joacă un rol important definind experiența inițiatică a vieții, trecând dincolo de imaginea stereotipică a femeii.
Se va regăsi Ada până la urmă? Va face pace cu trecutul ei, cu tatăl ei, cu boala nemiloasă? Va reveni la naturalism și instinct matern sau va avea parte de un nou viitor către împlinirea personală? Asta vă rămâne vouă să aflați dacă puneți mâna pe carte. Cert este că am primit o lecție, aceea de a prețui și mai mult viața.
Dacă o recomand? Cu siguranță!
"Dragă Ada, te caut de 20 de ani, mi-a spus și am simțit cum viața îmi întinde o mână, în timp ce boala mi-o ține pe cealaltă, nemișcată, să curgă perfuzia cum trebuie."
Între anecdotele unei vieți tumultuoase și confidențe pline de nostalgie reapare un trecut capabil să submineze existența aparent pașnică, dar deloc monotonă a Adei.
Am terminat de ceva vreme această carte-ecou și abia ce mi-am făcut curaj să scriu câteva rânduri despre ea. Lectura m-a cucerit la propriu, m-a cuprins într-o strânsoare ce m-a îndepărtat de prezent și m-a purtat într-o atmosferă cuprinsă de disperare.
Au fost iubire, ură, dezamăgire, despărțire, dar și multe speranțe în această bulă fragilă a (ne)fericirii. Un ton domol a încercat să reechilibreze o viață incertă. Moartea și viața se duelează cu lacrimi, amintiri și cancerul nemilos.
Acest roman abordează două mari teme: tema familiei în care ne sunt detaliate relațiile dintre personajul principal, Ada, familia și prietenii săi și tema călătoriei în care sunt prezentate drumul bolii și peripețiile prin care va trece Ada împărțindu-se între trecut și prezent, între dragoste și ură, între Paris și București.
Pe de altă parte maternitatea și feminismul joacă un rol important definind experiența inițiatică a vieții, trecând dincolo de imaginea stereotipică a femeii.
Se va regăsi Ada până la urmă? Va face pace cu trecutul ei, cu tatăl ei, cu boala nemiloasă? Va reveni la naturalism și instinct matern sau va avea parte de un nou viitor către împlinirea personală? Asta vă rămâne vouă să aflați dacă puneți mâna pe carte. Cert este că am primit o lecție, aceea de a prețui și mai mult viața.
Dacă o recomand? Cu siguranță!
May 22, 2021
Nota 10 pentru creearea unui personaj curajos, pentru o poveste contemporana, binevenita, necesara, pentru lectiile care se desprind din ea.
Nu m-am regasit in povestea Adei (si sper sa nu ma regasesc vreodata), insa e uimitor cate similaritati au razbit printre randuri: ganduri de-ale ei, dorinte, obiceiuri, apucaturi. In ele m-am regasit si imi dau seama ca doar literatura romaneasca ma poate face sa ma identific cu personajele, chiar daca doar putin, insa imi aduc mereu aminte de mine cand citesc autori romani.
De Ada nu mi-a placut in mod deosebit si chiar daca eram tentata sa o judec pe ici pe colo (asa cum fac cu toate personajele din carti), m-am gandit mai bine si de data asta m-am abtinut. Mai mult, m-am certat. Pentru ca nici nu vreau sa ma gandesc cum as reactiona eu la si cum as duce incarcatura emotionala a unui diagnostic de cancer la san si tot ce urmeaza dupa.
Nu stiam nimic despre subiect si cum cuvantul ‘tată’ in orice titlu ma sensibilizeaza, ma asteptam la altceva. Dar m-a surprins placut tot ce a scris Ioana despre mama Adei, despre cum o vedea Ada pe mama ei si am simtit nevoia de nenumarate ori sa imi imbratisez propria Adă.
Din punct de vedere stilistic, am doua observatii: comparatia e figura mea de stil preferata si m-am bucurat de ea la fiecare intalnire si Ioana Maria Stancescu a fost generoasa. A doua, care e numai o observatie, nu un minus, este lipsa dialogurilor.
