Calitatea de martor

by Ana Blandiana

"Tabletele Anei Blandiana au muzica lor foarte personală. Înainte de a înţelege, percepi cadenţa frazelor, legănarea cuvintelor, pauzele liniştite, poantele. Unele stau pe vârful picioarelor, ca balerinele. Ar merita să fie analizată stilistica lor, deloc complicată, însă eficientă, repetări, simetrii, opoziţii şi în general binarităţi. Nimic nu poate fi lăsat în voia întâmplării. Muzica (pe care eu, citind-o de atâta vreme pe poetă o am în ureche şi o identific spontan) este şi o arhitectură, o construcţie atentă. De câte ori am citit aceste scurte texte, am avut bănuiala că ele au ţâşnit, într-un fel, gata făcute din creierul poetei (oricât le-ar mai fi lucrat apoi, însă în latura unei corectitudini exterioare) ca şi cum nimic din realitatea pe care ele o suprind n-ar putea exista în afara arhitecturii înseşi de cuvinte şi de propoziţii în care ea se afla concepută." (Nicolae Manolescu)

Genres: Romanian Literature

224 pages, Paperback

First published January 1, 2004

About the author

Ana Blandiana, pe numele ei civil Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate.
Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.

Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.
Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.
Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică.
După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.

De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universități, academii, organizații culturale — mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a participat la congrese și festivaluri de poezie. În afara volumelor menționate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare și articolele de analiză politică apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca și nenumărate conferințe, lecturi publice, interviuri, intervenții la colocvii, simpozioane și mese rotunde în principalele țări europene.

Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, 1982; Premiul Internațional "Gottfried von Herder", Viena, 1982; Premiul Național de Poezie, 1997; Premiul "Opera Omnia", 2001; Premiul Internațional "Vilenica", 2002.

Reviews

[Socrate · Rating 4 out of 5]

ANTIJURNAL

Jurnalul unui poet este o noţiune lipsită de sens pentru că viaţa poetului nu are absolut nicio importanţă. Poetul există şi rămâne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar. Pentru că, după cum bine se ştie, numai ceea ce nu există în planul vieţii se realizează în planul artei. O dragoste împărtăşită nu naşte poeme ― mărturie stă întreaga istorie a poeziei lumii. Deci, pentru a fixa dintru început termenii, pentru a turna în ei înţelesul dorit de noi, pentru a impune noţiunii o sferă care să poată semăna cu o aureolă, aş spune, parafrazând o mai veche afirmaţie, că jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii. Nu lucrurile întâmplate le voi comenta, ci pe cele care aş vrea să se întâmple. Şi chiar dacă voi comenta fapte, ele nu vor fi decât îndepărtate pretexte pentru gândurile mele.

Tot ce spun poate fi lesne combătut, există desigur o poezie de ilustrare, o poezie care caută să calce cu picioarele ei mici în urmele lăsate de bocancii poetului. E adevărat, dar şi în cazul acestei poezii, pe care nu o respect, pe care o socotesc neesenţială, lucrurile se petrec împotriva voinţei ei, potrivit cuvântului meu: ea seamănă acelor ilustraţii pentru copii în care culoarea e pusă puţin alături.

Se spune că Goethe nu s-a sinucis tocmai pentru că s-a sinucis Werther şi nimic nu mi se pare mai interesant decât această afirmaţie. Personajul mort a emoţionat şi influenţat zeci de generaţii, autorul mort ar fi fost uitat curând. Pentru creator arta sa are o valoare aproape terapeutică, ea seamănă păpuşilor de ceară străpunse cu un ac înroşit în practicile vrăjitoreşti. Poate că Dumnezeu l-a creat pe Satana pentru ca să nu devină el însuşi diavol şi poate că Dumnezeu la rândul său nu este decât ideea despre bine a Satanei.

Nimic mai absurd decât obişnuinţa istoricilor literari de a lega opera de viaţa autorului ei. Nu mă interesează şi pe nimeni nu trebuie să intereseze, că Emily Dickinson n-a trăit nimic, că Villon a fost ucigaş sau că Homer n-a existat. Isidore Ducasse rămâne conte de Lautreamont fără aprobarea istoriei. Creatorul începe prin a se crea pe sine. Numai pagina scrisă decide.

Departe de mine ideea de a teoretiza ruperea de realitate sau de a argumenta o ipocrizie a creatorului. Dar cum aş mai putea trăi viaţa tuturor dacă mi-aş trăi-o cu adevărat pe a mea?

Numai petele albe pe hartă mai pot fi populate. Nu ceea ce fac are importanţă, ci ceea ce înţeleg.

Aceste rânduri nu sunt o prefaţă, nu sunt nici măcar o ambiţie, nu sunt decât un pretext. Scriitorului totul nu-i este decât pretext pentru sine, viaţa însăşi nu este decât pretext pentru a scrie.