Citesc cartea lui R.G., aerul din casă devine - pe nesimțite - irespirabil, se îngroașă, se aglomerează și aștept (iarăși) starea aceea de somnolență, între trezire și ațipeală, întors pe dos, neodihnit, slăbit, mai obosit decât înainte de a mă întinde. De ce am început astfel acest text?
Pentru că - sunt convins - am identificat umoarea ideală (scenografia sufletească perfectă) pentru lectura lui ‘Isus din întuneric’! Romanul ăsta este de citit pe caniculă, între starea de veghe și vis, undeva între oboseală și o hiperactivitate interioară ce frizează stadiul clinic.
Narațiune gotică, romantică. Nebunie, dedublare, onirism, transmigrațiune, blestem, destin implacabil, ciclul nesfârșit al Răului. Poveste în poveste, personaje interșanjabile. Rolul decisiv al suferinței în germinarea creativității.
Unele cărți dezamăgesc încă din primele 50 de pagini, altele - către final (cititorul încercat simte cum autorului i-a slăbit torentul inspirației), însă ‘Isus din întuneric’ s t r ă l u c e ș t e la final - tresare la final, se zbate spasmodic. Ultimul capitol este și cel mai fascinant.
Fraza următoare mi-a sărit în ochi, un fir roșu psihologic al cărții - în opinia mea: "Unele femei nu sunt făcute să fie mame, iar copiii lor sunt cei mai nefericiți din lume și asta e viața." Subzistă în sintaxa asta atât de grea de înțelesuri un adevăr crunt, aproape insuportabil pentru femeile simțitoare (cititoare), care, în majoritate (dacă ați observat), se cred mame predestinate, fără cusur, adevărate fabrici de copii fără nici o problemă de producție sau de calitate… Tocmai acest gen de mamă - care încearcă să se salveze pe sine dând naștere - aduce pe lume numai suferință, nu permite lanțului infinit al suferinței să se (între)rupă. Și e plin în jurul nostru de mame degenerate, iresponsabile (altfel, școlite nevoie mare, cu master și doctorat în te miri ce profil inutil). Scuzați paranteza!
Cum spuneam mai sus, am fost inspirat să citesc cartea lui R.G. în plină caniculă, textura cărții aproape că s-a suprapus cu cea a arșiței - densă, vâscoasă, cleioasă, claustrantă, coșmarescă, dându-ți un disconfort de zile mari! Dar nu mai puțin satisfăcătoare pentru literați.
Romanul ni se deslușește lent, își desface tentaculele cu maximă răbdare. Fantasticul său este unul de factură eliadescă, având în plus semnătura brutalității, cu care autorul ne-a obișnuit încă din cărțile dumisale precedente. Dialogurile - repezi și credibile, decurg natural, nealterate de întreruperi sau de clasicele liniuțe.
Personajele - aș zice - nu apucă să îmbătrânească. Oricum, timpul nu “curge” în sensul clasic, obișnuit, ci în toate direcțiile. Uneori, ceva nedeslușit pare să înghită timpul, îl consumă abrupt, alteori - îl relativizează, întinzându-l până aproape de rupere. În felul acesta, timpul fie devastează cu repeziciune oamenii, fie îi lasă aparent neatinși de “trecerea” sa.
Personajele, așadar, nu îmbătrânesc pentru că nu apucă: mor subit, întineresc preț de câteva clipe (atunci când nu, din contra, îmbătrânesc), mor si apoi renasc în alte personaje, ale căror istorii de viață sunt izbitor de asemănătoare, ca și când un blestem le-ar parazita fericirea sau ar suferi de o neliniște intoxicantă, transgenerațională…
Și ar mai fi de scris. Dar nu suntem la revistă, in print, ci pe goodreads, unde mai toți obosesc după primul paragraf si mai toți povestesc cărțile citite, în loc să le comenteze (căci atâta se pricep).
Un roman acaparator, vâscos, morbid, o ispită satanică.