Cu siguranta de citit.
Nu m-am regasit in povestea Adei (si sper sa nu ma regasesc vreodata), insa e uimitor cate similaritati au razbit printre randuri: ganduri de-ale ei, dorinte, obiceiuri, apucaturi. In ele m-am regasit si imi dau seama ca doar literatura romaneasca ma poate face sa ma identific cu personajele, chiar daca doar putin, insa imi aduc mereu aminte de mine cand citesc autori romani.
De Ada nu mi-a placut in mod deosebit si chiar daca eram tentata sa o judec pe ici pe colo (asa cum fac cu toate personajele din carti), m-am gandit mai bine si de data asta m-am abtinut. Mai mult, m-am certat. Pentru ca nici nu vreau sa ma gandesc cum as reactiona eu la si cum as duce incarcatura emotionala a unui diagnostic de cancer la san si tot ce urmeaza dupa.
Nu stiam nimic despre subiect si cum cuvantul ‘tată’ in orice titlu ma sensibilizeaza, ma asteptam la altceva. Dar m-a surprins placut tot ce a scris Ioana despre mama Adei, despre cum o vedea Ada pe mama ei si am simtit nevoia de nenumarate ori sa imi imbratisez propria Adă.
Din punct de vedere stilistic, am doua observatii: comparatia e figura mea de stil preferata si m-am bucurat de ea la fiecare intalnire si Ioana Maria Stancescu a fost generoasa. A doua, care e numai o observatie, nu un minus, este lipsa dialogurilor.
Cu siguranta de citit.
November 30, 2021
Nu ne-am potrivit.
M-a deranjat tare lipsa editării. Primele 70 de pagini sunt scrise foarte prost (foarte multe comparații, totul e descris prin comparație cu ceva, plus niște clișee). Se vede că de acolo a început și că, pe măsură ce a avansat, scriitura s-a îmbunătățit, a început să se lege și să curgă. Pentru asta există editarea. Te întorci și repari. Așa am auzit la alții (de ex Liane Moriarty, ascultați In Writing cu ea).
Dincolo de stil, nici cu subiectul nu am făcut click. Mi s-a părut interesant să aflu cum gândește și ce simte o femeie dintr-o generație dinaintea mea despre familie, feminitate, iubire. Toată regândirea identității, și puterea de a o face, vine după diagnosticul de cancer la sân. Pentru că își pierde sânul, despre care societatea i-a zis toată viața că e egal cu feminitatea ei, protagonista trece printr-o criză. Chestionează totul, schimbă ce nu i se mai potrivește. Nu m-a mișcat, dar am înțeles. Și m-a ajutat să pun în context evoluția, pas cu pas, la momentul prezent. Cât sexism internalizat ducem de atâtea generații, e așa de trist.
Cred că femeile din generația mea (sunt o milenială bătrână) și oricine se educă în spirit feminist au altă relație cu corpul lor, ne-am mai eliberat, măcar un pic. Speranță ar fi.
M-a deranjat tare lipsa editării. Primele 70 de pagini sunt scrise foarte prost (foarte multe comparații, totul e descris prin comparație cu ceva, plus niște clișee). Se vede că de acolo a început și că, pe măsură ce a avansat, scriitura s-a îmbunătățit, a început să se lege și să curgă. Pentru asta există editarea. Te întorci și repari. Așa am auzit la alții (de ex Liane Moriarty, ascultați In Writing cu ea).
Dincolo de stil, nici cu subiectul nu am făcut click. Mi s-a părut interesant să aflu cum gândește și ce simte o femeie dintr-o generație dinaintea mea despre familie, feminitate, iubire. Toată regândirea identității, și puterea de a o face, vine după diagnosticul de cancer la sân. Pentru că își pierde sânul, despre care societatea i-a zis toată viața că e egal cu feminitatea ei, protagonista trece printr-o criză. Chestionează totul, schimbă ce nu i se mai potrivește. Nu m-a mișcat, dar am înțeles. Și m-a ajutat să pun în context evoluția, pas cu pas, la momentul prezent. Cât sexism internalizat ducem de atâtea generații, e așa de trist.
