Patologia de tip borderline i-a facut pe multi psihanalisti sa vorbeasca despre un nou tip de entitate clinica, ireductibila la nevrozele clasice, dar diferita si de sfera nosologica a psihozelor. Situate la zona de frontiera, intre nevroza si psihoza, tulburarile borderline pun sub semnul intrebarii o buna parte dintre reperele tratamentului psihanalitic, fie ca e vorba despre sentimentul unei identitati personale relativ stabile, despre diferenta clara intre spatiul extern si cel intern sau despre distinctia dintre fantasma si realitate. Avand o experienta indelungata in lucrul cu pacientii borderline si iesind din cadrele tehnicii ortodoxe, Harold Searles propune o regandire a interpretarii si tacerii, a transferului si a modalitatilor de utilizare a contratransferului. Cititorii vor descoperi un analist care nu mai afiseaza traditionala neutralitate oglinditoare, ci care se implica profund in "atmosfera" afectiva intensa din cadrul sedintelor “ de la faptul ca reactioneaza cu vinovatie sau gelozie, pana la mobilitatea expresiilor sale faciale, care deschid calea spre simbioza pacientului cu terapeutul si ulterior spre individuarea analizandului. Harold S. Searles, formator si supervizor la Washington Psychoanalytic Institute si profesor de psihiatrie la Georgetown University School of Medicine, a devenit celebru in urma contributiilor sale teoretice privind utilizarea contratratransferului in analiza, respectiv tratarea schizofreniei si tulburarilor bipolara si borderline. Unii cititori se vor mira poate de franchetea de care autorul da dovada in autodezvaluirile sale. Oricum, Searles nu face decat sa ne readuca aminte de faptul ca intre noi, terapeutii, si pacienti exista mai multe puncte comune decat diferente “ si aceasta este o lectie pe care toti trebuie s-o invatam si reinvatam, pentru a evita sa ne purtam de sus in relatia cu cei pe care ii tratam. Orice psihoterapeut care va citi acest volum va avea de castigat cu supra de masura. - Glen O. Gabbard, aut
Maraton psi! Despre “războiul” dus în salonul analitic. Despre atașamentul pacientului față de afecțiunea sa psihică și apoi, al terapeutului față de boala clientului său. Complicitatea inconștientă a celor doi, în această privință, în primele faze ale analizei. Riscurile ca agățarea asta de boală ca de o valoare în sine să amâne sau să pună cu totul în pericol “vindecarea”.
“Dialogul” nonverbal, pacient - analist, și ponderea sa copleșitoare în succesul sau eșecul unei psihoterapii.
Remarc și traducerea - foarte bună, cu mare și vădit respect pentru topică și punctuație!
Poate că Searles nu e cel mai talentat scriitor dintre terapeuții care au ales să-și publice experiența clinică.
"Cum lucrez cu pacienţii borderline" de Harold F. Searles e o carte esenţială şi pentru temă, şi, mai larg, pentru gândirea psihodinamică. Searles însuşi îmi pare un autor-reper care nu e doar un excepţional clinician, ci şi un surprinzător de bun scriitor de psihanaliză clinică. De ce surprinzător? Pentru că nu e o normă, după impresia mea, ca între coperţile scrierilor psihanalitice şi psihiatrice să descrii pe înţeles realitatea clinică, foarte adesea extraordinar de subtilă şi sofisticată, şi să o şi exemplifici convingător.
Cred că - mai ales în sfera patologiilor grele, care reprezintă sfera-i predilectă de aplicaţie - Searles trebuie citit din scoarţă-n scoarţă. Dar nu numai în ce priveşte patologiile grave: implicaţiile şi sugestiile sale (de pildă despre înţelegerea contratransferului) merg deosebit de util către înţelegerea dinamicii şi a relaţiei terapeutice în general.
"Cum lucrez cu pacienţii borderline" e tradusă fără cusur de excelenta Laura Netea (la Editura Trei) - o relaxare pentru cititorul român, traumatizat de traduceri ca de pe Google Translate, şi deopotrivă o încântare, importând realităţi spinoase şi dificile din engleză într-o curată limbă română.