Cred că femeile din generația mea (sunt o milenială bătrână) și oricine se educă în spirit feminist au altă relație cu corpul lor, ne-am mai eliberat, măcar un pic. Speranță ar fi.
April 15, 2021
Cum a fost „Tot ce i-am promis tatălui meu”? A fost... un voiaj al simțurilor. Senzația aia că țin o comoară în mână și că nu merit. Și acum am un nod în gât. E o carte cu bine structurată, care-și dozează excelent tensiunea, cât să te țină captiv. E un du-te-vino emoțional, care te poartă cu mintea între Paris și București și te pune față în față și cu stările Adei, modificate de la o zi la alta. O femeie în jur de 40 de ani care-și revendică dreptul la viață și-și schimbă prioritățile. Rezolvarea traumei (boala), căutarea neobosită, promisiunea făcută cu mult timp în urmă sunt factori decisivi în parcursul ei. Ioana Stăncescu e un bun regizor, reușește să creeze scene și să treacă de la un plan spațio-temporal la altul cu o ușurință surprinzătoare. Scrie vizual și cu forță.
March 8, 2020
Cel mai cel carusel in care m-am avantat.
O calatorie printr-un zbucium interior dar si unul exterior care te invaluie de la primele pagini.
M-am regasit in multe situatii si am plans de dor, de ciuda, de fericire!
M-am regasit in calatoria Adei, in trairile ei si in strictetea si iubirea de tata.
Exista acel ‘Trebuie’ care , draga Ada, TREBUIE sa te inspire sa continui povestea ta!
O calatorie printr-un zbucium interior dar si unul exterior care te invaluie de la primele pagini.
M-am regasit in multe situatii si am plans de dor, de ciuda, de fericire!
M-am regasit in calatoria Adei, in trairile ei si in strictetea si iubirea de tata.
Exista acel ‘Trebuie’ care , draga Ada, TREBUIE sa te inspire sa continui povestea ta!
June 19, 2021
În limba română - https://bombitaluivladmusatescu.blogs...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
Read
November 15, 2020Nu m-am hotărât încă ce valoare (în stele) are cartea asta pentru mine...
Poveste în două planuri, trecut și prezent, moarte și viață, amândouă la fel de triste. Cartea nu are nimic să te surprindă, e seacă, ca o linie continuă, nu se întâmplă nimic! Ada are o poveste ce nu are legatură cu titlul, “o să știu Parisul la fel de bine ca tine” nu e ce mă așteptam să fie promisiunea din titlu. Mă așteptam să fie o carte despre tați și fiice, despre promisiuni și lupte, despre goluri în suflet și amintiri, toate legate de părinți, nu de boli și iubiri suspendate.
Asta e doar părerea mea. 🙃
Poveste în două planuri, trecut și prezent, moarte și viață, amândouă la fel de triste. Cartea nu are nimic să te surprindă, e seacă, ca o linie continuă, nu se întâmplă nimic! Ada are o poveste ce nu are legatură cu titlul, “o să știu Parisul la fel de bine ca tine” nu e ce mă așteptam să fie promisiunea din titlu. Mă așteptam să fie o carte despre tați și fiice, despre promisiuni și lupte, despre goluri în suflet și amintiri, toate legate de părinți, nu de boli și iubiri suspendate.
Asta e doar părerea mea. 🙃
August 23, 2022
Tot ce i-am promis tatălui meu-Ioana Stăncescu
O carte emoționantă, sensibilă, o carte dureroasă, o carte despre vindecare, despre speranță.
Povestea Adei pendulează între "atunci" și "acum", între fiorii primei iubiri și drama de azi. Ancorată în trecut, cu un milion de întrebări despre atunci, o face să evadeze din prezentul dureros.
Și totuși unii pot avea tot, dar să simtă că nu au nimic ; alta chestie e că nu trebuie să aștepți să îmbătrânești că să te poți bucura de viața...
✍️În viață, draga mea,nimic nu e mai important ca fericirea, orice ar însemna asta. Așa că lupta-te cu toate forțele și fă-te în primul rand fericită, nu celebră.
Acea veste a demoralizat-o, iar e-mailul primit după 20 de ani ,a fost fereastra ce a lăsat o adiere ,o speranță să pătrundă
✍️Asa e cu bolile astea care risca sa se sfârșească prost: că în loc să te uiți la drumul din fata ta, parca tot stai pe vârfuri,cu ochii țintă să vezi unde se termină :
"Cancerul este o boală a tristeții.."
La sfârșitul cărții o să aflați ce anume i-a promis tatălui ei, dar eu sper ca ea sa-si fi promis sa fie fericită și să nu mai lase că fericirea ei să depindă de alții...trebuie doar să depindă de ea și sper ca este fericită cu alegerile făcute.
O carte emoționantă, sensibilă, o carte dureroasă, o carte despre vindecare, despre speranță.
Povestea Adei pendulează între "atunci" și "acum", între fiorii primei iubiri și drama de azi. Ancorată în trecut, cu un milion de întrebări despre atunci, o face să evadeze din prezentul dureros.
Și totuși unii pot avea tot, dar să simtă că nu au nimic ; alta chestie e că nu trebuie să aștepți să îmbătrânești că să te poți bucura de viața...
✍️În viață, draga mea,nimic nu e mai important ca fericirea, orice ar însemna asta. Așa că lupta-te cu toate forțele și fă-te în primul rand fericită, nu celebră.
Acea veste a demoralizat-o, iar e-mailul primit după 20 de ani ,a fost fereastra ce a lăsat o adiere ,o speranță să pătrundă
✍️Asa e cu bolile astea care risca sa se sfârșească prost: că în loc să te uiți la drumul din fata ta, parca tot stai pe vârfuri,cu ochii țintă să vezi unde se termină :
"Cancerul este o boală a tristeții.."
La sfârșitul cărții o să aflați ce anume i-a promis tatălui ei, dar eu sper ca ea sa-si fi promis sa fie fericită și să nu mai lase că fericirea ei să depindă de alții...trebuie doar să depindă de ea și sper ca este fericită cu alegerile făcute.
November 6, 2020
M-am îndrăgostit de cartea asta de la primul capitol - și nu doar pentru că mi-a reaprins dorul de Paris -, ci pentru că Ioana Stăncescu scrie cu căldură și sensibilitate despre conflictele unei femei prinsă între multiplele ei roluri, de fiică, mamă, soție și femeie. Într-un moment de criză al vieții ei, Ada se apucă să "facă curat pe dinăuntru", conștientizând-și fricile și vulnerabilitățile, învățând să aibă grijă de ea, dând la o parte mecanismele de apărare în drumul ei spre sinele autentic. Momentele în care își analizează relațiile (cu părinții, iubitul, copilul) m-au fascinat pentru felul direct în care ajunge la adevăr, decopertând strat după strat abandonul, frica, nevoia de conformare. Toată complexitatea vieții unei femei e în cartea asta, și e incredibil de natural și de sincer scrisă. Las aici câteva citate - doar o mică parte din ce am subliniat :)
Numără până la zece, ia să văd, știi? Aveam vreo trei ani și mâna ruptă. Căzusem de pe o poartă verde, la munte, încercând să mă joc de-a Nadia Comăneci. Mă așezasem în fund, pe bara aia subțire de sus, încălecând poarta, cu tălpile sprijinite de cele două clanțe și am dat drumul la mâini. M-am dezechilibrat. Atunci am înțeles că nu era ușor să fii Nadia Comăneci, deși de la televizor așa se vedea. Mama a venit în fugă. Dublă fractură! La Sinaia nu era spital. La Azuga nu le mergea aparatul, așa că mi-au pus o atelă și m-au trimis la București. Domnul doctor Socolescu. Aşa îl chema pe medicul de la spitalul de copii. Mi-a reparat mâna. Dar fără un cuvânt, m-a smuls din brațe de la mama ca să mă ducă în sala de operație. Fără să știe, a mai făcut o fractură. În capul meu. Ani de zile m-am chinut să pun la loc ce a stricat el în ziua aia. Să lupt cu spaima. Că sunt luată, că sunt dusă, că sunt mințită, că o să mă doară și nimeni nu va recunoaște și mama nu va fi acolo.
Mă uit la copil și fiecare lacrimă de-a lui simt cum mă arde, ca și cum eu singură sunt responsabilă de toată nefericirea din familie. Copilul e încă mic. Brațele mele nu reușesc să se întindă spre tine, puiule, pentru că îmi țin mie de cald, așa îmi vine să-i strig, dacă aș putea. Am și eu nevoie de ele ca să mă țin aproape. Să nu mă împrăștii, să nu mă uit, să nu întorc spatele celei care am fost și pe care am încercat să o schimb. Să o fac să nu mai fie ea. Să nu mai fie romantică, să nu mai aibă nevoie să fie liniştită și nici ținută-n brațe. Să nu mai spună prostii și lucruri poate fără sens, să nu se piardă în amănunte și explicații, să se poarte ca un om mare, nu ca un copil speriat. Puiule, mama ta a rămas mică! De aceea brațele ei nu ajung să te cuprindă cum trebuie. Aşa aș vrea să-i spun. Dar nu o fac. În loc de asta, îi scriu lui F. Ca și cum, ducând toate vorbele ce-mi stau acolo, în gât, departe de familia mea, aș putea să o apăr. Dar nu pot.
Mă simt la fel de prăfuită ca și mobila asta greoaie, indiferent de cât de des încerc să șterg praful. Adevărul este că, de la un timp, să tot fie câțiva ani buni, am renunțat să mai fac curat pe dinăuntru. Am observat că, dacă te obișnuiești cu mizeria, ajungi să nu o mai vezi. Înveți să calci pe lângă, să ocolești, să ignori, să respiri în inspirații mici, insuficiente pentru a simți că te bucuri efectiv de aer, dar destul cât să-ți asiguri oxigenul pentru încă o zi.
- Nu e praf, e depresie, mi-a spus psihologul.
Am ales să încep terapia la câteva săptămâni după ce am aflat diagnosticul. Să nu care cumva să-mi reproșeze cineva că nu am făcut tot ce trebuia pentru a ieși din căcatul în care mă aflu. Prima dată am plâns. Aproape fără oprire, aproape fără aer. Cică așa e la toată lumea. Mă țineam de pachetul de şervețele de pe măsuța aia, de lângă fotoliu, unde-i lăsam și banii, și trăgeam, rând pe rând, ba o bucată din mine, ba una de hârtie cu care ștergeam apoi urmele lăsate de cuvinte. Nişte cratere!
E o boală a tristeții, știți asta. Dădeam din cap că da și continuam să plâng. De milă și de frică. Mă legănam ca orfanii, ca vagabonzii, ca aurolacii, cu ochii umflați, cu buzele crispate, cu degetele agățate de-a dreapta și de-a stânga mea, ca și cum mă vârâsem singură într-o cămașă de forță care mă strângea, ca și cum acolo, în camera aia de 12 metri pătrați, eu trebuia să vărs tot ceea ce trăisem fără să pricep ce mi se întâmplă. A doua oară, am început să povestesc și, cu fiecare cuvânt, mai luam parcă o gură de aer și mai curățam un fir de praf.
Numără până la zece, ia să văd, știi? Aveam vreo trei ani și mâna ruptă. Căzusem de pe o poartă verde, la munte, încercând să mă joc de-a Nadia Comăneci. Mă așezasem în fund, pe bara aia subțire de sus, încălecând poarta, cu tălpile sprijinite de cele două clanțe și am dat drumul la mâini. M-am dezechilibrat. Atunci am înțeles că nu era ușor să fii Nadia Comăneci, deși de la televizor așa se vedea. Mama a venit în fugă. Dublă fractură! La Sinaia nu era spital. La Azuga nu le mergea aparatul, așa că mi-au pus o atelă și m-au trimis la București. Domnul doctor Socolescu. Aşa îl chema pe medicul de la spitalul de copii. Mi-a reparat mâna. Dar fără un cuvânt, m-a smuls din brațe de la mama ca să mă ducă în sala de operație. Fără să știe, a mai făcut o fractură. În capul meu. Ani de zile m-am chinut să pun la loc ce a stricat el în ziua aia. Să lupt cu spaima. Că sunt luată, că sunt dusă, că sunt mințită, că o să mă doară și nimeni nu va recunoaște și mama nu va fi acolo.
Mă uit la copil și fiecare lacrimă de-a lui simt cum mă arde, ca și cum eu singură sunt responsabilă de toată nefericirea din familie. Copilul e încă mic. Brațele mele nu reușesc să se întindă spre tine, puiule, pentru că îmi țin mie de cald, așa îmi vine să-i strig, dacă aș putea. Am și eu nevoie de ele ca să mă țin aproape. Să nu mă împrăștii, să nu mă uit, să nu întorc spatele celei care am fost și pe care am încercat să o schimb. Să o fac să nu mai fie ea. Să nu mai fie romantică, să nu mai aibă nevoie să fie liniştită și nici ținută-n brațe. Să nu mai spună prostii și lucruri poate fără sens, să nu se piardă în amănunte și explicații, să se poarte ca un om mare, nu ca un copil speriat. Puiule, mama ta a rămas mică! De aceea brațele ei nu ajung să te cuprindă cum trebuie. Aşa aș vrea să-i spun. Dar nu o fac. În loc de asta, îi scriu lui F. Ca și cum, ducând toate vorbele ce-mi stau acolo, în gât, departe de familia mea, aș putea să o apăr. Dar nu pot.
Mă simt la fel de prăfuită ca și mobila asta greoaie, indiferent de cât de des încerc să șterg praful. Adevărul este că, de la un timp, să tot fie câțiva ani buni, am renunțat să mai fac curat pe dinăuntru. Am observat că, dacă te obișnuiești cu mizeria, ajungi să nu o mai vezi. Înveți să calci pe lângă, să ocolești, să ignori, să respiri în inspirații mici, insuficiente pentru a simți că te bucuri efectiv de aer, dar destul cât să-ți asiguri oxigenul pentru încă o zi.
- Nu e praf, e depresie, mi-a spus psihologul.
Am ales să încep terapia la câteva săptămâni după ce am aflat diagnosticul. Să nu care cumva să-mi reproșeze cineva că nu am făcut tot ce trebuia pentru a ieși din căcatul în care mă aflu. Prima dată am plâns. Aproape fără oprire, aproape fără aer. Cică așa e la toată lumea. Mă țineam de pachetul de şervețele de pe măsuța aia, de lângă fotoliu, unde-i lăsam și banii, și trăgeam, rând pe rând, ba o bucată din mine, ba una de hârtie cu care ștergeam apoi urmele lăsate de cuvinte. Nişte cratere!
E o boală a tristeții, știți asta. Dădeam din cap că da și continuam să plâng. De milă și de frică. Mă legănam ca orfanii, ca vagabonzii, ca aurolacii, cu ochii umflați, cu buzele crispate, cu degetele agățate de-a dreapta și de-a stânga mea, ca și cum mă vârâsem singură într-o cămașă de forță care mă strângea, ca și cum acolo, în camera aia de 12 metri pătrați, eu trebuia să vărs tot ceea ce trăisem fără să pricep ce mi se întâmplă. A doua oară, am început să povestesc și, cu fiecare cuvânt, mai luam parcă o gură de aer și mai curățam un fir de praf.
November 18, 2022
Nu ne-am potrivit.
Stilul mi s-a parut sarac, cu multe clisee, suprasaturat de comparatii - orice e descris ca altceva - si perifraze, din care una e repetata insistent: “orasul cu platani, sampanie si catedrala”. Dar ce m-a iritat cel mai mult e o figura de stil care mi-e necunoscuta - ceva intre elipsa, dizlocatie si fraza nominala cu un singur cuvint - care se repeta insistent, pe fiecare pagina macar de citeva ori si care sacadeaza fluenta exprimarii. Am dat ochii peste cap pina am obosit si mi s-a intimplat sa las cartea din mina de iritare.
Nici subiectul nu m-a prins, despre femeia care doreste sa isi regaseasca feminitatea si se lupta cu boala si cu statutul de mama intr-un nesfirsit aller-retour intre Paris si Bucuresti intre care mai gateste putin sau isi cumpara desuuri. Mi-a lasat impresia unor texte de blog adunate impreuna, care au un fir conductor dar nu duc nicaieri.
Stilul mi s-a parut sarac, cu multe clisee, suprasaturat de comparatii - orice e descris ca altceva - si perifraze, din care una e repetata insistent: “orasul cu platani, sampanie si catedrala”. Dar ce m-a iritat cel mai mult e o figura de stil care mi-e necunoscuta - ceva intre elipsa, dizlocatie si fraza nominala cu un singur cuvint - care se repeta insistent, pe fiecare pagina macar de citeva ori si care sacadeaza fluenta exprimarii. Am dat ochii peste cap pina am obosit si mi s-a intimplat sa las cartea din mina de iritare.
Nici subiectul nu m-a prins, despre femeia care doreste sa isi regaseasca feminitatea si se lupta cu boala si cu statutul de mama intr-un nesfirsit aller-retour intre Paris si Bucuresti intre care mai gateste putin sau isi cumpara desuuri. Mi-a lasat impresia unor texte de blog adunate impreuna, care au un fir conductor dar nu duc nicaieri.
November 2, 2020
Când o carte te pune pe gânduri sau/și reușește să îți vibreze cel puțin o celulă din tine, când paginile îți aduc aproape amintiri cu propriul tată, când o carte e bine scrisă, cu nerv, cu emoție, cu inspirație, ești fericită că te-ai întâlnit cu lectura aceasta, pui 4 steluțe și astepți de la autoare o nouă poveste.
March 16, 2020
O carte scrisa cu multă sensibilitate si umor, deloc lacrimogena însă, despre o femeie matură care alege să trăiască din plin, cu entuziasm si pasiune, cele mai profunde experiențe. *Cand O femeie își tunde părul, e pe cale să își schimbe viata*- Coco Chanel. Lectura usoara!
July 23, 2024
În "Tot ce i-am promis tatălui meu" de Ioana Maria Stăncescu am descoperit o lume-ntreagă, o lume dată cu susu-n jos de un diagnostic tulburător, o boală ce a luat viața multor femei.
Cancerul la sân îi amenință protagonistei în vârstă de vreo patruzeci de ani nu doar viața, dar și feminitatea, corpul urmând a fi schimbat, mutilat. Periplul unui an de zile ne este depănat de-a lungul volumului, prin spitale, pe acasă, dar și prin Parisul romantic, Ada reluând o relație amoroasă veche de douăzeci de ani.
„Mi se pare de-a dreptul ciudat cum viața se încăpățânează să existe chiar și atunci când pare să se împotmolească. Până la urmă, moartea asta durează doar o secundă. Tot ce e înainte de ea e viață. Singura problemă este să nu te gândești la secunda aia.„
https://ciobanuldeazi.home.blog/2024/...
Cancerul la sân îi amenință protagonistei în vârstă de vreo patruzeci de ani nu doar viața, dar și feminitatea, corpul urmând a fi schimbat, mutilat. Periplul unui an de zile ne este depănat de-a lungul volumului, prin spitale, pe acasă, dar și prin Parisul romantic, Ada reluând o relație amoroasă veche de douăzeci de ani.
„Mi se pare de-a dreptul ciudat cum viața se încăpățânează să existe chiar și atunci când pare să se împotmolească. Până la urmă, moartea asta durează doar o secundă. Tot ce e înainte de ea e viață. Singura problemă este să nu te gândești la secunda aia.„
https://ciobanuldeazi.home.blog/2024/...
Displaying 1 - 30 of 82 reviews